Dincolo de chat, dialog de izolare cu Dorin Popa

Dincolo de chat, dialog de izolare cu Dorin Popa

Trimite și altora
  • 422
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    422
    Shares


Știm în ce Românie se trăiește domnule Dorin Popa. Literatura română locuiește în același spațiu?

În 1989, eram profesor de doar cîțiva ani la un liceu industrial din Iași, tocmai liceul în care Nicolae Ceaușescu a făcut ultima sa deschidere de an școlar, pe 15 septembrie. Preocupat de traiul zilnic destul de dificil, avînd și doi băieți mici, nu am avut vreme să mă uit cu atenție în jur. Însă, cu prilejul acelei vizite la Iași a celebrului personaj, am putut observa lucruri pe care nu le știam, nu le ghicisem pînă atunci.

M-a uimit, în primul rînd, că nu doar noi, profesorii obișnuiți, eram umiliți, ci și inspectorii școlari, activiștii de la județ și chiar miniștrii, care au venit înainte, pentru a se asigura că vizita va ieși foarte bine. Am fost foarte mirat în ziua în care portarul liceului mi-a arătat un ins care mătura în curtea școli noastre, spunîndu-mi că acel om se numește Eugen Nichifor și este primarul orașului Iași.


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


Nu-l știam, nu-l mai văzusem, auzisem doar că era venit de la Pașcani, că era foarte modest și muncitor. Apoi, am văzut în acele zile, doamne și domni de la Inspectoratul Școlar Județean măturînd pe aleile liceului, croind (liceul avea ca profil industria ușoară), muncind cu mult mai mare tragere de inimă decît personalul liceului, agitîndu-se, dar cu multă modestie… Se vorbea despre paza strașnică din jurul lui Ceaușescu și am fost foarte mirat cînd un profesor de engleză a fost trimis pe acoperișul liceului, care avea două etaje, să dea de știre dacă apare vreun elicopter sau avion, atîta vreme cît dura vizita.

Atunci mi-a trecut prin minte că întreg regimul nu este alcătuit decît din vorbe și din frică. Vizita toată semăna cu o butaforie de bîlci: Ceaușescu nu a vizitat decît parterul, nu urca etaje, iar laboratorul de fizică ales drept reper pentru cei doi, cu aparate de măsură, cu osciloscoape, voltmetre, ampermetre, nu era racordat la rețeaua de energie electrică, de teama unui eveniment nedorit. Profesorii au explicat cum funcționează fiecare aparat folosit în lecțiile cu elevii, iar Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu priveau, așa cum îi regăsiti în toate fotografiile epocii. Apoi, în careul din curtea liceului, nu a vorbit directoarea școlii, ci Elena Ghițulică, prim-secretar PCR la Iași. Pînă atunci, nu ascultasem nici un discurs comunist, dar, fiind obligatoriu acolo, am salutat-o pe tovarășa Ghițulica. Nu imi venea să cred cînd auzeam aceleași cuvinte pe care le rostea mereu Nicolae Ceaușescu, aceeași gestică. La un moment dat mi s-a părut a fi tot Ceaușescu travestit în femeie. Acum mi se pare incredibil, dar atunci, țin minte perfect, pe lîngă teamă, aveam un sentiment de jenă, de abandon fără ieșire, de ridicol de care nu aveai cu cine să rîzi.

În România de atunci nu se trăia, ne prefăceam doar ca existam, viața era un simulacru, pe care nu-l înțelegeam și parcă toți așteptam ceva, nu știam ce.

Literatura, atunci, era foarte importantă, mi se părea că mă ajută să îmi mențin acea speranță că viața poate fi și altceva decît circul sumbru, plin de restricții și nevoi cotidiene, în care trăiam. Cărțile publicate de Nicolae Breban, Andrei Pleșu, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Florin Iaru, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, T.T.Coșovei, Mircea Ivănescu, Cornel Nistorescu, Gelu Naum, Nicolae Steinhardt, Liviu Antonesei, Ana Blandiana, Stelian Tănase, Ion Mureșan, Mihail Șora mi se păreau neverosimile, adevărate supape prin care chiar respiram. Literatura era, atunci, din altă lume decît din aceea în care trăiam, dintr-o lume la care visam.

interviu de izolare Dorin Popa
Coperta volumului de versuri Stare de Urgență de Dorin Popa

Și acum, literatura vine de pe un tărîm mai bun decît cel în care ne ducem traiul zilnic. Nu identic, dar, ca și atunci, cărțile scrise de Radu Vancu, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Mircea Mihăieș, Codrin Liviu Cuțitaru, Hertha Müller, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, Horia-Roman Patapievici, Andrei Codrescu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Claudiu Komartin, Alexandru Cistelecan, Angela Marinescu, Ruxandra Cesereanu… mă ajută mult sa respir mai bine.

