Mardale – o imagine cat o poveste lunga

Există, în România, mulți caricaturiști buni, foarte buni, talentați, foarte talentați, harnici, excepționali. Unul singur poate primi, după mine, eticheta de GENIAL. E vorba de Octav Mardale, de la Academia Cațavencu (seria adevărată) și Cațavencii (seria actuală). Mardale este genial. Am avut plăcerea și șansa de a-l cunoaște de peste 25 de ani, este unul din oamenii minunați care mi-au înseninat viața. Pe vremuri, momentul cel mai important în redacție, cînd era ziua de editare a revistei, era cînd venea Octav Mardale cu caricaturile. Toți opream orice treabă și ne adunam în jurul lui ca-n jurul unei minuni. Și apoi rîdeam, rîdeam, rîdeam. Apoi, cînd ne-am electronizat și internetizat existența, așteptam sosirea caricaturilor lui pe calea poștei electronice. Îl cunosc, așadar, de atîta vreme și nici acum nu-mi pot da seama care este secretul genialității lui. Admirația mea e totală.

Îmi lipsesc zilele de luni de la Cațavencu, îmi lipsește momentul acela special cînd aterizau în redacție caricaturile lui Octav.

Aș fi nedrept dacă nu aș vorbi de excepționalul artist plastic Octav Mardale, care împarte aceeași persoană cu fostul meu coleg. Un sculptor, un desenator, un artist plastic de mare anvergură dezavantajat de succesul caricaturilor. Da, asta e…E atît de mare în caricatură încît parcă nu ne mai interesează și ceea ce el face cu seriozitate, cu talent, cu același geniu (dacă aveți argumente, mă puteți contrazice. Cînd veți avea ocazia, mergeți să-i vedeți lucrările în expoziții.

Am scris însemnarea asta în urma unei mici întîmplări. Daniel Alexe din Londra, cu numele @oshlobanul, pe Twitter, mi-a cerut, dacă aș avea pe undeva ,o anume caricatură de Mardale. Nu o aveam, nu am arhiva revistei. Așa că, pur și simplu, i-am scris lui Octav să i-o cer. Nici el nu o mai avea. Dar s-a oferit să o redeseneze! Un gest extraordinar făcut pentru o persoană pe care nu o cunoaște.

Caricatura cu pricina este cea de mai sus. De cînd am primit-o, de cîteva ore, de cîte ori mă uit la ea, rîd instantaneu. O caricatură clasică, refăcută de artist la vreo douăzeci și ceva de ani după prima “ediție”. Aș fi bucuros dacă printre cititorii blogului găsește cineva caricatura de atunci, să o postez alături de cea de azi. Așa, de-o comparație.

Îți mulțumesc, Octav!

Ioan T Morar, îl citiți întreg aici

23/02/201723/02/2017

Regimul calatoriei minorilor peste granite – acordul parintilor

În România, regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate este reglementat de Legea 248 din 2005. Astfel, conform acestei legi, minorul cetățean român se va putea deplasa în afara țării însoțit de ambii părinți, iar în cazul în care deplasarea urmeză a fi efectuata doar împreună cu unul dintre părinti, va fi necesar acordul scris al celuilalt părinte, liber exprimat in fața unui notar public care va întocmi în acest sens un înscris notarial (declaratie).

Această prevedere destul de restrictivă care figurează în acest act normativ a produs de-a lungul timpului extrem de multe situații neplăcute cetățenilor români rezidenți în afara țării, în sensul că, atunci când minorii călătoreau în Romania doar cu unul dintre părinți, celalat părinte trebuia sa meargă la oficiile consulare ale Romaniei sau la notarii din țările de reședință pentru a solicita întocmirea acestor documente fără de care minorul nu ar fi putut avea permisiunea de a ieși din România pentru a se întoarce în țara de reședință, în ciuda faptului ca locuia de fapt într-un alt stat.

La începutul lunii octombrie a anului 2016, a intrat în vigoare Legea nr. 169/2016 prin care au fost aduse modificări și completări Legii nr. 248/2005. Printre modificările și completările aduse legii se numără și cea care simplifică foarte mult regimul călătoriilor în străinătate a minorilor cetățeni români.

Conform noii legi declarația celuilalt părinte nu va fi necesară dacă deplasarea minorului urmeaza să se efectueze către țara unde acesta are domiciliul sau reședința, lucru ce trebuie demonstrat în momentul controlului de trecere a frontierei cu ajutorul documentelor de ședere în tara către care urmeaza a se deplasa. Astfel, la articolul 30, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alineatul (61), cu următorul cuprins:

“(61) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b) şi d), declaraţia celuilalt părinte, declaraţia ambilor părinţi sau, după caz, a părintelui căruia i-a fost încredinţat minorul, a părintelui care exercită singur autoritatea părintească, a părintelui supravieţuitor sau a reprezentantului său legal, privind acordul acestora cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate la ieşirea din România, nu este necesară atunci când minorul cetăţean român cu domiciliul sau reşedinţa în ţara de destinaţie se deplasează însoţit în condiţiile prezentului articol, în această ţară”

Aceste documente trebuie sa fie valabile. Prin urmare, a fost introdusă o prevedere de lege care cu siguranță era necesară de foarte mult timp și care era asteptată de majoritatea românilor rezidenți în afara granițelor țării.

Trebuie stiut faptul că, dacă deplasarea minorului cu unul din părinți se face către un alt stat și nu către statul unde minorul își are domiciliul sau reședința, atunci se vor aplica prevederile Legii 248/2005, în sensul că, pentru ieșirea din România, va fi nevoie de acordul ambilor părinți, așa cum era înainte de intrarea în vigoare a Legii 169/2016. Acesta este un aspect foarte important pentru că este necesar să se facă distincția între condițiile care se cer a fi îndeplinite în cazul deplasării minorului către statul unde are domiciliul sau reședința legală și cele care se cer a fi îndeplinite în cazul deplasării într-un stat diferit de cel în care acesta domiciliaza sau are resedinta legala.

Ca o concluzie se poate afirma că, în ceea ce privește regimul liberei circulații în străinătate a minorilor cetățeni români care au domiciliul sau reședința legală în afara granițelor țării, Legea 169/2016 a adus beneficii românilor care locuiesc în afara țării și care au copii minori, în sensul simplificării procedurii de ieșire din România a acestor minori cetățeni români.

Ingrid Hodivoianu

21/12/201602/12/2019

Revolutia Romana din Decembrie 1989 – file de istorie

Anul 1989 a însemnat pentru România şi pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, anul marii schimbări. Tranziţia de la diversele tipuri de comunism la democraţie parlamentară s-a făcut diferenţiat în fiecare stat în parte. Statele din Sud-Estul Europei, printre care şi România, dând dovadă de o mai mare inerţie, ca urmare a capacității structurilor comuniste de a se adapta la noile realităţi politice interne şi internaţionale.

Contextul internaţional în care Revoluţia română s-a declanşat şi s-a desfăşurat îl putem analiza pe două planuri: cel al încercării disperate a Moscovei de a reforma sistemul în întregul bloc şi cel al percepţiei şi reacţiei Occidentului la schimbări. În acest context, liderul comunist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat conceptele sale: perestroika, glasnosti, uskorenie şi novoe mîşlenie pe care a încercat să le promoveze şi în limitele sferei de influenţă a Uniunii Sovietice, respectiv în ţările satelit din Europa Centrală şi de Est [1].

Regimurile politice din ţările satelit treceau printr-o criză de credibilitate şi o acută criză economică.

