Într-o literatură, de ambiții productive, Marian Ilea nu a făcut altceva decât să colonizeze o lume cumva subestimată scriind despre „Acei minunaţi ani”.
Laura Dragomir: – Copilăria e contagioasă într-un fel brusc, despre care nu se pot face predicții. După ce v-am citit, am simțit că mi s-a dat posibilitatea să mă înțeleg cu propriile-mi vârste. De ce ați vrut să știți despre timpurile acelea abia acum, la atâția ani de când scrieți?
Marian Ilea: Copilăria e un tărîm sigur care se reazămă de copilăriile bunicilor, părinţilor şi apoi copiilor, nepoţilor fiecăruia dintre noi. Nu cred că lumea copilăriei a fost subestimată vreodată. Am scris “Acei minunaţi ani” în etape, în fragmente de copilărie care în douăzeci şi vreo cinci de ani, a devenit o carte a copilăriei, despre copilărie şi, culmea… cu un astfel de fragment, “Circul”, pe care-l găseşti în carte, am debutat în revista “Familia” în anul 1983. E, de fapt, primul text definitiv pe care l-am dus în Oradea, am discutat cu redactorul-şef de atunci, i-am dat textul pe care l-a citit cît timp am mers să bem o cafea “în vecini” de sediul redacţiei, pe malul apei. Cînd m-am întors, mi-l amintesc şi acum pe Dumitru Chirilă care m-a privit scrutător şi mi-a spus: “E frumos textul dar ştiţi… mie mi-e greu cu proza asta întreruptă. Am dat textul domnului Vasile Spoială la citit, e bună şi a doua opinie”. Domnului cu pricina, care avea o mustaţă impresionantă, i-a plăcut textul şi m-a întrebat: “Pot să vă prezint eu în revistă, domnule Ilea?”. Mi-a plăcut că nu mi-a spus “tovarăşe Ilea”. Aşa că: “micii munchauseni de cartier”… încerc să-mi aduc aminte cum a fost prezentat textul în revistă… au apărut în revistă.
În spatele acestui debut s-a aflat Ioan Moldovan, actualul director al revistei “Familia”. Atunci era profesor de limbă şi literatură română în Baia Sprie şi apoi la Liceul Mihai Eminescu din Baia Mare. Începusem să scriu fiind vecini de scări în acelaşi bloc. După ce am umplut şase caiete mari şi late şi groase cu texte, îmi fixasem normă zilnică de pagini scrise timp de un an de zile. Doream să stăpînesc, în primul rînd, meseria scrisului de proză. Cred că şi azi caietele alea sînt prin podul casei. Povestea o ştia Laurenţiu Ulici care mi le-a cerut de vreo cîteva ori.
Ei, după experienţa aia de un an de zile, am scris prima proză scurtă – “CIRCUL”, cu care am debutat. Am mai scris cîteva fragmente din “Acei minunaţi ani” care au apărut în cartea de debut “Desiştea”, Editura Cartea Românească, anul 1990. Prozele “Desiştei” erau puternice, despre o lume rurală care dispărea, tot dispărea de vreo patruzeci de ani, sun opresiunea cizmelor bolşevico-staliniste şi comuniste în România. Aşa că… fragmentele despre copilărie au trecut neobservate. La fel s-a întîmplat şi-n “Desiştea II” cu alte texte-fragmente care, încet-încet, au dus la cartea despre care m-ai întrebat.
-O carte analgezică, dacă e să ne raportăm la dificultatea hrănirii necesităților sociale în timpul pandemiei.
-Cartea, în general, şi “Acei minunaţi ani”, nu are cum hrăni necesităţile sociale în timpul pandemiei. Poate să aibă o anume viaţă în ea, să fie ca text viu şi să ofere momente de uitare a prezentului pandemic.
-Este scrisul o formă disimulat-simbolică de-a spune că vă e dor de ce odată, copil fiind, ați probat?
-Cînd ţi-e dor de ceva, chiar disimulat-simbolic, nu te apuci de scris. E bine ca-n scriitură să ai liniştea şi coerenţa a ce ai de spus, altfel cititorul îşi vede de ale lui.