Nu am amintit deloc, aici, excelentele traduceri, foarte necesare unei respirații culturale apropiate de normal, publicate, în primul rînd, de Humanitas și Polirom. Nu cred că ați uitat că, o bună bucată de vreme, în a doua jumătate a secolului 20, literatura lumii părea așezată, cu prioritate, în spațiul latino-american, un spațiu care, pe anumite coordonate poate fi asemanat cu spațiul românesc.

Cititorii constanți au tendinta să cumpere, mai ales, scriitori consacrați. Investim într-un curriculum înainte de-a o face într-o operă?

Am sperat, cîndva, nu de foarte multă vreme, în tinerețe, că atunci cînd mi se va adresa o astfel de întrebare, să am, cu adevărat, cîteva cărți grele scrise și, din nefericire pentru mine, încă mă pregătesc să le scriu. Dar sunt grele (grele de scris!). Mereu am crezut că voi avea vreme să scriu despre ceea ce iubesc și nu am luat seama că scrisul are viața lui, împreună cu viața cea de toate zilele, în același timp, că nu avem timpi diferiți pentru existență și pentru scris. În studenție, am luat același premiu cu Florin Iaru, Ioan Mureșan și Mircea Cărtărescu, fiind singurul din Moldova care a primit premiul întîi la concursul național de poezie, în întreaga scurtă istorie a premiilor literare studențești.

În 1983, cînd am primit acel premiu, la Craiova, unde am trimis doar textele, nefiind fizic acolo, juriul era format din Nicolae Manolescu, Constanța Buzea, Eugen Simion și Laurențiu Ulici. Am crezut că, imediat, voi putea publica un volum, pentru că Mureșan, Iaru și Mircea Cărtărescu aveau, deja, volume tipărite. Dar nu a fost deloc așa, nereușind să apar editorial decît în 1990, la Editura Junimea, cînd putea să publice oricine.

La Junimea, cartea mea – Utopia posesiunii – a stat în sertare exact 10 ani, în vreme ce directorul de atunci, Andi Andrieș, îmi promitea, cu mîna pe inimă, că în următorul an voi apărea. Cîștigasem, în 1981, un concurs de debut la Iași, Editura Junimea și în 1982 un concurs de debut la Editura Albatros, din București. La ambele edituri, am apărut în cîte un caiet al debutanților, împreună cu oameni de toată mîna. Ca să vă puteți forma o opinie, cît de cît apropiată de realitate, în România literară de atunci, a apărut o micuță cronică despre volumul “11 poeti”, editat de către Junimea, unde Laurențiu Ulici nu scrie decît despre textele mele de acolo.

Debutînd atît de greu – nu știu dacă nu am fost singurul din generația mea care nu a reușit să tipărească un volum înainte de 1989 – am pierdut mult din elanul tineresc al confruntări cu publicul și cu tagma scriitoricească. La un moment dat, pierdusem orice speranță că voi putea publica vreodată și mă dedicasem profesoratului în învățămîntul preuniversitar. În plus, cînd nu publici prima carte, este foarte greu să te gîndești la a doua. Puțini au reușit să facă asta, eu nu am reușit. Cînd a căzut comunismul, aveam în sertar un singur volum, volumul meu de debut. În rest, eram profesor multe ore din zi. Dvs., acum, vedeți parcursul meu profesional de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași și vă/mă întrebați dacă întîi am dorit să parcurg o carieră universitară și apoi am intenționat să mă afirm că scriitor… Nu, niciodată nu am visat decît să devin scriitor, nu mare scriitor, ci scriitor bun. Și, într-un fel, chiar așa s-au petrecut întîmplările vieți mele: sunt membru al Uniuni scriitorilor de 27 de ani iar traseul meu universitar a început cîțiva ani mai tîrziu, în urmă cu 24 de ani.

