Români de categoria a doua? Care sunt cei de-a’ntâia? – Alexandru Lazăr, Barcelona

Nu am inteles, pana acum cateva zile, la ce se referea Constantin Brancusi cand spunea „V-am lasat saraci si prosti, v-am gasit si mai saraci si mai prosti”.

Alexandru Lazăr, avocat din Barcelona, trimite o replică Alinei Mungiu Pippidi

Doamna Pippidi, daca nu aveti nimic bun de spus, mai bine nu mai spuneti nimic

Cand spunea „saraci”, eram ferm convins ca nu se referea la starea materiala.

Brancusi era un artist, iar pentru un artist materialul este ceva vulgar. Se referea la spirit. Saracia spirituala este mult mai apriga decat cea materiala.

„Prosti”, asta intelesesem din prima la ce se referea.

Toata aceasta cugetare, de lumpen de diaspora, o am in urma citirii unui articol scris de doamna Pippidi. Recunosc ca l-am citit de 5 ori. Nu pentru ca nu l-as fi inteles, ci pentru ca nu puteam da crezare celor ce le citeam.

Americanii au o zicala: daca nu ai nimic bun de spus, nu spune nimic („if you have nothing good to say, say nothing”) . Cam asta e concluzia mea si cu privire la acel articol. Cu unele fraze puteam fi de acord. Dar nu pot fi de acord cu saracia spirituala.

Saracia spirituala a articolului este generata de dorinta de a incerca sa argumentezi aruncand cu noroi in adversarul tau – incercarea de a avea dreptate bagand pumnul in gura. Incercarea de a crede ca ai argumentat si cugetat corect, deoarece adversarul nu este de talia ta (autoarea afirmand ca ea face parte dintr-o categorie aparte: „[…] pe cei care suntem in diaspora egalii occidentalilor”) .

Restul, noi cei lumpen si care calatorim cu low-cost, suntem cei care aduna de pe mesele occidentalilor. Aceasta este saracia spirituala despre care vorbeam.

Sunt multe pasaje din articol despre care am putea vorbi. Am sa le enumar pe cele mai importante.

Adunatul de resturi de pe mesele occidentalilor. Nu are rost nici macar sa caut argumente pentru asta. Faptele o dovedesc. Adevarul este unul singur si stim, de fapt, cum isi castiga existenta romanii si romancele in diaspora: cu munca, sudoare si onoare.

Am sansa sa fiu in contact direct si constant cu sistemul antreprenorial din Spania. Acolo, romanii si romancele sunt apreciati si respectati pe piata muncii. De catre spanioli, desigur, caci vad ca in Romania intelectualii (de bulevard, nu de mahala) arunca cu laturi inspre noi.

Cand citesc fragmentul cu resturile, ma gandesc imediat la pilda lui Lazar cel sarac. El nu era sarac cu duhul, precum autoarea, ci material. De la pilda aceasta putem sa facem o paralela cu Romania: statul este bogatul care sta la masa (statul incalecat de politicieni), iar cei ce au fost nevoiti sa plece in diaspora sa munceasca sunt Lazar.

Acestia, „diasporenii” intruchipati in Lazar, se ascundeau pe sub masa statului si incercau sa isi gaseasca norocul: o bucata de paine. Stapanul – Statul – le dadea un picior in coaste cand vedea ca lumpenii isi gaseau bucata de paine. Le lua bucata si o arunca la cainii sai: cei care latra pentru ca Sistemul sa nu piarda puterea.

Dar sarmanul Lazar, plecat in pribegie (in pilda moare si se duce in Rai), nu poarta ranchiuna. Nu uraste Statul, ci ii intinde o mana ca sa il ridice din Iadul in care se adancea pe zi ce trece.

Mahala. Alegem careva dintre noi unde ne nastem? Daca m-am nascut in mahala inseamna ca trebuie sa plec capul si sa nu indraznesc, „stapana a intelectualitatii”, sa ridic privirea?