Schimbările din Centrul şi Estul Europei au făcut obiectul unor discuţii între preşedinţii celor două superputeri U.R.S.S. şi S.U.A.. Pe 2- 3 decembrie 1989, la Malta, Mihail Gorbaciov şi George Bush s-au întâlnit pentru a discuta problemele strategice, printre care dezarmarea, controlul armelor şi instabilitatea politică, un fenomen nou apărut în lagărul sovietic. Deşi publicitatea din jurul întâlnirii şi numeroasele declaraţii cordiale încercau să creeze impresia egalităţii parteneriatului, realitatea era că URSS, în acord cu SUA au stabilit limitele schimbării. Slăbită, marcată de problemele interne, URSS avea nevoie de asistenţă politică şi economică americană pentru a administra aceste schimbări. Evident, oricât de ample au fost negocierile, dată fiind capacitatea limitată a URSS de a interveni în schimbările politice din Europa Centrală şi de Est, rămânea foarte mult loc de manevră pentru forţele politice locale, care căpătaseră o mare marjă de autonomie după declanşarea reformelor în URSS. Acest lucru a făcut ca aranjamentele politice locale, instrumentate de diverse grupuri, de la fidelii lui Ceauşescu, la opoziţia sistematică din partid, să fie extrem de importante în dinamica evenimentelor din decembrie 1989.

Începutul anului 1989 i-a adus lui Ceauşescu o serie de probleme. În 11 martie, posturile de radio BBC şi Europa Liberă au dat publicităţii o scrisoare critică la adresa regimului comunist. Această scrisoare era semnată de foştii demnitari comunişti: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan, document cunoscut ulterior sub numele de „Scrisoarea celor şase”. Semnatarii, oameni care contribuiseră, în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, la consolidarea regimului comunist şi a dictaturii personale a lui Ceauşescu, semnalau public criza structurală în care intrase regimul, încercând să acrediteze ideea că Ceauşescu este nu simptomul, ci chiar sursa acesteia[2]. Ceauşescu a reacţionat energic, ordonând arestarea şi interogarea unei părţi a semnatarilor şi prin arestarea celorlalţi semnatari la domiciliu. Ca urmare a controlului deplin pe care îl exercită regimul asupra mijloacelor de informare româneşti, dar şi a prezenţei masive a oamenilor Securităţii în toate mediile, scrisoarea nu a avut un impact intern semnificativ, stârnind însă în exterior o vie dezbatere.

Oamenii politici din sfera internaţională occidentală au început să îşi facă diverse planuri şi gândeau metodele de diminuare a problemelor ce existau în ţara noastră şi să pună în aplicare Actul Final de la Helsiki, semnat şi de România în anul 1973 de către Ceauşescu, fără a isca un nou conflict mondial. S.U.A. era de acord să susţină România prin putere militară. Între timp, Ion Iliescu, un fost membru al nomenclaturii, pe care mediile internaţionale îl creditau în postura de „urmaş” al lui Ceauşescu, a dat publicităţii o altă scrisoare, critică la adresa lui Ceauşescu, însă impactul docuentului a fost mai mult decât limitat, este de părere istoricul în historia.ro.

Tot în 1989, Ceauşescu reuşeşte să achite datoria externă. Lucrul acesta l-a făcut să fie mândru de ceea ce a realizat, făcându-l să îşi dorească să facă din România un stat creditor. Această idee cu care a venit fostul lider comunist a reuşit să nemulţumească cetăţenii români deoarece aceştia considerau că o dată ce datoria externă nu va mai exista, lucrurile se vor schimba aşa cum le-au promis reprezentanţii regimului comunist[3].

Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi s-a creat o formaţiune politică de opoziţie –Frontul Salvării Naţionale, care a lansat o chemare către populaţie de miting pentru căderea lui Ceauşescu. Frontul a emis rapid un program de acţiune care trata cele mai stringente probleme ale României, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, respectarea dreptului omului. Această încercare a Frontului de Salvare Naţională a eşuat, dar poate fi considerată drept începutul acţiunilor de contestare publică şi colectivă a regimului, precedând revolta de la Timişoara, începută pe 16 decembrie.

Pretextul revolutei din Timişoara a fost oferit de reacţia brutală a forţelor de ordine la cererile unei manifestaţii a credincioşilor reformaţi adunaţi în faţa Bisericii reformate, în semn de solidaritate pentru pastorul lor, Laszlo Tokes. Cunoscut pentru poziţiile critice la adresa regimului, mai târziu avea să se dovedească şi faptul că acceptase să colaboreze cu Securitatea, Tokes primise ordin să evacueze clădirea pentru a permite stabilirea noului pastor. Enoriaşii adunaţi în faţa parohiei în ziua de 15 decembrie au stârnit curiozitatea trecătorilor, fapt care a avut efectul bulgărului de zăpadă, atrăgând participarea trecătorilor. Timişorenii au început să se adune din ce în ce mai mulţi, iar forţele de ordine nu au mai reuşit să împrăştie mulţimea[4].

Momentul forte al Revoluţiei din Timişoara s-a desfăşurat atunci când cei adunaţi au hotărât să spargă vitirinele de la magazine din Piaţa Operei, fapt care a consemnat intrarea revoltei în faza sa violentă, ceea ce a oferit autorităţilor motivul pentru o intervenţie în forţă. Aşa cum aveau să arăte mai târziu, rezultatele investigaţiilor diverselor comisii de anchetă a evenimentelor din Timişoara, lucru de altfel acuzat şi de autorităţile comuniste, prin vocea lui însuşi Ceauşescu, apelul la violenţă a fost facilitat de prezenţa unor grupuri de instigatori. Potrivit unor teorii interesate politic, foarte mulţi dintre instigatori proveneau din URSS şi Ungaria, aceştia intrând în România la mijlocul lui decembrie sub acoperirea de turişti.

Cea mai zguduitoare zi a fost cea de 17 decembrie când a fost anunţată o statistică privitoare la oamenii care au fost răniţi, dar şi omorâţi. Statistica, a cărei veridicitate este pusă sub semnul întrebării, a generat o nouă reacţie de protest a populaţiei, numărul manifestanţilor continuând să crească. Aceştia doreau libertare de exprimare, protejarea femeilor şi copiilor, într-un singur sens o viaţă mai bună[5]. Drepturile cerute existau în Constituţia României, dar ele erau ponderate de ataşamentul la ordinea politică existentă a cetăţenilor. Potrivit articolului 28 din Constituţie, cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garanta acest drept de manifestare, adunare, dar în articolul 29 se preciza clar că aceste manifestaţii şi adunări nu pot fi aplicate în scopuri potrivnice orânduirii socialiste[6].

În seara zilei 20 decembrie, Ceauşescu a organizat o teleconferinţa cu prim-secretarii judeţelor în care şi-a expus punctul de vedere despre ceea ce se întâmpla în Timişoara. În opinia lui Ceauşescu aceste manifestări erau organizate de către cercurile revizioniste cu scopul de a destabiliza situaţia din România şi de a acţiona împotriva independenţei acesteia. Dictatorul era incapabil să realizeze că populaţia nu-l mai susţinea şi că reacţia violentă la manifestaţii nu făcea decât să crească numărul participanţilor la revoltă[7]. Demersul de calmare pe care a încercat să-l facă Ceauşescu, a stârnit şi mai multă tensiune şi nedumerire în toată ţara. Astfel, în dimineaţa zilei de 21 decembrie, protestele şi manifestaţiile s-au extins în tot vestul României cuprinzând cele mai importante oraşe. În acest context, convins că dezordinile din Vestul ţării sunt o încercare de lovitură de stat, Ceauşescu a decis organizarea unui miting de susţinere a regimului şi de condamnare a revoltei din Timişoara. Din nou, intervenţia lui Ceauşescu nu a dus la un rezultat favorabil acestuia, astfel acesta a decis să refacă personal ordinea, pronunţând că ţara se află în război cu proprii locuitori. Forţele militare şi de Securitate încearcă să blocheze intrarea în Sediul Comitetului Central, loc de unde familia Ceauşescu şi apropiaţii acestora conduceau ţara.