Vorbim de o democratizare sau de o liberalizare a lumii literare domnule profesor? Impresia e că actorii economiei culturale decid și dictează, în defavoarea adevăraților protagoniști: scriitorii și publicul lector.

Convingerea mea dintotdeauna, din copilărie chiar, a fost că scriitorul va răzbi întotdeauna, indiferent de condițiile lumii în care trăiește! Știu, este o convingere puerilă, demodată, dar nu mă pot despărți de ea. Așa mi-am hrănit mulți din anii în care mă îndoiam de tot ceea ce se întîmpla în jur, de tot ceea ce mi se întîmpla mie. Nu mai am de o vreme pretenția că pot înțelege tot ce se petrece în lume, deși mi-ar plăcea mult. Poate mă înșel, dar încă mai cred că minciuna nu poate dura la nesfârșit, deși, uneori, mi s-a părut chiar că oamenii, mulți, doresc foarte mult să fie mințiți și sunt pregătiți să primească mereu noi falsuri în viețile lor.

Îmi amintesc că, într-o discuție cu prietenii adolescenți ai fiicei mele, cineva a spus „nu citesc nimic din ce nu pot folosi”. Teribilism sau schimbare generationala cu fractură?

Este atît de dificil de separat de multe ori ceea ce simțim de ceea ce credem că simțim sau trăim…. Oricum, orice cuvînt al nostru spune atît de mult despre noi! Gradul de teribilism prezent în această afirmație, mare sau mic, sigur prezent, este mai puțin important decît schimbarea de mentalitate pe care o incumbă. Nu trebuie să ne temem de utilitarismul îngust care însoțește spusa aceasta, ci să o privim cu mai multă atenție. Este limpede că nu școala, educația școlară a facut-o posibilă, ci mediul în care s-a dezvoltat persoana și educația primită în familie. De multă vreme am observat ca educația tinerilor este mult, mult mai mult decît acum 30 de ani, tributară societății, mediului, familei, decît școlii.

Aceasta și pentru că școala, acum este foarte timidă și nu îndrăznește, nu știe, să dezbată adecvat problematica spinoasă cu care vine în contact un tînăr.

Utilitarismul prezent în viața omului contemporan poate fi exploatat școlar, cu inteligență și cunoaștere, cu mai multă disponibilitate și dăruire. Cum? Adăugînd trăsăturilor omului pe care îl preconizăm drept model tînărului nostru învățăcel și mai multe trăsături morale, intelectuale, culturale, nu cu forcepsul, ci mereu cu exemple din realitatea cunoscută de toată lumea, nimic elitist. Exemple minunate găsim foarte usor in lumea de astăzi, atît de generoasă. Dacă vom încerca să evidențiem dimensiuni culturale ale omului modern, poate invizibile pentru elevii/studenții noștri, legîndu-le, inspirat, de evenimente utile, apropiate.

Până unde merge diminuarea exigențelor pe piața de carte românească? Ce sau cine validează un autor sau o operă pentru ca ei să poată trece la apariția editorială?

La întrebarea aceasta mi-e foarte greu să răspund, pentru că nu am nici un rol în industria editorială, sunt simplu consumator și tot simplu ofertant. Primeam, în urmă cu mai mulți ani, prin poștă, volume de la diverși autori pe care nu îi cunoșteam. Mi le trimiteau recomandat și trebuia să merg la poștă să le ridic. Uneori, nu era simplu să stai la coadă la poștă. Oricum, după ce îmi iroseam vremea cu drumul și așteptarea la oficiul postal, constatam ca nu doream acele volume, majoritatea de versuri, scrise fără nici un pic de efort, dintr-o convingere profundă că tot ceea ce rimează este poezie. Erau eforturi editoriale perfect gratuite, cu manuscrise lipsite de orice valoare literară. Găseau adresa mea pe diverse site-uri și credeau că, dacă îi citesc, îi validez. Oamenii au tot felul de credințe. Bineînțeles că acele volume nu sunt prezente în biblioteca mea (și așa mult prea voluminoasă pentru timpurile noastre). Cred că acele volume nu erau/nu sunt validate decît de dorința autorilor de a-și vedea numele, cu orice preț, pe o carte! Cine îi poate opri și de ce?

