Plouă cu stropi graşi în Girona. Pe la fereastră îmi trec umbrele giganteşti, care zgârie uneori peretele zidului , rupând abrupt cântecul ploii şi cadenţa alertă a tocurilor pe asfalt. Aud frânturi de conversaţii şi-l văd din nou pe vecinul de la trei, butonând şi zâmbănd telefonului, izolat de ploaie şi de priviri indiscrete, aşezat pe scaunul de şofer al maşinii demult parcate. Pare că trăieşte din plin momentele pe care nu doreşte să le împartă decât cu destinatarul mesajelor scrise febril, persoana căreia îi dedică fără grabă cele câteva minute rupte din agitaţia unei zile ploioase. Pe trotuar se aud paşi de copil şi o incantaţie puţin peltică, repetată ca un strigăt victorios asupra ploii torenţiale: hemos llegado, hemos llegado, hemos llegado…E nepoata vecinei de la parter, se întorc împreună de la grădiniţa din cartier. Bunica îi ţine isonul, le aud acompaniate apoi de ecoul coridorului, până când dispar în spatele uşii ce ascunde povestea lor. Liniştea este spartă brusc de motorul maşinii tunate, din care coboară manelistul în variantă catalană, fredonând piesa care răsuna în staţia supradimensionată a bolidului strident decorat. Ploaia îi dresează creasta şi câteva picături i se scurg pe cercelul imens, înfipt exact la mijlocul nasului. Scutură din cap, ca muşcat de un tăun, scapă cheile de la maşină într-o baltă şi înjură cu poftă ziua şi trecerea ei udă.
Poarta se trânteşte cu zgomot, exact în momentul în care aud semnalul unui mesaj primit pe mess. O poză cu magnolia pe care am plantat-o în curte, acum doi ani. Are vreo 6-7 flori, aşa cum văd eu din imaginea care se înceţoşează brusc, ca şi cum mi-ar fi intrat în ochi chiar ploaia de afară. În fotografia de acasă e soare şi e iarbă verde, aproape că-l aud pe Brutus lătrând la vecina care se întoarce de la piaţă. Işi numără banii şi îşi mai calculează o dată ouăle pe care le-a promis vecinilor pentru Paşte. În perioada asta se fac liste cu înscrişi la ouăle de casă. Trec pe stradă şi nepoţii vecinei, vin de la grădiniţa din sat şi trezesc temporar din amorţeală strada. Vociferează zgomotos la Brutus, care se agită nebuneşte în spaţiul lui locativ, marcat de un gard care stă să cadă. Ar fugi după ei, probabil că nu înţelege de ce ei au voie, iar el nu. Zgomotul e şi mai mare când trece scuterul mărunt, copleşit sub greutatea mult peste limită a vecinului care-l conduce, ca şi cum ar fi la o cursă de Moto Gp. Un nor de praf se ridică şi din el îmi apare o imagine demnă de filmele lui Kusturica, vecinul care se plimbă cu vierul legat de-o sfoară lungă, în drum spre vreo purcică cu veleităţi de scroafă în devenire.
Acasă au început desigur pregătirile de Paşte. Lumea aleargă după ouă de casă, la jurnale se vorbeşte deja despre preţul mieilor pe viu, se fac listele cu cele necesare pentru prăjituri. Coşurile vor fi umplute până la refuz prin supermarket şi probabil că din nou vor dispărea anumite produse, cum ar fi banalul unt, tocmai în zilele în care are cea mai mare căutare. Eu încep să mă întreb dacă voi putea simţi această sărbătoare, pentru că aici Paştele s-au dus demult, nu voi intra în panică în faţa niciunui raft golit şi nici n-o să coc cinci, şase feluri de prăjituri, după care să constat c-am exagerat, ca întotdeauna de sărbători. Dar cu siguranţă voi vopsi câteva ouă, voi face o prăjitură, pentru că aşa mi-au spus mama şi tata că trebuie să facem noi, românii. Desigur, nu mi-aş dori să ajung ca mulţi dintre cei de aici, să n-am habar cum miroase o prăjitură de casă, dar nici chiar ca noi, să-mi pierd capul în faţa unor rafturi de magazin şi să cad lată de epuizare sâmbătă seara.
Zgomotul picurilor de ploaie mă readuce aici, la Girona, oraşul care îndrăgosteşte. Pe caldarâmul ud de ploaie se construiesc tarabe pentru una dintre cele mai frumoase sărbători ale primăverii: Sant Jordi.
Cărţile şi trandafirii vor inunda străzile, celebrând iubirea şi cuvântul scris. Comuniune indestructibilă, ca şi cum ea le-ar naşte pe ele, iar ele ar face-o imortală şi unică. Aburul de după ploaie va ridica o ceaţă, în care miile de cuvinte evaporate din cărţile înşirate pe tarabe vor naşte lumi fantasmagorice, în care vierii se vor plimba traşi de sfoară pe trotuarele unui oraş catalan, iar copiii vor cânta hemos llegado pe strada din satul meu.
Pentru că totul este posibil, atunci când plouă cu stropi graşi în Girona, iar cuvântul circulă liber prin lumile din noi, celebrând iubirea, celebrând comuniuni indestructibile, dincolo de orice distanţe fizice ale realităţilor noastre cotidiene.
Despre autoarea volumului „Sârme si portocali” opinii atăzi Otilia Ţigănaş
