Am auzit ca stie pe de rost 261 de poeme

Am auzit ca stie pe de rost 261 de poeme

Trimite și altora
  • 69
    Shares

Viața între poeme, rugăciune și destin

Nicolae Patrut
Nicolae Patrut

de Nicolae Pătruț

Ca să-și câștige existența străbate drumurile Europei de vreo 18 ani. Într-un camion, în care niciodată nu se simte singur sau plictisit. Acolo trăiește zi și noapte, se roagă și recită poeme cu sufletul, în gând. Lumea nu i se pare nici mică, dar nici mare. Când îl are pe Eminescu, simte că viața nu are dimnensiuni, ci doar o clipă de adevar ca un altar de rugăciune ridicat într-un loc cu sfinți trecători. Ca să fie fericit nu îi trebuiesc prea multe. Însă n-ar putea supraviețui fără zecile de cărți pe care le poartă cu el pe drumurile lumii.

Înțeleptul dintre două lumi

Se numeste Costică Vidu Afloarei. Are 61 de ani și trăiește, vorba vine, în Reus, în Spania, pe malul Mediteranei. Despre el, prima dată, mi-a povestit poeta basarabeană, trăitoare și ea în Spania, Marina Dirul. “Domnul Vidu este un om deosebit. Îți recită minute în șir din Eminescu. Am auzit că știe pe de rost 261 de poeme. L-am cunoscut recent la o manifestare dedicată Poetului nostru național, aici la Reus. Și e doar șofer de tir…”

De aici și până a-l căuta pe internet, n-a fost decât un clik. L-am găsit, l-am abordat și mi-a răspuns cu multă bunăvoință. Apoi, într-o seară de ianuarie, când la Ilidia ningea și la Reus marea dormea dezmierdată de lună, în fața camerei, am ascultat povestea de viață a unui om înțlept. “Eu sunt de loc de lângă Piatra Neamț, din satul Cuiejdiu, aproape de Culmea Stânișoarei. Am două nume, Vidu și Afloarei. Vidu un nume despre care am aflat că s-ar trage din părțile Ardealului, de prin țara Zarandului de unde ar fi emigrat străbunii mei, iar Afloarei, după cel al oamenilor care l-au înfiat pe bunicul meu. Am făcut școala primară în sat, școala profesională, liceul la seral, apoi școala tehnică…”

“Și pe Eminescu când l-ați descoperit?” – întreb brusc întrerupându-i călătoria prin amintiri. Câteva secunde mă privește cu ochii blânzi din spatele ochelarilor cu rama neagră și fără ezitare continua: ”Prin clasa a noua. Atunci datorită unei profesoare am înțeles că Eminescu este sensul vieții mele. Dar citeam tot ce îmi pica în mână și am rămas fascinat și de “Muntele vrăjit” a lui Thomas Man. Dar EMINESCU ERA TOTUȘI ALTCEVA…” Apoi, deodată parcă speriat zice:” Știți, eu nu i-am învățat poemele lui Eminescu ca să caut Gloria, să ajung pe scenă, ci, pur și simplu, pentru că am găsit un alt sens de viață în poemele lui, îmi era mult mai ușor și mai frumos să merg în viață cu poemele lui în suflet la mine…”

Nu-l mai întrerup! Poveștile de viață adevărate se scriu când viața merge, nu face stații. ”Nu știu de unde s-a ajuns la cifra de 261 de poeme. E adevărat, știu multe, foarte multe pe de rost, dar nu le-am numărat niciodată. Le-am învățat fără să-mi dau seama, așa, pentru mine, pentru copiii mei. Ana, fiica mea știa pe de rost, la trei ani, jumătate din Luceafarul.”

Cele doua Ane

Continuă sa ningă! Ca un credincios ce se roagă în fața unei icoane, Costică Vidu Afloarei stă nemișcat și continuă să-mi povesteasca: “M-am căsătorit târziu, dupa 25 de ani. Am avut o perioadă de singurătate, iar în garsoniera mea, după ce am venit din armată, am continuat să citesc și să-l aprofundez pe Eminescu. Apoi am cunoscut-o pe Ana, soția mea, absolventă de liceu pedagocic și mare iubitoare de cântare și poezie. Am lucrat amândoi la Săvinești, au venit copiii, Ana și Cosmin, iar în 2000 am hotărât, pentru ei, ca să merg în Spania, dar pe Eminescu nu l-am părasit, l-am luat cu mine. Și nu cred că am greșit. Pentru că Ana, fiica mea, a absolvit sociologia, acum predă la Universitatea din Bilbao, merge la congrese în toată lumea, iar după teza ei de doctorat s-a făcut un documentar, premiat cu Globul de aur în Germania, iar Cosmin a absolvit Dreptul. Știți, aici, când absolvi Dreptul, ai cunoștințe solide de cultură generală, deoarece nu poți deveni un avocat bun dacă nu cunoști bucuriile lumii. Sunt copii care au învățat carte, care iubesc poezia, nu o scriu, dar o citesc și o au în suflet ca și mine și mama lor.”

În oaze de păcate, împărtășanii cu poezie

Vorbim de mai bine de o oră. Ce mică e lumea între două monitoare. La Ilidia pământul respiră greu de povara plapumei de zăpadă. La Reus, marea doarme fericită. Îmi aprind o țigară și întreb: “Descrieți-mi o zi din viața dumneavoastră petrecută într-o parcare. ”Acolo trăiești multe. Văd că dumneavostră vă sunt familiare, de parcă ați trăit printre noi. Acolo e destin, păcate, speranțe. Un punct de plecare spre o altă destinație. Cândva, un profesor universitar mi-a propus să scriu despre viața asta. Nu am facut-o! Ce pot să mai spun?” “ Ceva ce n-ati mai spus…” Costică Vidu Afloarei îmi dăruiește un zâmbet. Discret, caracteristic oamenilor simpli, dar puternici. “Am prieteni și colegi de drumuri prin toată Europa. Când ne întâlnim în vreo parcare, după ce ne gătim mâncarea, ei mă roagă să le recit poezii de Eminescu. O fac cu plăcere. Câteva zeci de minute, o ora, două, cine mai știe. Apoi mâncăm și ne odihnim. Când plecăm din nou la drum unii vin și îmi aduc cărțile pe care le-au împrumutat de la mine cu o săptămână în urmă, alții vin să le dau alte volume. Le dau la toți cu drag și cu bucurie…” Da, pentru că în singurătatea lor, Costica Vidu Afloarei știe că pentru șoferii de tir poezia este împărtășanie și leac de dor.

Ilidia-Reus, ianuarie, 2019

  • 69
    Shares