Partea bună a oricărui copil e că nu are obiceiul filtrelor. „Lasă să treacă” operele și, înainte chiar de a le înțelege pe deplin, le gustă, le iubește, se lasă invadat. E important să propunem un timp de lectură copiiilor dar e drept să le impunem și un tip?

Numai întrebări dificile ați început să îmi puneți, din ce în ce mai delicate. De unde pot să știu cum ar trebui să ne comportăm cu infinitul, cu Universul, care este un copil, oricare copil? Am predat numai la liceu și la universitate, nu am avut contacte cu elevi de gimnaziu. Dacă îmi amintesc, acum, de Homo videns, cartea lui Giovanni Sartori, mi-e teamă că lectura va fi, în viitor, chiar mai puțin răspîndită decît este acum – cînd ne plîngem atît de mult de puținătatea ei. Sartori vorbește de modificări structurale ale creierului uman, datorită rolului tot mai pregnant al imaginii în mintea noastră. Și el își construia analiza pe multitudinea programelor TV. Dacă migrăm către digital în mai toate activitățile umane, imaginea devine regină absolută, iar scrierea se va poziționa drept cenușareasă.

Întrebarea dvs. are o bătaie mult mai amplă decît amploarea cu care ar putea răspunde un scriitor, fie și profesor. De ce? Pentru că, de fapt, problematica deschisă aici va fi/este chiar una dintre cele mai serioase dileme care va însoți/însoțește întreaga noastră societate, ba chiar întreaga specie umană. Vor răspunde mai repede, la întrebarea aceasta cei mai serioși specialiști în antropologie, anatomie, științele limbajului (inclusiv cel tehnic), educație, neurologie, cibernetică, futurologie, chimie, fizică, astronomie, ba chiar și în economie. Abia la sfîrșit, vor conta opiniile scriitorilor, jurnaliștilor și ale politicienilor, ei fiind ultimii care își vor expune ideile, funcție numai de ceea ce vor exprima ceilalți, pînă atunci.

Dar să mișcăm puțin întrebarea dvs., să o transformăm în afirmație și să ne întrebăm, apoi, cum va arăta lumea noastră, dacă li se va propune copiilor un timp și un tip de lectură. Credeți că, în felul acesta, umanul vă fi văduvit în exprimarea multelor valențe ale sale?

Eu am multă încredere în specia umană, nu am fost niciodată detractorul ei, oricît m-ar fi dezamăgit indivizii, luați separat sau chiar în grupuri relativ mari. De aceea, cred – cu puținele cunoștințe și observații pe care le posed în acest moment – că umanul are suficient viitor, chiar sclipitor, iar oamenii din viitor vor fi mai fericiți decît noi! Riscul înserierii este foarte prezent și acum, riscul înserierii proaste, în absența „fixării unui timp și a unui tip de lectură”. Se vede cu ochiul liber, oriunde în lume, că mulți, foarte mulți, tind să adere, fără să înțeleagă. Nu ne-ar fi slujit astăzi, în vreme de pandemie, ca generațiile de acum să fi avut un timp și un tip de lectură, fiecare la vremea ei? Credeți că ar mai fi apărut demonstrații împotriva purtării măștilor anti-Covid-19?

dirin popa poezie
Coperta volumului de versuri Stare de Urgență semnat de Dorin Popa

Dorin Popa, sunteți un asiduu al îndrăznelii: scriitor și profesor universitar, două ipostaze cărora nu le lipsește publicul. Cum vă organizați, aprecierile și respectul ambelor lumi demonstrează că o faceți foarte bine, pentru a putea participa și la viata universitară și la cea literară a Iașului?

Din păcate, nu mă simt, așa cum spuneți, un participant merituos la viața cetății, nici măcar la viața cetății literare. De multă vreme, nu mă întîlnesc decît la alegeri cu ceilalți colegi, care fac parte din Uniunea Scriitorilor – filiala Iași. Chiar îmi propun să devin mai vizibil printre ceilalți scriitori din Moldova. Dialogul nostru are, după cum vedeți, un caracter motivațional, întrebarea dvs. stîrnindu-mi dorința de a fi prezent, din nou, în viața scriitoricească.