Confruntările dintre forţele de represiune şi manifestanţi se extind şi devin din ce în ce mai violente provocând multe victime. Dimineaţa, forţele de ordine s-au grăbit să şteargă urmele confruntărilor pentru a nu se mai cunoaşte nimic.

Revoluţionarii încep să se deplaseze în număr din ce ăn ce mai mare către Comitetul Central, cerându-i dictatorului să renunţe la putere, lăsând pe cineva nou să preia puterea. Dictatorul probează diverse operaţiuni pentru a calma situaţia, din nou, dar ordinele pe care le-a propus au fost imposibil de executat. Acesta nu dorea să renunţe deloc la puterea pe care o avea, luptând pentru aceasta până în ultima clipă[8].

Îngrijorat că nu mai poate controla în nici un fel situaţia existentă, încearcă să se conformeze cu această schimbare. Ceauşescu este huiduit şi vrând nevrând obligat să se retragă. Manifestanţii reuşesc să intre în sediul Comitetului Central, fapt ce l-a speriat şi l-a obligat să părăsească sediul de unde avea controlul.

Văzând plecarea cu elicopterul a liderului comunist, românii nu au mai aşteptat nicio secundă să nu considere acest gest ca o abdicare a familiei Ceauşescu. Mulţimea trăia o bucurie nevăzută timp de 25 de ani[9].

Elicopterul care i-a luat de la Sediul Comitetului Central i-a lăsat în apropiere de Braşov, lăsându-i în grija gărzilor de corp. Lăsaţi singuri, aceştia fac autostopul spre Târgovişte, destinaţie unde trebuiau să ajungă. După mai multe întâmplări, reprezentanţii statului ajung la destinaţia finală. Persoana care i-a luat spre Târgovişte a dat de ştire despre locul unde se afla familia Ceauşescu, care a rămas singură, fără nici un colaborator pe care se baza atât de mult. Aceştia încep să îşi pună probleme cum de oamenii în care au avut încredere, i-au lăsat chiar în momentele când aveau cea mai mare nevoie[10].

Revenind la situaţia din Bucureşti, oamenii au dat jos drapelul şi au pătruns cu acordul oamenilor care conduceau Televiziunea în interior pentru a da de ştire că sunt liberi şi în acelaşi timp erau transmise diverse imagini cu manifestaţiile din toată ţara şi cum familia Ceauşescu a plecat de la sediul Central. În acest context, nu numai mass-media românească arăta la televizor ce se întampla în momentul respectiv, ci toată presa internaţională a ajuns la noi în ţară. Mass-media a propulsat Revoluţia Română în alt context, un context care pentru moment părea benefic României şi demonstra faptul că românii s-au săturat să trăiască de pe o zi pe alta doar ca familia Ceauşescu şi apropiaţii acesteia să aibă un statut special şi să îşi pună în plan practicile prin care plănuiau să facă din România o ţară bogată şi cum am mai precizat, creditoare[11]. Dar unele informaţii privind numărul de morţi şi de răniţi din altercaţiile care s-au produs dintre români şi Securitatea lui Ceauşescu erau neverosimile. Această informaţie nu a contat în momentul de bucurie, contând doar faptul că România era liberă şi dornică să simtă democraţia.

La sediul Comitetul Central, la balconul de unde prezida, de obicei, Ceauşescu au venit câteva persoane şi au preluat cuvântul. Acele persoane erau din Frontul Salvării Naţionale cu Ion Iliescu în frunte. Ion Iliescu le-a promis românilor că de acum în colo vor trăi mai bine şi că totul se va schimba. Dar oare acestă promisiune a mers cu românii care erau nemulţumiţi de ceea ce se întâmplase şi oare erau atât de creduli încât să creadă într-o persoană care a studiat în Moscova, chiar în timpul comunismului? Oare românii nu şi-au pus problema că şi această persoană poate avea accese de comunism? Răspunsul vine chiar de la bucuria românilor, când au auzit promisiunile făcute de acesta. În respectivul moment, nu a contat atât de mult cine şi cum vine, a contat doar faptul că ei au scăpat de fostul lider comunist şi că oricine ar fi venit la putere nu putea să le facă mai mult rău decât anteriorul conducător[12].

La Târgovişte, pe 25 decembrie 1989, evenimentele au scăpat de sub control. Fostul conducător Nicolae Ceauşescu şi soţia acestuia, Elena Ceauşescu, au fost asaltaţi şi duşi într-o cameră şi judecaţi pentru faptele lor. Aceştia au fost acuzaţi de: genocid, subminarea economiei naţionale, subminarea puterii de stat şi acte de diversiune. La procesul restrâns pe care l-au avut cei doi conducatori s-a stabilit: pedeapsa cu moartea. Foştii lideri au fost împuşcaţi cu sute de gloanţe, făcându-i de nerecunoscut[13].

Problema apare însă la întrebarea de ce persoanele care le-au hotărât sentinţa la moarte nu au dorit un proces liber, într-o încăpere deschisă la care să participe şi cetăţenii. De ce le-a fost frică? Personal, mă gândesc că le-a fost teamă să nu fie condamnaţi împreună cu cei doi. Familia Ceauşescu merita un proces liber în care şi justiția să aibă un cuvânt de spus, să le hotărască soarta. Ar fi fost un process drept. Poate cetăţenii ar fi hotărât ca cei doi lideri să fie închişi pe viaţa, nu ucişi cu brutalitate. Da, cursului istoriei nu s-ar fi schimbat deoarece aceştia erau închişi, iar noul regim era deja în funcțiune.

Ceauşescu a murit crezând că cetăţenii români îl iubesc şi că el a făcut tot ce e mai bine pentru ţară. A murit cu această impresie deoarece a dus mult prea departe cultul personalității, acţiune care îl făcea să se simtă iubit de populaţie, deşi a perceput-o total greşit. Acţiunea ţărilor occidentale referitoare la ce se întâmplase a fost una de bucurie, iar mass-media, ca de altfel şi preşedinţii statelor europene au ajuns la concluzia că în România căderea comunismului a fost cea mai sângeroasă dintre toate statele Pactului de la Varşovia.

Într-un comunicat de presă, preşedintele S.U.A. la aceea vreme, George W. Bush, i-a transmis României că este alături de ea şi că aşteaptă cu drag să îşi reia relaţiile economice şi diplomatice pierdute din cauza fostului lider. Regele Carol I al României, tot într-un comunicat de presă, a spus că el nu este de accord ca Ion Iliescu să candideze la preşedinţia ţării, dar cu toate acestea, el se va întoarce în ţară, ţară din care a fost alungat de Nicolae Ceauşescu. După o scurtă vreme, timp în care ar fi trebuit să se calmeze situaţia din ţară, problemele care apăreau nu erau depăşite.

La preşedinţia României a fost propus Ion Iliescu şi urmau să se facă alegeri libere şi democratice.[14]. Problemele de care vorbeam anterior erau despre faptul că Frontul Salvării Naţionale a luat sub tutelă şi ajutor oameni care au fost şi în vechea conducere, fapt care i-a deranjat pe români. Reprezentanţii noului sistem de conducere au afirmat că au ales experţi pe diverse domenii din vechea conducere pentru a-i ajuta să întocmească un plan de reuşită şi să scoată ţara din impasul în care se afla.