-Ce a determinat să se întâmple acum povestirile? Au apărut în foileton, nu?
-„Acei minunaţi ani” a apărut în foileton la Literomania, o revistă online condusă de Adina Diniţoiu şi Raul Popescu. Le-a plăcut, a apărut şi mi-au spus că reacţiile au fost pozitive dinspre cititori. Au făcut şi trafic. I-am oferit-o lui Teodor Dună pentru Tracus Arte. Andra Rotaru a promovat apariţia cărţii.
Vorbind de virtuțile scriitorului, cum se obține demnitatea unor personaje plecate din realitate spre narațiune, cât acces are autorul la modificări în așa fel încât să nu deterioreze vocea adevărurilor de la care s-a pornit?
-Accesul unui prozator la demnitatea personajelor sale e nelimitat. Numai că… la un moment dat, personajele obligă scriitorul să fie lăsate de capul lor, cu adevărurile lor. Altfel, scriitorul are de furcă cu propriile-i personaje, pierde vremea şi nu e bine să te crezi un soi de divinitate, să stăpîneşti destinele personajelor pe care le-ai creat. Ideal e să le laşi să-şi vadă de drum… opţiuni, demnitate şi alte multe cuvinte care spun puţin, cîtă vreme fiecare personaj îşi vede de viaţa lui. Scriitorul le poate ajuta cu propriu-i stil, dacă are! Dacă nu, asta e!
-Nu toți cei care au trăit copilăria au putut fi și copii. Cum a fost copilăria lui Marian Ilea, la ce s-ar întoarce, ce ar exclude?
-Poate aşa pare în unele cazuri, deşi nu cred. Pe cei care-ţi spun că n-au trăit copilăria, indiferent de conjuncturi, drame, tragedii şi alte dureri contemporane cu ei, nu-i cred. În “Acei minunaţi ani”, e un dialog între personajele-copii în care apare problema asta: “Noi, ne trecem aici cu copilăria noastră şi nu trăim ca-n Tom Sawyer, Margasoiule”… şi atunci s-au apucat să fure corolabe din grădina dintre blocuri ş.a.m.d.
Copilăria mea a început atunci cînd bunicul dinspre mamă a fost căutat la Ieud de către Teleki Sandor, fost prim-ministru al Ungariei, fost ministru al Culturii la Budapesta, care îşi construise un castel la Pribileşti, în comuna Satulung, şi avea o herghelie de cai de rasă. Teleki s-a interesat dacă în Maramureş e un negustor de cai bun, “tuşer” se numeşte la noi, şi aşa a ajuns în anul 1940 la bunicul. Ion Bizău a lui Foflată se numea şi era cunoscut ca tuşer pe Valea Izei pînă-n Koaşa (Kosice). Ca să-ţi vîndă calul, îl întinerea într-o noapte cu creme de pantofi şi ţi-l vindea în tîrg la Kosice.
Tragedia apărea la prima ploaie cînd dintr-un bidiviu cumpărat pe vreme cu soare, te trezeai cu o mîrţoagă plouată. Bunicul era din Cuhea (Bogdan-Vodă), o comună de început al Maramureşului, mejdă cu Ieudul. Acolo, în fiecare noapte, era graniţă sătească. Dacă doreai să treci cu căruţa, plăteai vamă. De acolo se pregăteau transporturile cu animale către tîrgul din Kosice. În Cuhea a avut loc o “crimă de cuţit” pe treptele bisericii, la ieşirea de la slujbă şi autorităţile n-au aflat cine a fost criminalul. Străbunicul meu a făcut puşcărie şase luni deoarece se certase, cu vreo două săptămîni în urmă, cu “mortul”. Nimeni n-a spus nimic. Străbunicul s-a dus la Szeged în puşcărie.
Familia vinovatului de “crimă de cuţit” a hrănit, zi de zi, familia bunicului. Aşa era tradiţia atunci. Lucrurile sătenilor se rezolvau de către săteni. Din lipsă de probe (străbunicul nici măcar n-a fost la biserică atunci), ungurii l-au eliberat. Şi s-a închis speţa.