În viața universitară, da, am fost foarte implicat mereu, avînd ore în toate cele trei etape ale procesului Bologna: Licență, Masterat, Școală doctorală Litere. S-a întîmplat să fiu printre primii profesori Bologna ai universității noastre, chiar în promoția de debut, împreună cu Mircea Miclea, de la Universitatea din Cluj și Mihaela Miroiu, de la Universitatea București. Bineînțeles, au mai fost cîțiva de la alte universități din țară, pe care nu mi-i amintesc pe moment.

Apoi, calitatea de expert CNCSIS și cea de evaluator ARACIS mi-au permis, mulți ani de zile, de la început chiar, să cunosc în detaliu, în domeniul meu – comunicare -, aproape toate universitățile din afara perimetrului Moldovei. Am practicat mereu, bineînțeles, respectînd toate grilele de competență, un soi de evaluare neîncruntată, apropiată de un foarte riguros schimb colegial de experiență. Cunoscînd cei mai buni profesori, prin evaluarile ARACIS, i-am invitat, mai tîrziu, în proiectele pe care le-am condus: Idei și POSDRU, reușind să construiesc echipe foarte solide din punct de vedere științific. Am creat, astfel, cu ajutorul proiectelor POSDRU, prima Școală postdoctorală, cu eforturi firești, ajutînd chiar ministerul în găsirea cadrului legislativ propice inițierii școli , care, pînă acum 10 ani, nu a existat în România.

Să nu uit prezența în comisiile de obținere a doctoratului, la Universitatea Babeș-Bolyai, la Universitatea din Tirgu-Mureș, la Universitatea București și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la care sunt angajat. Ca să nu lungesc nepermis răspunsul, vă spun doar că și prezența în aceste comisii mi-a adus o paletă bogată de experiențe intelectuale, științifice, absolut benefice rafinări profesionale.

La Universitatea de Vest din Timișoara, am fost invitat vreo doi ani, pentru a susține cursuri la nivel masteral, în regim comasat, avînd publicat un volum într-un domeniu comunicațional în care nu aveau, atunci, un specialist!

Socializăm prea mult în lumea literară și ajungem să premiem mai mult buna vecinătate cu anumiți autori decât valoarea reală a unor opere?

Cine poate știi valoarea reală a unei opere? Eu sunt fan Ieronimus Bosh, Van Gogh & Salvador Dali. Dintre cei trei, doar Dali s-a putut bucura de valoarea operei sale! Van Gogh nu a vîndut decît un singur tablou, cu pile, în timpul vieții; absolut de poveste, legendară pentru mine. Astăzi, un tablou al lui Van Gogh se vinde cu zeci de milioane de dolari. Dacă ar fi avut în timpul vieții doar o zecime din bani pe care îi valorează acum un singur tablou al sau, ar fi trăit ca un nabab, nu în vîrf de munte, singur și stingher, încercînd să fie institutor.

Vă puteți imagina că Ieronimus Bosh a fost contemporan cu Ștefan cel Mare? Credeți că Ștefan a auzit de uriașul pictor care era contemporanul său Bosh? Nu ar fi fost splendid ca Ștefan al nostru să socializeze cu minunea umană, absolut incredibilă, care a fost Bosh? Nu, nu socializam prea mult, socializăm prea puțin încă, la cît ne permite deja tehnologia.

Și nu din cauza unei prea mari socializări un autor modest pe nume Gabriel Chifu obține Premiul Național Eminescu, în România care are poeți extraordinari. Vă pot spune 10 nume de poeți români contemporani mult mai talentați decît Chifu. Dar pe cîțiva tot vreau să-i amintesc aici, măcar în acest dialog să obțină Premiul Eminescu, pe care îl merită, bineînțeles în opinia mea : Florin Iaru, Radu Vancu, Marta Petreu, Romulus Bucur, Viorel Padina, Magda Cârneci, Dan Coman, Robert Șerban, Claudiu Komartin, Bogdan Ghiu, Viorel Marineasa și Angela Marinescu.