Low-cost. Daca m-as cobori la retorica folosita de autoare, as pune ca low-cost este felul in care argumenteaza. Dar nu sunt nepoliticos si nu voi face asta. Eu zbor cu low-costul. Stiti cine mai zboara cu low-costul? Cei/cele care muncesc si stiu cum se castiga fiecare moneda. Este si acesta un simbol al mahalalei? Pardon, cocoana.

De exemplu, regina Sofia a Spaniei a zburat cu Ryanair. Aici, iar trebuie sa vorbesc despre prostie combinata cu saracie spirituala: domnia nu ti-o da trasura in care mergi, ci felul in care sezi in trasura si in care tratezi caii. Am vazut, si cred ca si doamna Pippidi o fi vazut, prosti in masini de sute de mii de euro si genii pe bicicleta. Bicicleta este low-cost sau si ea este trend si „nu se pune”? Astea sunt argumentele domniei sale… Lipsea un „cine zice ala e”, ca „ba tu mai mult” l-a exprimat intr-o forma mai aleasa.

Saracie spirituala. Stimata doamna, va reamintesc ca si cei care ne nastem in spitale, si cei care se nasc in pat princiar, si cei care se nasc in mahalale, si cei care se nasc peste Ocean sau peste mari suntem EGALI.

Or, prin atitudinea dumneavoastra, din text reiese cum ca faceti parte – si va felicit – dintr-o clasa intelectuala rasata care este suita in pod si ne vorbiti noua, plevei, de sus.

Parca vad scena: stati in pod, va tineti bine de scara, un picior ramane in pod si altul este pus cu lehamite pe scara ce duce catre cei/cele care suntem in diaspora si ne aflam, evident, mai jos – sub tocul pantofului intelectualilor din pod.

Ne priviti cu scarba si incepeti sa educati gloata. Parca stropii de saliva ce ies cu repeziciune ii simt pe obrazul drept. Sunt stropi acizi, parca plini de ura si venin.

Va invit sa nu mai faceti separari nenaturale. Romania nu se imparte intre buni si rai, intre destepti si idioti, intre cei din tara si cei din afara. Din cauza unor astfel de afirmatii, Romania se fractureaza, sangereaza si nu poate avea un drum comun. Nu, doamna draga, Romania nu este rupta in doua, Romania nu este nici a mea, nici a dumneavoastra, nu este a celor de acasa sau a celor din pribegie. Romania este o mostenire care a fost primita si nu trebuie stirbita. Iar asta se poate face doar prin unitate si nu prin ura si saracie spirituala.

Diaspora: diaspora este Romania si Romania este diaspora. In diaspora am cunoscut mii de romani si romance. Oameni muncitori, demni, curajosi, oameni care au un scop bine determinat si care sunt calzi, iubitori, educati, culti.

Cu siguranta avem si multe defecte – unul este ca nu avem rabdare sa stam la cozi – aici sunt partial de acord cu dumneavoastra, nici mie nu imi place imaginea de gramada de rugby de la portile de acces catre avion – dar asta nu este, oare, din cauza miilor de ore de cozi din zecile de ani de comunism?

Dumneavoastra poate sunteti norocoasa si nu aveti defecte. Eu am multe, recunosc. Dar diaspora noastra, ca si cetatenii Romaniei, merita RESPECT. Ma uit in alte tari – nu ma uit sa le iau resturile de pe masa, va garantez, ci ma uit sa invat de la ei – si vad ca isi RESPECTA cetatenii si cetatenii se respecta intre ei. Isi respecta cetatenii care se afla in tara lor si isi respecta cetatenii care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiti sa plece in strainatate sa lucreze.

Stiti ce este trist, doamna Pippidi? Pare ca dati cu piatra mai cu sete in cei care au plecat sa munceasca in strainatate decat in politicienii care au ramas sa FURE acasa. Dar si intr-un caz si in altul, piatra nu este solutia. Ura nu este si nu va fi solutia.

