Dragilor părinţi de treizeci de ani,
Vă văd la cumpărături, vă văd în parc. Vă văd lăsând copii la şcoală, vă văd în metrou şi în restaurante. Uneori mă vedeţi şi voi şi schimbăm surâsuri fugare, dăm ochii peste cap cu înţelegere şi complicitate.
Însă în mod normal nu mă vedeţi, pentru că sunteţi prea ocupaţi să alergaţi după copil pe culoarele de la Carrefour, înspăimântaţi să nu se avânte prea sus cu leagănul din parc, nervoşi pentru că îl ciupeşte pe fratele mai mic, căutând batista rătăcită prin geantă sau curăţând frenetic conţinutul vasului pe care tocmai l-a vărsat pe parchet.
Acum câteva zile eram la ştrand; dacă există o metaforă care să exprime ceea ce este viaţa unei mame cu copii la treizeci de ani, trebuie să fie un ştrand, o piscină publică. Asta suntem: stereotipurile care jurasem că niciodată vom fi, cu apa până la genunchi în bazinul pentru copii mici, cu ochii fixaţi pe neastâmpăraţii noştri prunci şi minunându-ne de giumbuşlucurile lor.
Chiar dacă este posibil să fim acolo cu perechea sau în grup, conversaţiile noastre se rezumă la sentinţe scurte, nu ne putem relaxa nici o secundă. Toată atenţia şi puterea de concentrare este la copii noştri. Suntem obosiţi. Suntem distraşi. Corpul nostru este marcat de rănile de „război” şi nu mai este ce era.
Nu foarte departe, sunt cantonate grupuri de tineri abia ieşiţi din adolescenţă. Aflaţi în decada celor douăzeci, vorbind cu prietenii, frunzărind reviste şi făcându-şi selfies. Sunt odihniţi. Sunt tonificaţi. Sunt complet străini de ce îi aşteaptă în viitor. Nici măcar nu ne văd. Şi, dacă o fac, îşi jură că nu vor fi niciodată ca noi.
Nu face nimic. Toţi am trecut pe acolo şi ştim cum merg lucrurile.
Este clar, ce s-a întâmplat este că noi, părinţii de treizeci de ani cu copii mici, am renunţat să ne mai gândim la noi înşine. Sau poate nu. Doar că noi nu mai suntem lucrul esenţial din viaţa noastră. Avem copii mici şi pentru o perioadă nu suntem prioritatea. Vom dormi (sau nu) după cum dictează orarul copiilor şi/sau bebeluşilor.
Diete? Ce diete? Nu ne oprim din curăţat năsucuri, fese şi murdărie de pe pereţi. Ne ocupă ziua gătitul, de la micul dejun până la cină şi nu ne ridicăm de la masă până ce toată lumea nu a mâncat, cel puţin, o lingură de mazăre imposibilă. Petrecem ore întregi în baie şi citind „ultima” poveste la marginea patului.
Suntem bilingvi în limba lui Peter Pan, Prinţesa Sofia şi Pikachu şi folosim personajele în ameninţări şi tentative de mituire sau ca „bone digitale” care să aibă grijă de copii în timp ce furăm timp pentru un duş. Ne vedem obligaţi să negociem cu „terorişti”, chiar dacă jurasem că nu o vom face niciodată. Sărim imediat de fiecare dată când auzim „ia-mă în braţe”, „mai vreau” sau „nu vreau” şi adresăm întrebarea „care este cuvântul magic?” de mai multe ori decât credeam că este posibil.
Aşa este viaţa noastră. Şi adevărul este că nu este uşor.
Însă alt lucru este cert: dincolo de grupul celor de douăzeci de ani, în altă parte a piscinei, sunt cei care deja au trecut de patruzeci. Sunt perfect relaxaţi. Perfect tonificaţi. Câte unul, citind liniştiţi. Se uită la noi cu un amestec de empatie şi superioritate. Au trecut pe unde suntem noi, au pătimit identic şi ştiu că nu durează la infinit. Părinţilor de treizeci de ani să ştiţi că etapa de la patruzeci în sus este mântuirea. Se apropie.
Decada în care ne putem recupera pe noi înşine.
Nu spun că etapa aceasta mi-aş fi dorit să nu existe. Chiar dacă până acum, treizeci-şi-ceva au trecut ca o nălucă, au ceva magic. Nu voi mai simţi un obraz pufos pe sân noaptea. Nici cum mă caută braţele mici după o căzătură. Nici mirosul caracteristic de bebe. Nici să împing un cărucior, nici să citesc poveşti la marginea patului cu câte un copil atârnat de fiecare braţ. Nici să aud „vreau cu mama” sau „ajută-mă”.
Da, se apropie decada celor patruzeci, şi vor fi o încântare. Însă nu lăsaţi să vină prea rapid. Dacă trebuie să uit să mă gândesc la mine zece ani, maternitatea este un bun motiv pentru a o face.
Cu dragoste,
Maria
Versiunea originală (în engleză) în Littles Love and Sunshine.