În 1998, am fost invitat la Bratislava, la Congresul Mondial al poeților, unde s-a organizat și un concurs. Spre mirarea mea, mi s-a acordat prima mențiune, fiind singurul din Europa de Est dintre cei premiați, alături de un britanic, un suedez și un belgian. Premiul întîi i-a fost conferit lui Thomas Transtromer din Suedia. M-am împrietenit oarecum cu Transtromer și cu soția sa, corespondînd apoi cîțiva ani. Peste trei ani, în 2001, Thomas Transtromer obținea Premiul Nobel. Vă uitați oarecum mirată la mine, aproape nimeni în România pare sa nu fi auzit de acest mare poet suedez, deja plecat dintre noi de 9 ani. Nu-i așa că viața este mereu surprinzătoare și deosebit de frumoasă, cu sau fără socializare? Dar mai bine cu.

Premiu economic sau prestigiu?

Nu se poate ambele? Prix Nobel le oferă pe amîndouă, iar Prix Goncourt, numai prestigiu!

Cât e vanitate în raportul generațional din lumea literară?

Nu pot să îmi dau seama, cu atît mai mult cu cît, înaintînd în viață, parcă am reușit să mai scap nițeluș de vanități și nici să nu mai sufăr pentru vanitățile celorlalți, cosiderîndu-le chiar boli de creștere. Creștere în vîrstă, creștere în cultură, creștere în responsabilitate față de tine și, dacă se poate, față de ceilalți.

Fac parte dintr-o generație, în opinia mea, năpăstuită, gata să sucombe între două fronturi, generația celor care aveau în jur de 30 în ’89, cînd a plecat Ceausescu. Am crezut atunci (și despre mine și despre colegi mei) că nu suntem afectați de comunism, că suntem liberi, pregătiți pentru societatea democratică la care doream să punem umărul!
Din păcate, nu era deloc așa, mulți dintre cunoscuți mei ajungînd să mă dezamăgească în mod aproape straniu, dorind, subit, să se îmbogățească sau să capete putere politică, iar unii nerezistînd în libertate, murind chiar, între timp.

Consumul de libertate le-a fost fatal, așa cum era foarte aproape să mi se întîmple și mie. De bucurie că am scăpat de Ceaușescu, în decembrie-ianuarie, 9 zile mi-a curs sînge din nas, de emoție. Nu mi-a curs niciodată, pînă atunci, sînge din nas! A trebuit să mă internez la Spitalul Sfîntul Spiridon și am avut noroc de un doctor tînăr și bucuros ca și mine pentru acele evenimente, Traian Ghindaru, acum profesor universitar, șef de disciplină, care m-a salvat, fără operație, cum propusese un medic în vîrstă care era de gardă în momentul internării, noaptea. Îmi amintesc, acum, starea spitalului în 1989, dar și faptul că, în cel mai mare spital din Moldova, eram aproape singur, cel puțin pe etajul în care eram internat. Curios, lumea nu se mai interna, căderea comunismului le-a adus un plus de sănătate.

Generația care are acum în jur de 30 de ani, probabil că mă privește că pe un dinozaur, nemainteresîndu-i cum am trăit înainte de 89. De aceea, cred că la întrebarea dvs. nu se poate răspunde ținînd cont numai de separația generațiilor prin vîrstă, ci trebuie analizate atent vechile condiții ale formării, condițiile prezente, raporturile cu literaturile contemporane și cu scriitori de astazi ale generațiilor aduse în discuție.

Cum caracterizați reforma presei tradiționale sub presiunea exercitată de expansiunea mediilor digitale?

Îmi vine să spun că, de fapt, coabitează tot mai consistent și că, de o bună bucată de vreme, nu mai zăresc animozități evidente între mediile tradiționale (deși mă întreb cît vor fi fost tradiționale media, în scurta lor istorie) și mediile digitale.
Era digitală a fost, oricum, anunțată de cîteva decenii și, deci, nu a constituit o surpriză, mai ales pentru cei ce lucrau în presă, fie presă scrisă pe hîrtie, radio sau TV. Să știți că apariția tiparului lui Gutenberg nu a fost primită peste tot, în toate mediile de atunci, cu bucurie. Cine se opunea tiparului, la începuturi? În primul rînd copistii și mediul lor (călugări, preoți, oameni mănăstirilor). Existau cărți, volume și înainte de apariția lui Gutenberg, ele erau multiplicate, prin transcriere de mînă de către oameni specializați în această indeletnicire, preponderent călugări din mănăstiri, care, odată cu apariția tiparului cu caractere mobile, au fost nevoiți să se recalifice sau, ca să respectăm termeni întrebării, să se reformeze. Nu mai lungesc discuția, amintesc doar că a existat tipar și înaintea celui al lui Gutenberg, numai că elementele erau fixe, adică pagini întregi trebuiau sculptate. Chinezi au tipărit primii, cu sute de ani înainte de Gutenberg.