Apropo de insotitorii/insotitoarele de zbor: nu ii indura doar pe romani. Ii indura si pe nemti, si pe italieni, si pe spanioli, si pe englezi etc. Marlania, coruptia si lipsa de educatie nu au fost inventate de catre romani si cu atat mai putin de catre romanii din diaspora.

RESPECT: cereti respect catre adversarul politic? Respectul se castiga, nu se da. Si respectul este reciproc. Oricine este adversar, politic sau apolitic, daca nu are demnitate si respect, nu va primi respect. Argumentul aici este simplu: daca un „demnitar” este condamnat si/sau cercetat, pasul DEMN si NORMAL intr-o societate unde functioneaza statul de DREPT ar fi sa-si dea demisia pana la elucidarea cazului.

In momentul in care „demnitarii” rup bariera puterilor in stat si nu respecta justitia, in momentul in care demnitarii uita ca rolul lor este sa slujeasca pentru a satisface interesul comun, atunci respectul cuvenit dispare.

„Si ce te bagi tu, domnule? Esti avocatul lor?” Ca orice doamna educatoare (*este o figura de stil, eu purtand un enorm respect invatatoarelor, invatatorilor si profesoarelor/ilor din sistemul romanesc de invatamant, sistem care nu ii respecta si nu rasplateste la adevarata lor valoare), ne trageti bine de perciuni pe astia/astea din diaspora in articolul dumneavoastra (nu aveati coji de nuci, ca ne puneati si la colt).

Probabil ca daca cititi randurile acestea o sa spuneti: „si ce te bagi tu, domnule? Esti avocatul lor?”. Este drept, ati nimerit. De pe bancile scolii si liceului aveam aceasta „problema”: nu puteam sta cu mana in san sa vad cand cineva, care credea de multe ori ca are autoritate, facea o nedreptate. Astfel, interveneam.

De multe ori, se incerca sa mi se bage pumnul in gura. Ei bine, de atunci nu m-am lecuit. Tot asta fac. Apar interesele altora.

Poate este destin, deoarece numele meu Alexandru insemna „cel ce ii apara pe ceilalti”; de asemenea, profesia mea coincide cu deprinderea insusita de pe bancile liceului: sunt avocat. Si da, si eu locuiesc in diaspora.

Astfel, doresc sa fiu, cum am mai spus cu alte ocazii, avocatul diasporei. Nu consider ca este demn ceea ce ati facut si sunt sigur ca regretati. Din punct de vedere intelectual si academic, sincer, cred ca nu va face onoare un astfel de articol.

Pe de alta parte, aici, pe mesele celor din Spania, printre firmituri, am putut afla ca ura vadita catre un grup anume constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoarea. Spun asta doar ca sa intelegeti ca un cuvant asternut nu doar ca raneste, ci poate chiar cauza mult, foarte mult rau. Se numeste infractiunea de „ura”. De aceea, va recomand cu toata taria sa lasati ura cand apasati tastele.

De aceea, va invit, ca de la un intelectual care merge cu low-costul la intelectuala de business class, sa aratati respectul cuvenit celor pe care ii analizati, criticati sau aplaudati. Cei din diaspora nu suntem straini, suntem doar plecati pentru ceva vreme de la noi de acasa. Stiu ca regretati ceea ce ati scris in acel articol.

Este normal, orice intelectual care se respecta, precum dumneavoastra, si-ar da seama ca a gresit. Cu totii gresim. Este omenesc. Tocmai de aceea nu va port pica. Sunt convins ca si cei din diaspora sunt in asentiment cu mine. Ceea ce trebuie sa intelegem cu totii este ca, daca vrem ca Romania sa ajunga unde ii este locul, trebuie sa avem un proiect de tara, un proiect comun, sa punem umarul cu totii si sa lasam crearea artificiala de falii intre cetateni care isi au radacinile in acelasi pamant.