Anul 1990, a prins România cu un guvern nesigur pe el şi fără relaţii externe. Singurele relaţii care le mai avea România erau cu U.R.S.S. şi cu ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Dar gândindu-ne la faptul că şi ţările Tratatului de la Varşovia au trecut prin ce a trecut şi România, nu aveau cum să ne ajute pe nici un plan, iar U.R.S.S. se afla într-o criză. Pe langă faptul că România se năştea din nou, aceasta avea nevoie de un echilibru politic intern pentru a activa relaţii externe cu diverse state. Pe plan internaţional, după ce s-au mai calmat apele, apar noi zvonuri negative referitoare la România.

Jurnaliştii europeni au făcut cercetări şi au demonstrat faptul că numărul morţilor din Timişoara şi în Bucureşti era mult mai mic decât cel la care se făcuse referire. A doua impresie care se făcuse despre România pe plan international era negativă. Anumite state au început să îşi pună semne de întrebare de ce România a ales să mintă cu numărul morţilor.

România nu a oferit nici un răspuns şi s-a concentrat asupra problemelor interne pe care le întâmpina. Au început reformularea Constituţiei, iar anul 1991 a fost instabil pe toate punctele de vedere, iar pe 1 iulie România iese din Tratatul de la Varşovia în urma desfiinţării acestuia. În septembrie are loc căderea Guvernului provizoriu condus de Petre Roman, iar Ion Iliescu a fost ales preşedintele României în 1992.

Impactul pe care Revoluţia l-a avut pe plan internaţional a fost unul schimbător. Puterile occidentale lăudând la început dorinţa de luptă a poporului român pentru democraţie, dar înaintând cu evenimetele ce deveneau mai sângeroase şi neclare în România, presa, respectiv liderii lumii începeau să îşi pună semne de întrebare cu privire la rolul pe care îl jucaseră noii deţinători ai puterii în orchestrarea evenimentelor sângeroase petrecute după căderea lui Ceauşescu.

Revoluţia Română din decembrie 1989 a fost un model nereuşit, un model sângeros şi aspru criticat de occidentali din cauza modului în care s-au desfăşurat acţiunile.

Eric Victor
historia.ro

NOTE

[1] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, volumul V, Editura Istitutul European, 1998, Iaşi, pg. 374-282.
[2]Ioan Scurtu, Revoluţia Română din decembrie 1989 în context international, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2009, pg. 80.
[3] Ibidem., pag. 90-99.
[4] Ioan Scurtu, op. cit., pg. 180-182.
[5] Ibidem, pg. 90-99.
[7] Emil Constantinescu, Revoluţia din ’89 aşa cum a fost ea. Păcatul originar, sacrificiul fondator. Editura Minerva, Bucureşti, 2009,pg. 187-189.
[8] Ibidem, pg. 198-212.
[9] Peter Siani-Daves, Revoluţia Română din decembrie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 125-130.
[10] Tom Gallagher, op. cit., pg. 150-155.
[11] Emil Constantinescu, op. cit., 230-234.
[12] Ibidem, pg. 249-253.
[13] Catherine Durandin, Moartea Ceauşiştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă. Editura Himanitas, Bucureşti, 2009, pg.147-158.
[14] Ion Calafeteanu(coordonator), Gheorghe Neacşu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Revoluţia din decembrie 1989* Documente, Documentul nr.14, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, pg. 145-146.

08/11/201608/11/2016

Tehnologia NU este nocivă pentru copii. Doar trebuie găsit un echilibru – Cabinet psihologic

Dacă acum 20 sau 30 de ani copiii puneau accent pe jocurile fizice, implicit pe o interacţiune reală, în momentul de faţă interacţiunea socială se află la cote mult mai mici, iar acest lucru cauzează, în rândul a tot mai mulți copii, frustrări,stări depresive şi anxietate.

În opinia psihologului Nicoleta Burlacu, nu evoluţia tehnologică este cauza închiderii tinerilor în ei, ci timpul mult mai puţin pe care îl petrec părinţii cu copiii lor. “Pentru a nu se simţi vinovaţi de situaţie, mulţi părinţi au tendinţa să dea vina pe tehnologie pentru introvertirea copiilor lor, pentru lipsa lor de interacţiune. În realitate, lucrurile stau pe dos. Folosirea în exces a tehnologie este doar un refugiu al tânărului din ziua de azi, sperând că prin această metodă îşi poate satisface nevoile emoţionale şi de comunicare. Dependenţa de tehnologie este doar un efect, şi nu un factor declanșator, dar din cauza premizei greşite de la care se pleacă, sunt mulţi părinţi care recurg câteodată la gesturi extreme, rupându-i total pe copii de tehnologie”, declară psihologul Nicoleta Burlacu.

Specialistul crede că ruperea totală şi abruptă de un obicei sau chiar de o dependenţă, îi poate accentua tânărului stările depresive şi anxioase, nicidecum nu i le diminuează. ”Tehnologia face parte din viaţa noastră, fie că suntem tineri sau adulţi. Nu putem nega sau ignora evoluţia tehnologică, ci trebuie să o îmbrăţisăm şi să o canalizăm în scopuri constructive. În cercetările mele, am observat – nu de puţine ori – copii care pur şi simplu se uitau în gol la ecran, fără să facă nimic. Nu putem spune despre acel copil că era dependent de tehnologie, deoarece nici măcar nu o folosea, dar era refugiul lui… așa se simțea el confortabil. Deja acel copil a depășit starea de frustrare, s-a resemnat, și a avansat către o stare de depresie”, afirmă psihologul Nicoleta Burlacu.

Cum putem crea acest echilibru între tehnologie și viața reală?

Acum 20-30 de ani, pentru a nu-i ține toată ziua în casă pe copii, părinții recurgeau la o metodă simplă: le construiau acestora propria agendă în viața reală. Mulți dintre noi am fost înscriși în echipe de fotbal, volei, handbal, baschet etc. “În copilăria noastră aveam o ocupație, deoarece am fost încurajați de părinții noștri să avem o pasiune, un hobby. În zilele noastre, copiilor le lipsesc hobby-urile, nu mai au o agendă, iar în absența acestei agende, își petrec aproape tot timpul liber în fața unui calculator sau a unui telefon mobil. Tehnologia moderată, interacțiunea, relaționarea, comunicarea și conectarea permanentă cu copilul sunt ingredientele de succes pentru echilibrul acestuia. Tot acest echilibru este stabilit și condus de părinte, el fiind singurul responsabil pentru acest lucru”, consideră psihologul. În acelaşi timp, specialistul le recomandă părinţilor să stabilească reguli clare în relaţia cu copiii lor, în privinţa momentelor şi a duratei de folosire a tehnologiei, încă de la vârste foarte fragede, deoarece comportamentele sunt mai uşor de modelat atunci.

De cealaltă parte, specialistul în psihologia copilului crede că implementarea tehnologiei în școli trebuie încurajată, deoarece mijloacele clasice de învățare și-au dovedit ineficacitatea, iar tehnologia are o putere foarte mare de a le canaliza atenția tinerilor către educație.

Nicoleta Burlacu
Psiholog Clinician
office@nicoletaburlacu.ro
0741.050.473

08/11/201608/11/2016

Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri celor fără de trup

În fiecare an pe 8 noiembrie Biserica Ortodoxă sărbătorește soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Îngerii au fost cinstiți de oameni încă din cele mai vechi timpuri.