Bunicul a venit de ginere în Ieud. Bunica avea cel mai sănătos rîs din lume. Rîdea cu tot trupul. I-a făcut bunicului două fete şi doi băieţi. Ioana a fost mama mea.
Teleki a venit în Ieud, a discutat cu bunicul. I-a oferit postul de administrator al moşiei. Aşa a ajuns Ion Bizău a lui Foflată din Ieud la moşia lui Teleki şi apoi în Mireşul Mare.
Mama era o cîntăreaţă excepţională. A cîştigat Festivalul Maria Tănase, etapa naţională. I se spunea “Ciocîrlia din Transilvania”. I s-a propus să opteze pentru o carieră de profesionistă. La voce, o comparau mulţi cu Maria Tănase. Numai că… în Ieud se ştia că foflăţenii din sat care stau în Mireşul Mare, au o fată de măritat. Aşa a apărut tata, Grigore Ilea a Văleanului, în peţie. Tata a fost sondor la Ocna Mureş, apoi la Uioara. Cînd a luat-o de nevastă pe mama, era tot sondor dar la Baia Sprie. Eu m-am născut la dispensarul comunal după aceea. Doctorul Căluşeru a supravegheat naşterea mea. Fiul lui a fost cunoscut ca felcerul comunal care a dat de 14 ori la medicină, la Cluj. Învăţase la biologie o singură lecţie. A paisprezecea oară s-a dat ca subiect ceea ce ştia feciorul doctorului Căluşeru, fecior care din felcer a ajuns doctor.
Noi… acum scriu despre mama, tata şi cu mine (vorba scrisului lui Cristian Popescu, cel din “Familia Popescu”, prieten drag mie mai tîrziu) ne-am mutat în Baia Sprie cînd aveam trei ani. Cînd eram de patru ani, a apărut şi fratele meu, Daniel. Îi ziceam Dănuţ. Ne-am mutat la bloc în Baia Sprie şi… au început “Acei minunaţi ani”.
Despre bunicii dinspre tată am scris în “Desiştea”. Bunicul Văleanu venea la noi iarna să ne tragă cu sania. Fusese în război. Lucrase la un spital englezesc, ca prizonier în Siberia. Directorul spitalului a ţinut la el şi i-a propus să meargă cu corpul medical în Anglia. Să se mute acolo, nu să pornească în băjenie din Siberia la Ieud. Patru luni a durat drumul acela. Bunicul a mers cu vaporul, cu trenul, pe jos, pînă a ajuns acasă. În Ieud. Cînd a intrat în curte, şi-a chemat nevasta. Au făcut un foc mare şi au ars hainele cu care venise. Puşcau miile de păduchi atinşi de flăcări.
-Sunteți scriitor sau vă simțiți așa?
-Sînt autor de poveşti, spun poveşti peste tot. Şi interviul ăsta mi-ar place să iasă ca o poveste. Important e, cred, să ai stilul tău, felul tău de a le spune. Vezi povestaşii care trăiau în America de Sud şi purtau poveştile dintr-un loc în altul. Pentru un blid de mîncare. Aşa zic că mi-a plăcut să fiu şi aşa am fost.
-Probabilitatea cooperării stă în mâinile actorilor vieții literare. Vorbiți-mi despre toți cei implicați în proiectul “Acei minunați ani”!
-De aceea cooperarea, actorii vieţii literare din România, succesul unui scriitor, sînt esenţiale în lumea de azi… nu erau însă aşa în lumea poveştilor. Foarte mulţi oameni se află în spatele cărţilor mele. Începînd cu fiul meu, Alexandru, care mi-a făcut coperta, fratele meu şi soţia lui, Dominique Ilea, Ramona Tomoiagă… scriu pe hîrtie cu pixul şi apoi dau textele la cules. Nu lucrez cu computerul. Aşa că o întreagă echipă pune umărul şi o face bine. A făcut-o bine şi la “Acei minunaţi ani”.
-Viața se petrece mereu. Am întrebat despre trecut, întreb și despre acum. Chiar zilele acestea am putut vedea pe pagina dumneavoastră de Facebook și pe cea a lui Mircea ( n. r. Bochis) că a apărut „Frizeriile din Medio Monte”. Ce-mi povestiți despre carte, ce-mi confirmați, ce urmează să descopăr ulterior ca cititor?