Va invit sa faceti pasul si sa rectificati.

Niste simple scuze ar fi suficiente, deoarece ar insemna enorm pentru domnii si doamnele pe care ati incercat sa ii manjiti cu dispret si noroi. Oameni despre care nu stiti nimic, oameni care nici nu va imaginati cat au luptat si cat lupta si care fac niste sacrificii enorme, caci au ales sa-si ia destinul in maini.

Acesti oameni merita respect, si nu discursuri dojenitoare demne de congrese de partide comuniste de dinainte de ’89.

Alexandru Lazar este Partner Lawyer/Socio in cadrul firmei de avocatura IntLaw din Spania, doctorand in programul de Doctorat in Fundamentele Dreptului Economic si al Companiilor in cadrul ESADE Barcelona si membru al fundatiei CAESAR.

publicat în ziare.com

03/02/201805/02/2018

Într-o podgorie din Provence, cu domnul Jorgulescu, coleg de clasă al Regelui Mihai

[one_half] [/one_half] [one_half_last] Ioan T.Morar [/one_half_last]

Dacă nu credem în coincidențe, poate coincidențele cred în noi. Și ne ies în cale pînă cînd cedăm recunoscînd: da, asta e, trebuie să fie la mijloc o coincidență. Altfel cum aș explica faptul că pe 30 decembrie, ziua în care a abdicat Regele Mihai, urma să întîlnesc, la exact cincizeci de ani după aceea, un fost coleg de clasă al Majestății Sale, pe care-l cheamă tot Mihai? Poate nu e o coincidență: la sărbătoarea de 1 Decembrie, organizată de Amitié Franco-Roumaine, ca în fiecare an, la Destrousse, în sala festivă a primăriei, au venit pentru prima dată, printre alți conaționali, și doi tineri români stabiliți în regiune, Marius și Andreea. El, IT-ist, ea stomatoloagă. El, din Lugoj, ea din Timișoara. Dar nu de oriunde din Lugoj, ci de pe strada Gheorghe Doja, la două-trei case de Liceul Textila (azi Colegiul Braniște), unde am fost profesor de română timp de cinci ani. Poate nu e coincidență. Marius e pasionat de vin, știe că sînt și eu pasionat…

Și-mi vorbește despre o podgorie, Château Revelette, al cărei fost proprietar (devenit socrul noului proprietar) a făcut liceul în aceeași clasă cu Regele Mihai.

„Nu se poate”, zic eu. „Și mai trăiește?”. „Da”, zice Marius, „noi am fost acolo acum doi ani, domnul Jorgulescu (da, cu J) era foarte bine, se ține bine, e în formă. Și ginerele, Peter, și fiica lui, Sandra, sînt niște oameni foarte deschiși, foarte simpatici, merită o vizită”. „Merită și un text”, zic eu.

Năvală pe internet pentru documentare. Numele Mihai Jorgulescu nu apare pe Google. Ba mai mult, sînt corectat: „Poate ați vrut să căutați Mihai Iorgulescu”. Nu, greșești corectîndu-mă, știu bine ce caut. Caut Mihai Jorgulescu și nu găsesc. Pentru că partea importantă a vieții și activității sale s-a petrecut în anii B.G. (Before Google). Dar găsesc numele ginerelui, Peter Fischer, un neamț cu studii de viticultură în California, ajuns, după periplul american, la Revelette, domeniu cumpărat depărinții săi, o veche familie de industriași din Germania. (Străbunicul lui Peter, Auguste Fischer, a inventat lipiciul UHU.)

chateau revelette — *Chateau Revelette – Aix en Provence / foto: David Morar*

Inițial, familia lui Peter nu voia să facă neapărat vin, avea nevoie de un domeniu de vacanță și de vînătoare. Buuun. Cei de la care au cumpărat domeniul, domnul Jorgulescu și soția sa (franțuzoiacă), aveau o fată, Sandra, care cînd a venit vremea s-a îndrăgostit de Peter. Cu care s-a căsătorit. Și de atunci trăiesc fericiți și produc un vin foarte bun, despre care se vorbește în presa de specialitate din Franța. Un vin produs în regim Bio din 1990, cînd încă nu era la modă chestia asta. Cu umor și cu mîndrie, pornind de la modelul „vinificator din tată în fiu”, Peter Fischer a scris pe etichete, sub semnătura sa, „Vinificator din ginere în ginere”.