Mai tîrziu, chiar atunci cînd presa scrisă (și în special ziarul) era într-o expansiune ce părea de neoprit, cînd patru mari ziare franceze au ajuns la uriașul tiraj de un milion de exemplare zilnic, în preajma primului război mondial, a apărut radioul. Acum, în Franța, nici un ziar nu are un milion de exemplare tiraj, deși într-o sută de ani, populația țări a crescut de cîteva ori. Cu asta, va puteti face o idee despre puterea de atunci a ziarului.

Bineînțeles, cam în urma cu o sută de ani, pentru scurtă vreme, ziarele s-au opus fantastic expansiuni radioului, ajungînd, în mod ridicol, ca Parlamentul francez să adopte o lege care interzicea difuzarea știrilor radio pînă la prînz, adică pînă la epuizarea vînzări ziare de dimineață. La fel, cînd Televiziunea, în anii 60 ai secolului trecut, începea să aibă audiență majoră, studiourile de film au refuzat difuzarea filmelor la TV, ba chiar și-au obligat vedetele de film să nu aibă colaborări, să nu apară pe micul ecran.

Întotdeauna, la apariția unui nou mediu de comunicare, mediile prezente deja pe piața s-au opus. Oricum, imaginea vă cîștiga bătălia pe termen lung cu orice text scris, dar, după cît se poate observa acum, cele două medii își vor face loc în spațiul public împreună, în viitorul apropiat!

Trăim cu impresia că ne decidem gusturile deși amprentele digitale pe care le lăsăm fac să fim monitorizați și, subtil, împinși în lumea „recomandărilor”. O să ajungem să citim tot după recomandările unor taggers?
Unii, da, alții, nu. În prezent, nu aveți impresia că mulți, foarte mulți, respectă recomandările primite? Fără să vreau, găsesc pe multe pagini de FB citate din Osho, din Coelho, din Octavian Paler, din Dan Puric, din Adrian Păunescu. Pe oameni aceștia cineva îi ajută să descopere că le place mult Paler, Osho, Coelho, Păunescu și Puric, le face un bine, nu?

Cred că nici Paler însuși nu a crezut că va avea o asemenea posteritate digitală. Am fost în relații amicale, mai ales că ne-am nimerit în aceeași serie de creatori, în 1994, la Casa scriitorilor din Neptun și nu mi s-a părut că ar avea dorința de a fi atît de popular.

Faptul că suntem monitorizati nu mă supără deloc și consider normal să fim. Dacă monitorizarea mă ajută să mă cunosc mai bine este foarte ok. Și așa nu mai am mult timp la dispoziție să aflu despre mine tot ce mi-ar plăcea să știu!

Trăiesc în Spania și, mai mult ca sigur, nu mă cunosc cu tot ce e nou în literatura română. Recomandați-mi o carte despre care credeți că s-ar putea să nu-mi placă. Mă provoc să o recenzez.
M-aș bucura dacă ați citi romanul „Scriptor” al ieșeanului Codrin Liviu Cuțitaru, apărut la Polirom și romanul „Transparență” de Radu Vancu, publicat de Humanitas, poate cele mai bune romane aparute la noi în ultimi ani. Și încă o carte de Radu Vancu, un jurnal, „Zodia cancerului”, tot la Humanitas editat.

Cum poate un scriitor anihila, măcar parțial, saturarea publicului? Cum se captează public nou?

Nu știu. Dvs.credeți că poate?

Pandemia ne-a reamintit cum e realitatea. În contextul acestor luni de izolare, ce a reprezentat poezia: o adaptare la situație sau o de dorit inconștiență?