Nu se știau foarte multe lucruri despre îngeri însă în biblie sunt descriși ca fiind ”duhuri slujitoare”(Evrei 1,14). Aceștia sunt ființe fără trupuri care îl slujesc pe Dumnezeu și îi ocrotesc pe credincioși la porunca lui Dumnezeu.Atunci când îngerii se arată oamenilor,aceea nu este forma lor adevărată,ci doar un chip de împrumut.

Lumea îngerească a fost creată de Dumnezeu din nimic,nu din ceva preexistent și nici din ființa Sa. În Sfânta Scriptură nu ni se vorbește precis despre crearea îngerilor. Sfinții Părinți afirmă că la creație nu se vorbește explicit despre îngeri din două motive: evreii erau înclinați spre idolatrie și exista pericolul să se închine Sfinților Îngeri ca la niște zei,așa cum făceau popoarele păgâne. Ereticii și păgânii au țesut întodeauna tot felul de fabule și povești în legătură cu îngerii. Unii dintre ei socoteau că îngerii sunt zei iar alții îi numeau făcători ai lumii văzute.

Conform Sfintei Scripturi și mărturisirilor Sfinților,îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu pe care îl iubesc și îl preamăresc. La porunca Lui, ei ocrotesc credincioșii și popoarele. Rolul lor este acela de a duce rugăciunile oamenilor la Dumnezeu. Dar uneori la porunca lui Dumnezeu ei sunt nevoiți să trimită pedepse asupra necredincioșilor așa cum s-a întâmplat în Sodoma și Gomora sau în Egipt. De asemenea, aceștia aduc și vești bune cum ar fi Buna Vestire, Nașterea Domnului, Învierea Domnului sau cea de-a doua Lui venire.

Sfântul Dionisie Areopagitul a descris ierarhiile cerști după cum urmează Cea dintâi ceată este cea a Serafimilor celor cu șase aripi, urmează Heruvimii cei cu ochi mulți, apoi Scaunele de Dumnezeu-Purtătoare,Domniile, Puterile,Stăpâniile, Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe ne descoperă care sunt numele celor șapte Sfinți Arhangheli, căpeteniile Puterilor Cerești. Ele sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Iegudiil și Varhiil (Ieremiil).

Arhanghelul Mihail este cinstiti și iubit de către credincioși pentru loialitatea de care a dat dovadă față de Dumnezeu. În limba ebraică numele său înseamnă: ”Cine este ca Dumnezeu?” sau ”Cine este egalul lui Dumnezeu” El este reprezentat iconografic, încă din primele veacuri creștine, ca un voievod care în mâna dreaptă poartă o lancie cu care îl străpunge pe Satan iar în mâna stângă ține o stâlpare verde de finic. În vârful lanciei este reperzentată o pamblică de in și Semnul Sfintei Cruci cu culoarea roșie. Sfântul Arhanghel Mihail este cinstit în primul rând ca păzitor al Ortodoxiei și ca luptător împotriva ereziilor.

Când Lucifer s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu lăudându-se: ”Pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi asemeneacu Cel Înalt” atunci a căzut din cinstea de Arhanghel și împreună cu el a căzut și mulțime mare de îngeri. Acest lucru este spus chiar de Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Scriptură astfel: ”Văzut-am pe satana ca fulgerul din cer căzând”. Arhanghelul Mihail a fost acela care a stat în mijloc și a strigat puterilor cerești celor credincioase: ”Să stăm drepți! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!” La această poruncă toate credincioasle oștiri îngerești au strigat: ”Sfânt! Sfânt! Sfânt! Domnul Savot! Plin este cerul și pământul de mărirea lui!” Această adunare de îngeri s-a numit Sobor Îngeresc care se simbolizează luarea-aminte, înțelegerea și unirea.

Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat lui Avraam și lui Lot la pustiirea și pierderea Sodomei ; s-a mai arătat și lui Iacov când fugea de fratele său Isav. El a mers și înaintea taberei evreilor când au fugit din robia egipteană. Arătatu-sa și lui Iosua al lui Navi zicându-i ”Eu,Arhistrategul puterilor Domnului,acum am venit”. Pentru aceasta și multe alte minuni, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic.

Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail mai prăznuim și pe Sfântul Arhanghel Gavriil. Numele lui se tâlcuiește: ”Omul lui Dumnezeu” sau ”Puterea lui Dumnezeu”. El este vestitorul și descoperitorul tainelor dumnezeiești, mai cu seamă a tainei intrupării lui Dumnezeuși a celorlate sfinte taine care stau în legătură cu ea. El este reprezentat iconografic ținând în mâna dreaptă o candelă în interiorul căreia se află o lumânare aprinsă, iar în mâna stângă, o oglindă din piatră de jasp verde. Oglinda semnifică taina ascunsă a înțelepciunii lui Dumnezeu.

Sfântul Arhanghel Gavriil a făcut multe minuni atât în Legea Veche cât și în cea Nouă. În Proorocia lui Daniil se pomenește însuși numele lui,când Daniil tâlcuiește visul pe care l-a avut împăratul perșilor. Atunci Dumnezeu i-a spus Sfântului Arhanghel: ”Gavriile, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înțeleagă vedenia” (Daniil VIII,16) Și iarăși același Gavriil a arătat aceluiași Daniil că după șaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci și șapte de ani,are să vină Hristos. ”Și iată, zice Daniil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Și m-a făcut să înțeleg și celelalte”(Daniil IX,21).

În Legea Nouă Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit lui Zaharia nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, a hrănit-o pe Fecioara Maria timp de 12 ani în Sfânta Sfintelor din Templu. Apoi după ce i-a binevestit că îl va naște pe Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat lui Iosif în vis zicându-i să nu se teamă căci ceea ce are Fecioara Maria în pântece este de la Duhul Sfânt. Prin toate acestea și multe altele dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârșit. Pentru aceasta Sfânta Biserică Ortodoxă îl prăznuiește împreună cu Arhanghelul Mihail,și cheamă harul și ajutorul lui rugândul ca prin rugăciunile sale să aflăm scăpare de rele și să ne învrednicim de bucuria cerească.

Tot în această zi mai este pomenit și Sfântul Arhanghel Rafail al cărui nume înseamnă: ”Vindecarea lui Dumnezeu”sau ”Domnul Vindecătorul”. Acesta este amintit in ”Cartea lui Tobit”din Vechiul Testament unde este reprezentat ca ocrotitor și îndrumător al dreptului Tobie fiul lui Tobit. Acesta pornise într-o călătorie în căutarea unui leac care ar fi putut să îl vindece pe tatăl său care orbise. Aceasta ne arată și reprezentările iconografice unde Arhangelul Rafail îl ține de mână pe Tobit iar acesta este reprezentat ținând pestele pe care l-a pescuit în râul Tigru. Acest pește l-a pescuit la îndemnul Sfântului Arhanghel și a preparat un leac cu care și-a vindecat tatăl de orbire. Tot cu ajutorul lui Rafail s-a dus în casa lui Raguel înfruntând pe drum diferite pericole pentru a o lua de soție pe Sara. Când s-a descoperit lui Tobie acest arhangel i-a spus: ”Eu sunt Rafail,unul din cei șapte Sfinți Îngeri,care ridică rugăciunile sfinților și le înalță înaintea slavei Celui Sfânt” (Tobit 12,15)

”O cereștilor Voievozi care asupra noastră pururi vegheați, Acoperiți-ne pre noi cu aripile voastre și cu puterea voastră ne păziți pe noi!”

prof. Diana Chiriac de la Parohia Sf. Gheorghe Barcelona

Bibliografie:

1. Mineiul pe Noiembrie,Edit. Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București-2005
2. Sfântul Nicolaie Velimirovici-Proloagele de la Ohrida,vol.2,Edit. Cartea Ortodoxă
3. www.crestinortodox.ro/sfinti/sfintii-arhangheli-mihail-gavriil
4. www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie08

06/11/201606/11/2016

Fericiti sau nu?