Iau contact cu domeniul, spun în e-mail „cine sînt și ce vreau”. Îmi răspunde Peter Fischer. care ne invită să venim: îi va face mare bucurie socrului său să stăm de vorbă. Calendarul se încarcă de tot felul de corvoade mici și mari, așa că, pînă la urmă, singura zi în care putem merge e 30 decembrie. „După masă, dar, dacă se poate, înainte de ora 15”, răspunde domnul Fischer.

Cine a văzut filme făcute în Provence își imaginează mai ușor drumul pe care l-am făcut din La Ciotat, trecînd pe lîngă Aix-en-Provence, pînă în Jouques, pe raza căruia e Château Revelette. Sînt doar eu cu David în mașină, Carmen a rămas pentru ultimele pregătiri de Revelion. El își amintește că am mai trecut, acum cîțiva ani, pe drumul ăsta cu copaci bătrîni, unindu-și coroanele deasupra șoselei. Îmi amintesc și eu. E greu să uiți imaginile astea. Trebuie să ajungem, din descrierile pe care le-am citit, în nordul muntelui Saint Victoire, în zona „cea mai septentrională” a apelațiunii Coteau d’Aix. (sau, cum scrie la intrare, Aix-en-Provence Septentrionale). Jouques e o comună de patru mii de locuitori, tipică pentru arrière-pays (tradus cuvînt cu cuvînt înseamnă țara din spate. Ceea ce sună frumos: „locuiesc în țara din spate”), la vreo douăzeci de kilometri de Aix. Nu ne oprim să întrebăm cum ajungem la Revelette, GPS-ul a ofilit și această plăcere, să te oprești din drum lîngă un localnic și să-l întrebi direcția. Intrăm într-o zonă împădurită care justifică ceea ce scrie pe site-ul domeniului: „rămas în stare brută, sălbatic și misterios”. Treizeci de hectare de vie înconjurate de pădure.

Drumul nu mai e asfaltat, e un drum de țară care parcă te duce „departe, foarte departe, în afara timpului, dincolo de realitate”, în vremea „vinozaurilor” (cuvîntul nu e al meu, e al unui site de vinuri care grupează, printre alte domenii, și pe cel pe care-l vom vedea azi). Dacă vrei să faci un film cu atmosferă fantastică, aici e locul.

Cînd ajungem în fața castelului (chiar e un castel) și opresc mașina, liniștea parcă face să ne țiuie urechile. Unde sîntem? În ce epocă am ajuns? Da, am pășit într-o altă lume, din care răsare, după ce am tot sunat la clopotul pus în fața intrării, doamna Sandra, co-propietara, sprijinîndu-se de cîrje. Și-a luxat glezna, a alunecat acum trei săptămîni, cînd a căzut zăpada de treizeci de centimetri (frigul de atunci s-a simțit pînă în La Ciotat!). Știe românește doar cîteva cuvinte. Cînd era copil, tatăl ei i-a spus că nu are nevoie de limba română, Cortina de Fier era atît de puternic instalată încît nu credea că vor mai ajunge în țara lui natală. Cine se aștepta să se termine comunismul? Acum e o limbă străină, mai greu de învățat. A vizitat România de multe ori, tatăl mai are rude acolo.