Nu, inconștiență în nici un caz, dimpotrivă, ba parcă chiar și lucrurile mici, neimportante pînă acum, au căpătat pregnanță, consistență, au devenit pline de sens și de semnificații nevăzute pînă ieri! Am revăzut, în această perioadă, multe, prea multe, momente din existența mea și o vreme am crezut, am sperat că voi găsi, în sfîrșit, răspunsurile cele mai adecvate la întrebările și nedumeririle mele din toate anotimpurile, din toate zilele de pînă acum. Dar nu a fost așa, speranțele, așteptările mele, ca mai totdeauna, au fost alături de ceea ce am trăit, visat și fumat. Am rămas la fel de pasionat fumator, ca în anii liceului și ai facultății. Realitatea trăirilor nu s-a suprapus, nici de această dată, cu plăsmuirile și frisoanele visului, cu elanurile pe care teama le sădește, compensatoriu, în suflete.

Viețile noastre, oricît de ponosite și oricît de pierdute, oricît de private de vitamine sau tocite de neîncrederi misterioase, abrupte, au, cu totul captivant și miraculos, izvoare uimitoare de putere și încredere, izvoare cu apă vie, care te pot trezi din mormîntul pe care de decenii ți-l pregăteai cu asiduitate. Totul este să fii încă viu, restul nu mai contează. Restul te încîntă, te vrăjește și te hrănește, așa cum nu mai sperai că ți se poate întîmpla. Pot spune, fără să mă tem prea tare de ridicol, că viața noastră este mult mai puternică decît noi și că ne aduce, uneori pe tavă, daruri la care nici nu îndrăzneam să gîndim.

Pentru că vă citesc pe chip o undă de nedumerire, voi limpezi spusele de pînă acum prin cîteva cuvinte mai apropiate de realitatea trăită, de realitatea mea. Pandemia m-a gasit lucrînd cu sîrg la amenajarea mormântului propriu, tocmai cînd îi stabileam dimensiunile reduse, după puterile mele, cînd îmi spuneam că, fiind înalt, mă voi ghemui puțintel, să pot încăpea, după slabele-mi posibilități și după meritele scheletice. Nu munceam cu mare tragere de inimă, doar cu atenție și bună cuviință, căutînd să nu-mi întîlnesc vecinii prea des și mai ales să nu mă întind la vorbă. M-a înecat și plînsul uneori, dar nu prea des, nu voiam să fiu plingareț lîngă propriul mormînt.

Ca să nu mai lungesc vorba și fiind acum convins că înțelegeți minunat ceea ce mi s-a întîmplat, vă pot mărturisi dintr-o suflare că Pandemia m-a găsit preocupat de modul în care îmi voi croi mormîntul, iar acum sunt hotărît să îmi zidesc o casă nouă, în care să viețuiesc, împreună cu soția mea, Alia, o zi, două, trei, un an, un deceniu.

M-ați întrebat dacă poezia a reprezentat o adaptare în aceste luni de izolare și vă răspund că nu. Poezia nu poate fi never adaptare, dimpotrivă.

Nu știu, bineînțeles, ce este poezia, dar știu sigur că, dacă nu-i izvorul acela cu apă vie despre care va povesteam în urmă cu cîteva minute, se află pe undeva pe aproape, în preajma acelui miraculos izvor. Și, în plus, are o putere teribilă, are puterea acelui poet ftizic, anemic și care a detonat versul acesta magnific si mereu actual: „aud materia plîngînd”.

Nu s-a auzit, în aceste luni, cu adevărat, materia plîngînd?

A intrat la tipar volumul de versuri „STARE DE URGENȚĂ, în spatele ușilor închise – antijurnal de izolare“, pe care l-am scris din martie pînă în august 2020. După cum v-ați dat seama, pandemia m-a găsit în starea mea de urgență și poate că, cine știe, cu urgența ei, m-a scos deja din acea stare.

Așa mă gîndesc, uneori, că starea de urgență a lumii, paradoxal, m-a scos din starea mea de urgență – peltică, poate leneșă, poate vag poetică.

...

Dorin Popa este Profesor la Universitatea din Iași, date biografice aici

...


Trimite și altora
  • 422
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    422
    Shares