Când ai fost fericit ultima dată? Îți mai amintești? Când ai avut mulți bani?

Nu. Te înșeli amarnic. Amintește-ți când, copil fiind, alergai desculț prin noroaiele de pe uliță. Sau când mama te îmbrățișa mândră, auzind de la doamna cât de cuminte erai. Oricând găseai cadourile de la moșu’ sub patul părinților. Tăceai chitic. Chiar dacă știai adevărul, emoția o păstrai și încă mai credeai în minunea darurilor.

Sau când îți serbai aniversarea cu familia și prietenii. N-aveai mulți bani. Nici nu aveai nevoie, pentru a fi fericit. Cât de fericit ai fost atunci când ai împlinit 12 ani și puteai să te uiți la televizor, chiar dacă apărea bulina jos, în dreapta… Dar când ai intrat la liceu? Te credeai stăpânul lumii. Erai și tu de seamă cu „ăia cool”.

Femeie, te-ai privit vreodată în oglindă și nu te-ai regăsit? Vezi doar o umbră? Sparge-o și descarcă-te. Bandajează-te. Îmbracă-te cu haine în care te simţi frumoasă, în care te simţi tu. Caută-ţi prin casă o altă oglindă. Dă-te cu rimel și cu ruj. Lasă-ţi pletele libere, iar dacă ai părul scurt, coafează-te „a lo loco”. Fii altfel! Fii așa cum îţi dorești! Pune-ţi sandalele acelea cu toc, cumpărate de 3 ani și nepurtate. Apropie-te de ușă.

Spune-ţi: sunt frumoasă! Apoi ieși din casă, soarele te așteaptă. Florile și pomii pălesc în faţa ta. Parfumul tău le asupreşte. Da, tu! Ești frumoasă! Oricând, oriunde! Fotomodel sau cu kilograme în plus! Singură sau cu iubit! O bancă în parc e nerăbdătoare să-ţi asculte povestea. A venit vremea să redevii fericită. Dacă n-ai o bicicletă, cumpără-ți. Dacă nu știi s-o folosești, învață. Eu asta am de gând, nici în ziua de azi nu știu. Petrece timp cu ai tăi.

Ascultă muzică. Citește. Mergi cu cortul. Natura te face să fii fericită într-o clipită. Trebuie doar să-i auzi chemarea și să simți că trăiești. Stai cu picioarele într-o gârlă, privește cerul, numără norii, ascultă cântecul păsărilor.

Fii fericită! Fiţi fericiţi! Astăzi. Nu mâine. Mâine nu știţi dacă veţi mai fi pe-aici.

Cristina Pârvu

09/10/201609/10/2016

Palatul Regal Pedralbes Barcelona

Voiam de ceva vreme să vorbesc despre acest loc mirific din Barcelona. Palatul regal Pedralbes, adică al pietrelor albe. L-am descoperit prin anii 2000, atunci când plecând de la facultatea de automatică de pe Pau Gargallo trebuia să iau metroul spre centru de la stația Maria Christina. La un moment dat – am zis – trebuie să fie o legătură între numele stației de metrou și un edificiu din zonă.

Așa am descoperit palatul regal. Sau Pedralbes. Locul în care Columb a fost primit atunci când s-a întors din America, fiind primit de către regina Isabella a Spaniei. Locul în care regalitatea își avea reședința în Barcelona. Un loc plin de istorie dar care este uitat în valul de studenți care trec cu nonșalanță pe langă el fără a-i acorda un minut de atenție.

Accesul liber în zona parcului din fața reședinței regale este o ocazie de odihnă pentru mine de fiecare dată când ajung în zona universitară. Nu pot trece pe acolo fără a vedea minunata statuie a reginei Maria Christina cu fiul său Alfons al XII-lea și fără a simți fiori gândindu-mă ce oameni au călcat înaintea mea pe acolo. Actualmente, palatul regal găzduiește câteva muzee incerte pentru gustul meu – muzeul ceramicii, muzeul textil și muzeul decorațiunilor. Bune dacă le văd ca turist, pentru a fi bifate ca și vizitate.

Palatul acesta cu atât de mult alb, cu atât de multe tente caraibiene este ceva extravagant în mijlocul unei zone universitare aglomerate. Atât cei de la UB cât și cei de la UPC trec de cele mai multe ori nebăgând în seamă acest minunat palat și parcul ce-l împrejmuiește.

Mi-au trebuit câteva vizite pentru a vedea mai pe îndelete fântâna lui Hercule – știți avem și noi în România o statuie a sa, la Băile Herculane? – și minunatele lucrări ale lui Gaudi. Nu am putut să nu admir în liniște, stând minute în șir la umbră, cedri semeți lângă chiparoși mediteraneeni. Compoziții florare și arborescente care poate pentru cei de pe Diagonal nu reprezintă nimic. Dar pentru mine, locul acesta plin de istorie și urme ale regalității reprezintă mai mult decât un parc sau un muzeu.

Reprezintă trecutul nostru dincolo de timpuri.

30/08/201630/08/2016

Despre Diaspora – Angela Tocila

Am tras adânc aer în piept înainte de a scrie acest text. Nu știam cum să încep pentru că nu voiam să fie un text politic, nu voiam să fie nici eseu, compunere sau cum or mai spune cei obșnuiesc să cârtească la orice, doar de dragul de a nu fi de acord. Sau doar pentru că sunt români și se știe, românii mor dacă n-au o opinie contrarie. Ok, mor și cu opinia contrarie de gât.

Am ales să scriu despre diaspora românească, hulita, învinuita și disprețuita diasporă. Știți că parte din ea se află acum în România, acest tărâm în care nu poți trăi, dar depărtarea de el te ucide. Nu știu să existe un neam mai legat de pământul natal ca cel al nostru. Nu știu ce resort îi împinge pe românii din toate colțurile Europei, din locurile în care și-au construit o viață mai bună, să tânjească să vină vara sau de sărbători, ”acasă”. La niciun neam n-am auzit pomenindu-se atât de natural cuvântul ”acasă” referindu-se la locul unde s-au născut și au crescut iar apoi l-au părăsit, ca la români. Nu vă speriați, n-am să fac un elogiu pe tema asta, este o simplă, dar caldă și duioasă constatare.

Vreau să vă vorbesc în schimb, despre curentul ce vine dinspre politic vis-à-vis de românii plecați la muncă în alte țări, despre ”spălătorii de cururi”, ”căpșunarii” și ”slugile”, așa cum mulți dintre noi îi numim. Oameni pe care i-au mânat din spate sărăcia, buda din fundul curții, copiii îmbrăcați în zdrențe sau bolile părinților. Despre mamele care și-au lăsat copiii și sufletul acasă, să slugărească uneori, doar pentru o farfurie de macaroane cu sos de roșii pe zi și câteva sute de euro, bătrânii sau copiii altora. Despre femeile cu studii superioare aflate într-un moment de cumpănă al vieții, care au ales să mature, să spele pe jos, să facă munci pe care nu le-ar fi făcut la ele în țară. Despre bărbații care-și rup oasele pe șantiere și dorm câte 30 într-un apartament, ca să poată trimite acasă câteva sute de euro. Despre temerarii care aleg să nu-i ajungă vârsta de 30 de ani blazați, cu berea-n mână, la televizor și cu doi-trei copii cărora știu sigur că nu au ce să le ofere în afară de strictul necesar, în România. Despre cei care s-au săturat să trăiască într-o țară mistuită de plaga corupției și nu văd nicio scăpare rămânând în ea. Despre cei care visează și speră că viața înseamnă mult mai mult decât a plăti taxe ce se duc în buzunarele hoților sau a-și duce zilele de la o leafă la alta.