Intrăm în magazinul domeniului, unde vine și Peter Fischer, un om jovial, care-și păstrează farmecul accentului străin. Ne spune cum a ajuns aici (ceea ce eu v-am spus mai înainte), ne vorbește despre vinurile sale pe care le caracterizează cu un cuvînt: adevărate. Recenziile din revistele de specialitate vorbesc despre ele ca despre vinuri de referință pentru Provence, în special cele albe și cele roșii (rosé-ul e subînțeles). Vorbim și despre vinurile românești. Peter are un prieten care a lucrat la Ceptura, cu Guy de Poix. Descoperim o pasiune comună, vinurile spaniole de Priorat. Peter și alți doi prieteni exploatează un domeniu de acolo. Am putea discuta ore în șir. Îmi face plăcere să văd pasiunea specială a unui neamț care face vinuri de referință în Provence. Cum a înțeles potențialul zonei, aici, unde iernile sînt aspre și verile calde, unde trebuie să mergi în direcția pe care ți-o arată priceperea și intuiția. E un amestec subtil, dacă vrei să faci vinuri adevărate. Să captezi expresia teroarului în stare pură.

Totuși, să ne vedem și cu tata-socru, care ne așteaptă. Ieșim prin ușa din spate și traversăm curtea mică pentru a ajunge la întîlnirea cu domnul Mihai Jorgulescu. Ne primește în picioare și ne îmbrățișează. „Mă bucur că pot vorbi românește, bine ați venit” . Are o statură impunătoare, zveltă. Ne invită să stăm lîngă șemineu. Sînt emoționat, abia îmi găsesc întrebările. Pînă la urmă demarez discuția. Da, a fost coleg de clasă la Colegiul Național Sfîntul Sava cu regele Mihai. Nu coleg de bancă, în bancă a stat cu prințul Brîncoveanu. „Era o clasă făcută special pentru rege, cu reprezentanți din toate clasele sociale, și proveniți din cele patru religii. Era o Românie la scară redusă. El era, pe atunci, Voevod. Am vizitat împreună cu colegii de clasă, și cu el, toată Europa…”
— Cum era Regele?
— Era firesc, ieșeam împreună, sărbătoream împreună. Era inteligent și foarte normal cu noi. Eram colegii lui, nu supuși… De fapt, și această clasă făcută pentru el era parte dintr-un proiect. Tatăl lui Mihai, Carol al II-lea, a avut multe păcate, cu femeile mai ales, a fost un rege oribil, dar a avut și un proiect foarte bun. Dacă el nu a putut fi un rege cum trebuia, și-a dorit să facă din Mihai un rege bun. Ăsta era planul lui, ideea lui cea mai bună. Și Mihai chiar a fost un Rege bun, păcat că nu a mai avut pentru cine să fie, istoria a mers în altă direcție… Am văzut funeraliile Regelui Mihai. Am fost impresionant de cum a fost omagiat. A fost o ceremonie de recunoștință. Dar prea tîrziu, prea tîrziu…”

Ne alintăm spunînd, mai toți, că viața noastră e un roman, deși are în ea materie de o schiță, de o nuvelă. Viața lui Mihai Jorgulescu este chiar un roman. A plecat din România la 18 ani, a studiat ingineria și matematica, a lucrat pentru americani, pentru nemți, pentru francezi. Și-a petrecut ani din viață în Senegal, în Maroc. A lucrat la aeroportul din Casablanca, fost inițial aeroport militar american — „după terminarea Războiului Rece, americanii l-au făcut cadou orașului Casablanca”. S-a stabilit în Provence, la Revelette, prin căsătorie. „Soția mea era de aici, născută aici, familia ei avea domeniul ăsta”. S-a potrivit bine, pentru că „ginerele Mihai” venea cu pasiunea pentru vin de la un unchi care stăpânea o podgorie la Valea Călugărească. „Am vinul în ADN”. Și Peter spune că a moștenit pasiunea pentru vin de la un unchi al lui. Iar pentru Mihai Jorgulescu, faptul că s-a întîmplat așa, că a devenit socrul noului propietar, i se pare un bun aranjament. deși a vîndut domeniul, el rămîne în familie. (O remarcă la care rîd și el, și Peter).

