Dacă ai asteptari de la cineva, pregătește-ți pansamentul
Am fost crescut cu bun simț. Cu mult bun simț. Exagerat de mult bun simț. Toată copilăria mi-am petrecut-o împărțind cu ceilalți totul: jucării, mâncare, haine, idei, glume, vorbe, palme, pumni, picioare. Aveam acea inocență de copil. Aveam doar teme, nu și probleme. Acum îmi dau seama că problemele existau, însă eu nu aflam de ele pentru că era cineva care le rezolva mereu: părinții. Am ajuns adolescent și încă nu mă lovise marfarul vieții. Îi lovea însă pe părinți. Ne-au protejat ca să nu simțim greul vieții. Dar totuși, cred că ne-au protejat prea mult. Trebuia să fim lăsați măcar să vedem cum arată trenul, să știm de ce să ne ferim.
A venit și perioada în care ne-a lovit marfarul pe fiecare în parte. Pe mine m-a lovit direct în față. M-a rotit la 180 de grade, apoi m-a lovit altul din spate. Un altul a căzut din cer direct pe mine. Nu știam din ce direcție vor veni.
M-am încrezut în oameni. Mult. Am intrat în colectivitate tot cu inocența mea de acasă. În fiecare om vedeam pe mama sau pe tata. Credeam că mă vor ajuta. Cum mă ajutau? Mă țineau în brațe pe peron și-mi ziceau că va fi bine. Apărea marfarul, îmi dădeau un brânci în fața lui. Până m-am prins eu cum stă faza. Și m-am apucat de treabă.
“Te-ai schimbat mult” erau cuvintele pe care le auzeam din ce în ce mai des. Eu nu-mi dădeam seama. Adevărul este că n-ai cum să supraviețuiești în ziua de azi dacă nu te lupți. Cu tine, cu ceilalți. Îmi făceam posibile scenarii și aveam așteptări de la oameni. După fiecare așteptare eșuată cădeam și mai mult. Mă închideam și mai mult în mine. Nu mă plângeam, dar era greu. Asta până într-o zi cu soare, când m-am trezit amorțit de la atâta stat pe jos și cerșit compasiune. Mi-am zis: “Am reușit o dată când m-am luptat cu 200-500 de milioane de soldăței… și acum voi reuși”. Și m-am schimbat.
Acum am așteptări doar de la mine în raport cu ceilalți. Nu-mi mai creez posibile scenarii. Nu mă mai deranjează când ceilalți mă lasă baltă. Pentru ca nu mai am așteptări de la nimeni. Prefer să plec de la premisa că nu are cine să mă ajute, și să fiu ajutat, decât să plec cu gândul că acel om mă va ajuta, și să mă lase baltă. Durerea ar fi mai mare. Dacă pleci cu premisa că nimeni nu te va ajuta, și chiar nu te ajută nimeni, n-ai pierdut nimic. Dar singurul care este 100% interesat de viața ta, de persoana ta, de bunăstarea ta, ești tu.
Sună un pic a egoism, drept pentru care am căutat în DEX definiția cuvântului “egoist” – “Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire totală a intereselor altora sau ale colectivității”. “Nesocotire totală a intereselor altora”… partea asta iese din cuvântul “egoist”, deci nu sunt egoist, că îmi place să ajut pe alții. Hai mai bine să spunem că sunt… realist. Îmi caut interesul meu dar în același timp și al celorlalți și nu aștept nimic în schimb.
Pentru că de fiecare dată când am avut așteptări, am avut nevoie de pansament.