Ei bine, despre ei vreau să vă vorbesc acum, când au devenit un fel de paria pentru politicienii români. Au devenit obiectul urii lor pentru că votează. Votează altfel decât românii aflați pe feudele baronilor, votează de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Votează din simț civic, votează pentru țara în care speră că se vor putea întoarce vreodată fără să regrete. Diaspora votează contra stângii, cu excepții, desigur, pentru că politicienii români s-au întins fără nicio jenă sau opreliște și dincolo de hotare iar acolo fac ce știu mai bine: mint, mituiesc, promit. Și da, sunt români care încă n-au trăit suficient în țări în care votul e un drept și nu o obligație de partid, dar aceștia sunt puțini. Aversiunea politicienilor se face simțită în preajma campaniei electorale, când partidele arondate PSD-ului și PSD-ul însuși, își amintesc de cei care n-au mâncat sau refuză să mănânce salam cu soia, să bea nechezol sau să înghită pe nerăsuflate minciunile, aceleași minciuni spuse de 26 de ani.

PSD-ul urăște diaspora, dar iubește județele cuminți care votează cu el, desi nu sunt răsplătite decât ca niște slugi umile, ca niște câini maidanezi, cu câte-un os pe care n-a rămas nici măcar un zgârci. PSD-ul și partidele satelit urăsc orice curent, orice idee nouă, dar mai ales, urăsc faptul că trăitorii de câțiva ani în Occident se deșteaptă și realizează că nici popa din sat, nici primarul, nici directorul de școală nu le mai pot face nimic dacă votează altfel decât li se impune. Că n-aveau ce să le facă, în afară de șicane, nici când erau acasă. Românii din diaspora au învățat că a sta la coadă să votezi nu e obligație, e o alegere personală. Și nu, nimeni nu-i mână din spate, nimeni nu-i mituiește și nimeni nu le spune cum să voteze.

Câte parale dau politicienii pe românii plecați, se vede din atitudinea președintelui României care ”urmărește cu îngrijorare” cum sunt scoși conaționalii săi de sub dărâmăturile cauzate de cutremurul din Italia. Urmărește din concediu, din Palma de Mallorca, cu alte cuvinte, i se rupe… inima. Se vede din atitudinea unor derbedei politici ca Ponta și Dragnea, care, dacă ar putea, ar interzice dreptul diasporei la vot pentru simplul motiv că nu-I votează pe ei.

În acest timp, unii români din diaspora cer doliu national. Fraților, cu ce-i încălzește doliul pe copiii, frații sau părinții morților? De ce nu cereți ca trupurile lor să fie repatriate pe cheltuiala statului român, atâta vreme cât ei sunt cetățeni români? De ce vă pierdeți și voi în detalii absolut inutile în astfel de momente? De ce vă erijați și voi în simpli guriști, când ați putea da dovadă de pragmatism și empatie?

Nu știu câți dintre cei care se referă cu dispreț la ”spălătorii de cururi” ar înțelege cu câtă umilință face un român așa ceva, cât își rupe din suflet, cu gândul la cei de acasă care așteaptă în fiecare lună amărâtele de sute de euro care fac diferența între foame și o masa decentă, între școală și abandon, nu știu câți dintre fanfaronii de bani gata ar fi capabili să-și rupă spinarea pe șantiere sau ridicând bătrâni neputincioși să le schimbe scutecele pișate și căcate. Nu știu câte cucoane, ca doamna fomistă Anghel, ar fi în stare să aibă grijă de copiii altora fără să țipe la ei sau fără să-i bată și nu știu câți dintre țărănoii ajunși din trântorii satelor, senatori sau deputați, ar putea face pe chelnerii sau pe femeile de serviciu.

De fapt, asta ar trebui să le fie școala înainte de a candida… Un stagiu la ”spălat cururi”, la cules căpșuni sau portocale pe câteva sute de euro, cu umilințele aferente. Pentru că, munca n-o fi rușine, dar căcatul miroase la fel oriunde în lume… Cam ca și politica noastră.

Angela Tocilă

O citiţi cu totul la angelatocila.ro sau la evenimentul zilei

07/08/201628/08/2016

Parintii de treizeci de ani – Scrisoare deschisă

Dragilor părinţi de treizeci de ani,

Vă văd la cumpărături, vă văd în parc. Vă văd lăsând copii la şcoală, vă văd în metrou şi în restaurante. Uneori mă vedeţi şi voi şi schimbăm surâsuri fugare, dăm ochii peste cap cu înţelegere şi complicitate.

Însă în mod normal nu mă vedeţi, pentru că sunteţi prea ocupaţi să alergaţi după copil pe culoarele de la Carrefour, înspăimântaţi să nu se avânte prea sus cu leagănul din parc, nervoşi pentru că îl ciupeşte pe fratele mai mic, căutând batista rătăcită prin geantă sau curăţând frenetic conţinutul vasului pe care tocmai l-a vărsat pe parchet.

Acum câteva zile eram la ştrand; dacă există o metaforă care să exprime ceea ce este viaţa unei mame cu copii la treizeci de ani, trebuie să fie un ştrand, o piscină publică. Asta suntem: stereotipurile care jurasem că niciodată vom fi, cu apa până la genunchi în bazinul pentru copii mici, cu ochii fixaţi pe neastâmpăraţii noştri prunci şi minunându-ne de giumbuşlucurile lor.

Chiar dacă este posibil să fim acolo cu perechea sau în grup, conversaţiile noastre se rezumă la sentinţe scurte, nu ne putem relaxa nici o secundă. Toată atenţia şi puterea de concentrare este la copii noştri. Suntem obosiţi. Suntem distraşi. Corpul nostru este marcat de rănile de „război” şi nu mai este ce era.

Nu foarte departe, sunt cantonate grupuri de tineri abia ieşiţi din adolescenţă. Aflaţi în decada celor douăzeci, vorbind cu prietenii, frunzărind reviste şi făcându-şi selfies. Sunt odihniţi. Sunt tonificaţi. Sunt complet străini de ce îi aşteaptă în viitor. Nici măcar nu ne văd. Şi, dacă o fac, îşi jură că nu vor fi niciodată ca noi.

Nu face nimic. Toţi am trecut pe acolo şi ştim cum merg lucrurile.

Este clar, ce s-a întâmplat este că noi, părinţii de treizeci de ani cu copii mici, am renunţat să ne mai gândim la noi înşine. Sau poate nu. Doar că noi nu mai suntem lucrul esenţial din viaţa noastră. Avem copii mici şi pentru o perioadă nu suntem prioritatea. Vom dormi (sau nu) după cum dictează orarul copiilor şi/sau bebeluşilor.

Diete? Ce diete? Nu ne oprim din curăţat năsucuri, fese şi murdărie de pe pereţi. Ne ocupă ziua gătitul, de la micul dejun până la cină şi nu ne ridicăm de la masă până ce toată lumea nu a mâncat, cel puţin, o lingură de mazăre imposibilă. Petrecem ore întregi în baie şi citind „ultima” poveste la marginea patului.

Suntem bilingvi în limba lui Peter Pan, Prinţesa Sofia şi Pikachu şi folosim personajele în ameninţări şi tentative de mituire sau ca „bone digitale” care să aibă grijă de copii în timp ce furăm timp pentru un duş. Ne vedem obligaţi să negociem cu „terorişti”, chiar dacă jurasem că nu o vom face niciodată. Sărim imediat de fiecare dată când auzim „ia-mă în braţe”, „mai vreau” sau „nu vreau” şi adresăm întrebarea „care este cuvântul magic?” de mai multe ori decât credeam că este posibil.