-Despre textul “Frizeriile din Medio Monte”, îţi spun că, iniţial, a fost citit la Cenaclul “Junimea”. Ovid S. Crohmălniceanu mi l-a cerut. L-a dus acasă să-l mai citească. Era lucru rar. Duminică dimineaţa m-a sunat. Locuiam în cartierul Balta Albă. M-a rugat să vin la el acasă să bem o cafea. Era un lucru şi mai rar. Mi-a explicat unde stă, punct de reper fiind Ambasada Angliei. Am ajuns. Am stat la cafea. Am povestit despre text. “Îmi place foarte mult. Aş mai fi citit măcar încă o dată atîta text. Dar… ce ai vrut să spui în el?”.
N-am înţeles atunci. Apoi a apărut Mircea Bochiş cu ideea “Frizeriilor din Medio Monte”. Am adăugat texte cu frizeriile şi am integrat textul cel vechi. Aşa s-a născut partea a treia a trilogiei cu Medio Monte.
-Văd lucruri asemănătoare doar scrisului, văd fidelitate agresivă numelor cunoscute, văd cărți care „se rezolvă”. Cum se scapă de genul ăsta de sectarism?
-Că-n lumea literară se rezolvă multe… aşa o fi. În orice literatură a oricărei ţări, s-au tot rezolvat multe. La noi, însă, să nu uităm ceea ce spunea Alexandru Vlad (mare prozator şi bun prieten pe care l-am întîlnit pe Vîrful Vlădeasa cîndva): “La noi succesul e perisabil”, spunea… şi avea, şi are dreptate. Cînd scrii la Baia Sprie, cînd ai avut toată viaţa buletin de Baia Sprie, sectarismul nu cred că ajunge să te intereseze. Cu Gheorghe Iova, acasă în Baia Sprie, am povestit despre ce se petrece la Bucureşti în timp ce se juca în grajdul grădinii cu două capre şi un ţap. Atunci ţineam animale de care se ocupa socru-meu. “Nu mai plec de aici”, mi-a spus Gheorghe Iova.
-Berto Romero, unul din importanții comediei spaniole, spunea că „e mai important cum povestești decât ce ai trăit”. Se aplică citatul pentru „Acei minunaţi ani”?
-E important ce spui şi cum spui. Ar fi ideal să ajungi la a spune/scrie şi lumea să te citească spunînd “Ăsta-i Ilea”, numai el spune/scrie aşa. Eu îmi imaginez că povestaşii (avem şi noi în Maramureş povestaşi) trăiau astfel de satisfacţii.
-Într-o lume în care totul durează puțin, cum menținem cărțile?
-Închei interviul cu un text din “Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV” care tocmai despre ce spui/scrii, şi mai ales cum scrii, depune mărturie: “1411, 21 aprilie, Caşovia (Kosice, Slovacia). Regele Sigismund confereşte lui Stanislau, fiul lui Ioan din Dolha, fraţilor sei Ioan, Georgiu şi Bogdan unchilor sei Georgiu şi Andrea, fiii lui Ioan, Voivod, moşiile Rosalia (azi Rozavlea), Şieu, Strîmtura, Botiza, Petrova, Leordina, Poienile de sub munţi şi Cuhea (ori Bogdan Vodă), mai ales pentru moartea verului lor Michail, fiul lui Elie, căzut în rezbelul contra polonilor”.
Contează foarte mult şi cum spui! Cărţile, ca şi textele maramureşene, ştiu să se păstreze singure atunci cînd sînt parte a memoriei colective a oamenilor! Dacă nu-s, nu se păstrează. Despre pariul cu posteritatea, e cu totul altă poveste care poate crea, cel mult, confort scriitorilor.
Probabil că dacă pandemia ar fi lucrat altfel, aș fi vorbit cu Marian Ilea la o cafea. Pentru că un interviu înseamnă și să te bucuri să vezi pe cineva și, de ce nu, să-ți dai mâna râzând.
