De cum am intrat prima dată pe porţile acestui muzeu, aşteptam să mă întâmpine bunica cu o plăcintă aburindă cu brânză dulce şi stafide. Apoi ca să-mi astâmpăr setea, să merg şi să beau apă rece din puţ. Mă uitam la toate casuţele bătrâneşti cu o arhitectură de îţi taie respiraţia. Pur şi simplu ai sentimentul că trebuie să te duci şi să îmbrăţişezi casele, una câte una. Deşi am fost vara când erau 38 de grade, îmi imaginam că este iarnă, iar din coşurile caselor iese fum. Deja simţeam mirosul de iarnă, de zăpadă proapăt aşezată şi de lemn ars. Fiecare construcţie din acest sat are o arhitectură aparte dar şi o istorie individuală. Am intrat în toate încăperile. L-am disperat pe ghid. Vroiam să aflu tot ce ştie el despre acest sat şi dacă se poate, să-mi zică şi ce nu ştie.
Am avut noroc că am dat peste un ghid pasionat. Nu zic că ceilalţi nu ar fi fost, dar Traian chiar se vedea că povesteşte cu pasiune. Am colindat fiecare casă în parte, fierăria, cula (tunul de apărare) în jurul căreia a fost ridicat satul, staulul de oi şi nu în ultimul rând, preferata mea, biserica din sat. Până la biserică trebuie să urci o mică pantă. Ai o panoramă grozavă de acolo. Ea a fost contruită în 1775 în Comuna Nicolae Bălcescu, sat Mângureni. A fost adusă printre primele monumente în muzeu. Are forma unei nave, inspirată fiind din Arca lui Noe, ca majoritatea bisericilor din vremea respectivă. Nu există picturi în această biserică pentru că oamenii în acea vreme erau destul de săraci iar picturile şi întreţinerea lor costa destul de mult. Deşi pare măricică de la exterior, spaţiul dinăuntru nu este mai mare decât o sufragerie. Atâta intimitate şi linişte n-am simţit nicăieri. Simţi aerul de vechi imediat ce ai deschis uşa. Îmi venea să închid uşa bisericii, să-l trimit pe Traian la plimbare şi să rămân acolo. Eu cu mine. Eu cu Dumnezeu. Imaginaţia mi s-a activat din nou şi m-am teleportat în anul 1800 într-o zi de duminică la slujbă. DIVIN!
Am ieşit şi ne-am dus către fierărie. De cum s-a deschis uşa fierăriei, am zărit foalele. Hop pe el! Potcovarul satului, cel care avea în întreţinere fierăria, avea să lase această meserie din tată în fiu. Nelipsitele unelte erau peste tot: ciocan, cuie, cleşte. Cuptorul era construit din lut ars ca să poată să reziste la temperaturile mari.
Numele Culei Bujoreanu provine de la comuna Bujoreni, care şi ea la rândul ei a primit numele de la boierul Bujoreanu. Cula este singurul monument istoric care se află în muzeu încă din 1860. În jurul ei a fost construit muzeul satului. Numele ei provine din cuvântul turcesc „Kula-Kaleh”. A fost strict turn de apărare şi nu de locuinţă cum sunt alte cule. Are o structură din piatră de râu. Este împărţită pe două nivele: parterul era folosit la depozitarea armelor în nişte lăzi lungi de lemn, iar la etajul I se trăgea asupra invadatorior.
Muzeul a fost înfiinţat în anul 1969 şi a fost deschis publicului în anul 1974. A fost construit sub forma unui sat tipic oltenesc, cu şcoala la intrarea în sat iar biserica pe cel mai înalt punct al satului. Pe o suprafaţă de 8 hectare, satul-muzeu cuprinde 80 de construcţii arhitecturale şi în jur de 12.000 de piese muzeistice. Muzeul are forma jud. Vâlcea cum apare el pe hartă, cu toate formele geografice: munte, deal şi câmpie. Cuprinde toate clădirile din punct de vedere socio-cultural, cu excepţia primăriei.
Cum vii dinspre Bucureşti, intri în Râmnicu Vâlcea, mergi pe DN7 până în comuna Bujorieni, apoi faci stânga pe Strada Valea Bujorencii. Este atât de uşor să ajungi încât n-ai cum să te rătăceşti. La poartă te va aştepta Bobi. Este un caţelus cu ochi de diamant. Dacă vii la muzeu şi nu-i aduci ceva de mâncare, imaginea feţei lui de milog te va bântui noaptea. S-au mai întâmplat cazuri.
Acum, pentru că aveţi pile şi la Muzeul Satului Vâlcean, mergeţi şi întrebaţi de Traian. Dacă îi spuneţi parola „Ojo m-a trimis să văd muzeul”, veţi avea parte de o călătorie în timp. Preţul biletului? Cât o sticlă de suc de jumătate.
Frumos narat despre locuri de basm 🙂