După ’89, Mihai Jorgulescu a fost destul de des în România. Cel puțin o dată pe an. Are mulți verișori și nepoți. O verișoară de-a lui a fost soția lui Colea Răutu. A început să citească în românește acum, de cînd poate să-și procure cărți. Citește fără ochelari. Îi ofer un exemplar din cartea mea, Lindenfeld și se bucură, o va citi începînd de mîine… Îi spun lui Peter ce subiect are cartea (a văzut titlul și s-a arătat interesat). Răspunde că știe problema cu deportarea în Siberia, și tatăl lui a fost deportat șase ani. (Să numesc asta coincidență!?) Nu am o traducere în germană sau în franceză? — mă întreabă. Nu, nu am…, poate în viitor… Am trecut de ora trei și Peter are de lucru în cramă. Vinul nu se face singur. Iar noi trebuie să ne smulgem din această insulă de timp și spațiu, să intrăm în realitatea de zi cu zi. Să ajungem, cu bine la La Ciotat. La Ciotat? mă întreabă Peter Fischer. — Ăsta e locul în care ne dorim noi să ne retragem dacă predăm ștafeta cu via. E un orășel adevărat, ne place cel mai mult din toată zona…

Coincidență sau nu, așa s-a încheiat vizita noastră la Château Revelette.

text apărut inițial în Revista Orizont

27/08/201727/08/2017

M-am pierdut pe mine insumi cand am nascut dar am castigat asta

Sunt multe motivele pentru care am decis să am copii mai târziu decât majoritatea dintre prietenii mei. În mare parte a fost pentru că mă încântă singurătatea, independența și libertatea. Întotdeauna mi-au plăcut copii, asta îmi e clar. Dar simțeam că atunci când voi avea un copil, nu mai era nimic de făcut. Știam că îi voi da totul copilului meu iar gândul ăsta era teribil.

Când în sfârșit am avut-o pe fiica mea, am pierdut toate lucrurile astea de care mă temeam și unele în plus. A fost înfricoșător.

Mi-am pierdut corpul. Rutina de exerciții la care țineam s-a dus pe apa sâmbetei după ce am născut. Nașterea mi-a devastat corpul. Mă simțeam terminată fizic și fără energie în fiecare zi. S-a întâmplat același lucru cu dieta. Am luat în greutate. Am avut nevoie de trei sau patru ani să-mi recuperez echilibrul.

Mi-am pierdut odihna. Între a sta trează toată noaptea, dificultatea de a învăța să alăptez și, în plus de a continua să am grijă de fiul perechii mele, m-am convertit într-o mama zombi despre care glumește lumea.

Am pierdut singurătatea. Aproape m-am prăbușit în fața presiunii de a fi o sursă umană de mâncare, serviciu de taxi, infirmieră, femeie de serviciu, bucătăreasă, prietenă de joacă, mamă, mamă vitregă și soție. Nu aveam timp pentru mine. Niciodată.

Mi-am pierdut stilul. Era un timp când purtam îmbrăcăminte modernă și blugi mișto cu vestă de piele. După ce am avut-o pe fiica mea toate erau pantaloni de pijama, cămășiXXL (furate din dulapul soțului meu) și tricouri elastice de yoga. Dacă părea pe jumătate decent sau comod era ok.

Istoria mea nu e unică, nici măcar dificilă comparând-o cu ale altor femei din lume. Dar asta e. În lumea mea am pierdut comoditățile vechiului stil de viață. Si am plâns după ele.

Pe de altă parte e cealaltă față a monedei. Pe măsură ce au trecut anii, mi-am dat seama că am câștigat trăiri care au venit să compenseze toate aceste pierderi. Au fost lucruri interesante care nu ar fi apărut altfel niciodată.