Aşa este viaţa noastră. Şi adevărul este că nu este uşor.

Însă alt lucru este cert: dincolo de grupul celor de douăzeci de ani, în altă parte a piscinei, sunt cei care deja au trecut de patruzeci. Sunt perfect relaxaţi. Perfect tonificaţi. Câte unul, citind liniştiţi. Se uită la noi cu un amestec de empatie şi superioritate. Au trecut pe unde suntem noi, au pătimit identic şi ştiu că nu durează la infinit. Părinţilor de treizeci de ani să ştiţi că etapa de la patruzeci în sus este mântuirea. Se apropie.

Decada în care ne putem recupera pe noi înşine.

Nu spun că etapa aceasta mi-aş fi dorit să nu existe. Chiar dacă până acum, treizeci-şi-ceva au trecut ca o nălucă, au ceva magic. Nu voi mai simţi un obraz pufos pe sân noaptea. Nici cum mă caută braţele mici după o căzătură. Nici mirosul caracteristic de bebe. Nici să împing un cărucior, nici să citesc poveşti la marginea patului cu câte un copil atârnat de fiecare braţ. Nici să aud „vreau cu mama” sau „ajută-mă”.

Da, se apropie decada celor patruzeci, şi vor fi o încântare. Însă nu lăsaţi să vină prea rapid. Dacă trebuie să uit să mă gândesc la mine zece ani, maternitatea este un bun motiv pentru a o face.

Cu dragoste,

Maria

Versiunea originală (în engleză) în Littles Love and Sunshine.

13/07/201613/07/2016

Santa Julia de Vilamirosa

Biserica Manlleu Sant Julià de Vilamirosa,

Situată în partea de sud a Manlleului, între km. 6 şi 7 pe drumul naţional dintre Vic şi Manlleu, la trei sute de metri de masia Fugurull, este o biserică de piatră, construită în stil romanic şi menţionată în arhivele localităţii încă din anul 1040 ca aparţinând parohiei Sant Julià şi face astăzi parte din Inventarul de Patrimoniu Cultural din Cataluña. În anii 1982 biserica a fost restaurată de Serviciul Patrimonii de la Diputacion însă nu a mai avut statut parohial. Din anul 1934 nu s-au mai oficiat slujbe liturgice. După restaurare biserica a fost utilizată pentru activităţi culturale ale comunităţii locale din zona Manlleu-Vic.

Pentru cei interesaţi articolul din revista primăriei Manlleu descrie pe larg istoria şi evenimentele care au marcat existenţa lăcaşului de cult de pe malul râului Ter. Dincolo de frumuseţea arhitectonică a clădirii în sine mediul natural în care este aşezată face din vizitarea bisericii Sant Julià de Vilamirosa un obiectiv în sine. Mai mult decât atât, de puţină vreme biserica se întoarce la destinaţia iniţială de lăcaş de cult, de data aceasta sub oblăduirea bisericii ortodoxe, servind credincioşilor ortodocşi, români şi nu numai care trăiesc în zonă sau care merg special pentru slujba de duminică la biserica Sant Julià de Vilamirosa.

Fruct al relaţiei fraternale între Parohia Ortodoxă “Ştefan cel Mare” din Arbucies şi Episcopia Catolică din Vic această parohie a început din nou să funcţioneze, de data aceasta sfânta liturghie oficiindu-se pentru noi, românii. Părintele paroh Adrian Apostol a început cu ajutorul enoriaşilor să “îmbrace” biserica Manlleu după obiceiul creştin ortodox deoarece în biserică nu se afla nimic.

Anul acesta hramul parohiei Ştefan cel Mare a fost sărbătorit în această frumoasă biserică. Deşi înca mai sunt multe de rânduit, acest lăcaş este primitor şi transmite o stare de împăcare spirituală specială. La slujbele care au avut loc până acum numărul enoriaşilor continuă să crească.

Sunt aşteptaţi cu drag toţi cei care doresc să participe atât la sfintele slujbe care au loc în fiecare duminică la orele 10 cât şi la înzestrarea bisericii.

Parohia are de asemenea nevoie şi de ajutorul nostru, al comunităţii. Cei interesaţi pot intra în contact cu Părintele paroh Adrian Apostol la numărul de telefon: 628853985 (Harta indică locaţia aproximată cu câteva sute de metri, biserica se găseşte în imediata vecinătate a punctului indicat pe hartă)

05/07/201628/08/2016

“Bine tovarăşe Bobu, atunci hai să-i mai lăsăm o săptămână”

Pe scriitorul I T Morar îl citeam cu interes şi până la apariţiei ultimului său roman ‘Sărbătoarea corturilor’ de la editura Polirom. De data aceasta i-am cerut permisiunea să vă ofer un text al său care se serveşte scopului secţiunii noastre ‘memento’, sau ‘să nu uiţi!’:

-Emil Bobu nu a avut aproape nici o calitate care să sară în ochi, în afara slugărniciei sale de prima calitate. Probabil că va rămîne într-o istorie a slugărniciei, dacă asta se va scrie. Iar acolo ar trebui să se consemneze episodul, devenit folclor, cu Emil Bobu slujbaş de partid la Suceava (după alţii la Iaşi) care a dormit pe pragul camerei în care era cazat Ceauşescu. Întrebat ce caută acolo ar fi spus că vrea să se asigure personal că multiubitul tovarăş este păzit bine şi apărat.

După acest episod, care l-a uimit pe Ceauşescu, deşi cunoscuse mulţi slugarnici, a fost chemat la Bucureşti unde a promovat. Bobu a ţinut aproape de Ceauşescu, deşi au mai fost şi alţii care au rîvnit un loc lîngă Marele Cârmaci. Dar Bobu avea, spre deosebire de ceilalţi (şi asta i-a explicat longevitatea) slugărnicia potrivită la locul potrivit.

Am auzit, chiar în vremurile acelea, una care mi se pare că ar merita să rămînă în eventuala istorie a slugărniciei. Pentru cei care s-au născut mai tîrziu, reamintesc faptul că, în ultimii ani ai comunismului românesc, de cum dădea un strat mic de zăpadă, Ceauşescu oprea circulaţia autovehiculelor. Nu pentru o zi sau două, ci pînă în primăvară, la o dată pe care tot el o stabilea. Nu circula nici o maşină particulară, erau autorizate doar cele ale administraţiei, adică cele de stat. La care se adăugau autobuzele şi taxiurile.

Se spune că după o iarnă în care circulaţia fusese interzisă, Ceauşescu ar fi constatat că, totuşi, nu mai e zăpadă. Şi, într-o pornire de democraţie, i-ar fi întrebat pe cei prezenţi. “Ce ziceţi, să dăm drumul la circulaţie? Poate că asta îşi doreşte poporul”. Pe fază, Bobu, care a simţit că Ceauşescu nu prea e convins că trebuie să dea drumul maşinilor, a zis: “Tovarăşe preşedinte, poporul vă iubeşte, poporul îşi doreşte să mai lăsaţi o săptămână-două, tot aşa, fără circulaţie, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos.” Mulţumit, Ceauşescu s-a uitat la Bobu şi i-a spus: “Bine tovarăşe Bobu, atunci hai să-i mai lăsăm o săptămână”

(În fotografie, cuplul Ceauşescu secondat, slugarnic, de Bobu şi nevastă-sa)

PS Dumnezeu să-l ierte!

I.T.Morar – Dreptul la Impresie