Pals – Girona

Pals – Girona

Trimite și altora

Pals – Girona (1)

Nu întâmplător mi-am început plimbarea pe Costa Brava în Platja d’Aro. Nu este nici pe departe staţiunea mea favorită, deşi toate locaţiile de pe litoralul catalan au potenţial real pentru a deveni favoritele cuiva. Am început de acolo, pentru că într-adevăr îmi aminteşte de Mamaia, sau altfel spus, de ceea ce ar fi putut fi Mamaia, într-o proiecţie imaginară despre o lume mai bună.

În Mamaia încap toate amintirile mele de copil, legate de mare. Printre altele, acolo m-au pierdut de două ori părinţii; o dată a fost pe plaja largă, pe vremea aceia de imensitatea unei lumi,raportată la scala de la care o priveam. O furtună; toată lumea a luat-o la fugă, iar eu, goală ca o nimfă, m-am luat după mulţimea panicată. Mama se scălda şi probabil tata aţipise sub umbrela de sub care îşi petrecea întreg concediul pe litoral. Era alb, soarele îl făcea roşu ca racul, iar noaptea redevenea la fel de alb cum fusese în ziua anterioară.

Aşa goală cum eram, am fugit fără să mă prindă nimeni. Aveam o ţintă precisă, nu fugeam la întâmplare. Am intrat în hotelul Pelican, unul dintre cele mai grozave de pe vremea aceea, mai ales pentru mine. Avea un pelican împănat pe holul lui, o pasăre care în amintire mă depăşea cu mult în înălţime şi a cărui poveste, despre cum îşi păstrează hrana în guşa flexibilă născuse o fascinaţie în mintea mea. Acolo am fost găsită pe un fotoliu în care mă afundasem, visând probabil la peştii care înoată în guşa pelicanului împănat. O familie de polonezi mă îmbrăcaseră cu un halat luat de pe copilul lor, iar ai mei m-au găsit senină şi absolut convinsă că sunt la locul potrivit. Desigur, am mai fost acolo, la hotelul Pelican, dar asta se întâmplase în sezonul anterior. Locul mă atrăsese ca un magnet şi probabil că de atunci a început nevoia şi dependenţa de a reveni în locuri care-mi devin în timp familiare, în alegerile mele având prioritate acestea, în faţa necunoscutelor, cu calităţi imposibil de contestat.

Locul acesta este fără îndoială Pals-ul, aici pe litoralul catalan.

Pentru a ajunge din Girona în Pals călătorim pe drumuri regionale, deocamdată libere de circulaţia nebună a sezonului de vacanţe. Drumul traversează un platou cu parcele agricole, întrerupte doar de câteva sate liniştite şi pline de leandri în floare. La capătul aleilor năpădite de leandri se ascund casele joase, ferite din calea vântului şi de privirile curioşilor de o perdea pestriţă, în care doar florile viu colorate şterg monotonia verdelui sempervirescent. Din când în când depăşim câte-un tractor care-şi cară ca melcul ustensilele-n spate. Porumb mult, culturi de orez, cereale şi livezi de meri. Cele mai multe livezi de meri pe care le-am văzut în ultimii ani şi care îmi amintesc de practicile din studenţie. Acasă par să fi dispărut fără urmă.

Regiunea e plană şi verde, proaspătă sub soarele orbitor. Este zona Baix Emporda, poate cea mai frumoasă din regiunea unde m-am stabilit temporar. Liniştea străbate prin geamurile maşinii şi aproape că simţi nevoia să opreşti muzica, ca s-o auzi mai bine. Vântul adie uşor, norii albi şi pufoşi se duc încet spre undeva. Dacă vrei să-i urmăreşti cu privirea, te loveşti de munţii înalţi, care se zăresc în depărtare şi aproape că-i confunzi cu norii pe care încerci să-i ajungi. Crestele lor, acoperite de zăpadă până târziu, îţi amintesc că până şi iarna e trecătoare.

Satele sunt scurte, aproape mereu pustii. Nu sunt nici copii pe uliţe, nici babe pe la porţi. De cirezi, sau turme de oi nu poate fi vorba, dar poate că nu te-ar surprinde să întâlneşti aşa ceva pe drumul tău. Drumurile care se desprind din panglica principală de asfalt duc spre alte localităţi izolate, din care zăreşti doar frânturi ale unor turnuri de biserică, ziduri din piatră, acoperişuri pe care le intuieşti fierbinţi şi năpădite de lenea după-amiezelor de vară. Îţi imaginezi liniştea care păşeşte adormită pe străzile de piatră cubică, copleşită de căldura toridă a verilor catalane.

Ştii că eşti aproape de Pals atunci când zăreşti cetatea Montgri, un castel din sec XIII, cocoţat pe stânca de 315 metri înălţime şi care priveşte cu severitate gotică spre mare. Drumul coteşte brusc spre dreapta şi îi întoarce spatele nepoliticos cetăţii, care rămâne indiferentă şi neclintită, aşa cum stă de câteva sute de ani. Trecem pe lângă parcările de caravane şi din nou aleg din priviri una pe care mi-aş dori-o a mea. Concediul de vis, o autocaravană, libertatea de a alege, destinaţii propuse dimineaţa, cu degetul pe hartă şi fără planuri preliminare. E doar un gând, maşina mănâncă metru după metru, iar caravanele rămân tot acolo unde erau. Pe stânga văd delfinul albastru şi steagurile care marchează drumul spre o altă plajă, despre a cărei poveste, cu altă ocazie.

Apropierea de staţiune e dezamăgitoare, de fapt. Veşnic în expansiune, mereu dai de câte un şantier care te scoate din starea de reverie, îţi aminteşte nemilos de viaţa reală, cu obligaţiile şi responsabilităţile ei. O clădire uriaşă, abandonată de mulţi ani, poartă pe zidurile ei în descompunere mesajele străzii, ca vestigiu ce reaminteşte criza pe care ne vom strădui cu toţii s-o uităm, atunci când va trece. Dacă va trece. Prin pădurile de pini, campingurile cresc ca ciupercile după ploaie şi se extind, ocupând pădurea cu terenuri de minigolf, piscine, tobogane ameţitoare cu trombe de apă şi multe bungalouri. N-ai ajuns însă, drumul coboară spre tărm, staţiunea se eliberează dintr-o dată de turismul contropitor şi se aşează calm la terasele înşirate de-a lungul şoselei înguste. Trotuarul este ocupat parţial de magazinele cu marfa sezonului; şlapii pe care i-ai uitat acasă, costumul de baie din sezonul actual, magneţii de frigider pentru amintirea unei veri, care e şi ea trecătoare; toate la preţuri de litoral, normal. Clădiri mărunte, care nu impun, nu te înghesuie şi nici măcar nu-ţi umbresc trecerea spre marele golf al Palsului.

Dacă ai noroc, găseşti chiar parcare gratuită. Noi de obicei avem, pentru că ştim unde să căutăm. Apoi te despart doar cîţiva paşi până la locul în care eu revin şi revin mereu, ca atrasă de un magnet uriaş, câştigat la o mână norocoasă dintr-o partită jucată cu destinul meu.

Va urma

Leave a Comment