Am câștigat în generozitate. Stilul meu de viață lejer a lăsat loc unui nou capitol. Nu mai era loc pentru egoism. Viața deja nu se mai putea limita la mine. Am învățat să dau, să fac sacrificii, să las în urmă părți din mine de care nu mai aveam nevoie. Fiica mea nu avea nimic în comun cu persoana care eram. A trebuit să mă adaptez, să evoluționez, să cedez.

Am câștigat în responsabilitate. Să ai în mâinile tale comoara vieții și să încerci să nu o rupi e o experiență care îți ridică părul pe mâini. Să alimentezi, să îmbraci și să ții în brațe un pui de om care nu ar putea supraviețui fără tine nu e o glumă. Totul îți cade pe umeri. Totul e dezastruos, înfricoșător, exasperant și, la final, reconfortant. Am descoperit că ce făceam era să încerc să mențin pe cineva în viață.

Am câștigat în umilitate. Înveți să râzi de tine însuți când ieși din casă cu vomitătura pe cămașă, caca între degete, lapte pe sfârcuri și păr pe tot corpul. (da, e așa). Este dezagreabil să fii mamă. Dar ce poți face decât să lași vanitatea la o parte și să accepți că nu mai ești organizată, nu mai ești perfectă și nici măcar nu mai ești curată.

Am câștigat pe cineva care mă iubește doar pentru că sunt vie. Am primit mai mult decât o fetiță pe care am purtat-o în pântec nouă luni. Am câștigat o persoană cu ochi mari, strălucitori și curioși, gropițe în obraji când surâde și un râs îngeresc care topește auzul și inima. Am câștigat un prieten care privește tot ce fac și ascultă tot ce spun. Sunt adevărul ei absolut. Sunt atât locul moale în care să cadă cât și manualul de instrucțiuni pentru a nu cădea.

Am câștigat maternitatea. Și mulțumesc pentru ea.

Articol original tradus pentru RoBarna de Livia Velicu

17/08/201717/08/2017

August, – se innoiesc caietele

Sfântul Caiet, o tradiție la români, își serbează aniversarea în luna august, ajunge la maturitate și, invariabil, se înnoiește.
August este luna în care se înlocuiesc caietele pline cu socotelile de peste an la birt și alimentară cu altele noi, imaculate

De ani de zile românii din străinătate se așează pe drumul pelerinajului văratec către casele părinților, un ritual respectat cu sfințenie. Odată pe an, de obicei în luna august, Giovanni, fost Ion, caută un USB cu manele, face plinul la mașină și își rupe capul pe două drumuri spre țară. Pentru că drumul spre țară este invariabil două. Scuzați licența, dar e așa, drumul spre țară e două. Unul până la graniță iar al doilea, infinit mai dificil, pe șoselel patriei, unde Giovanni, fost Ion, înțelege de ce șoferia e sport extrem și își aduce aminte de ce a plecat.

De la televizor Giovanni, fost Ion, știe că pușcăriile patriei sunt pline de găinari și zarzavagii periculoși, evazioniști de TVA, iar asta i-a dat o fărâmă de curaj în anul care a trecut, și-a spus că poate mai e o șansă să se întoarcă cândva la vatră. Euforia întorsului ține doar până la Nădlac, pe urmă se întreabă educat și cu toată gura unde ar trebui să doneze pentru o pușcărie care să-i încapă pe toți miniștrii transporturilor de după revoluție.

Publicitate

Dar nu e timp pentru supărări mărunte așa că Giovanni, fost Ion, încă sub influența euforiei datorată întoarcerii vremelnice la colbul natal, intră în sat cu manelele la blană și oprește la birt să plătească datoriile strânse peste an. Suma nu e mică dar plătește chircindu-se imperceptibil și fără să mai ceară explicații despre nota cu cele trei sticle de Cinzano pe care o zărește cu coada ochiului printre rândurile scrise mărunt, să încapă, cu pixul BIC, pe caietul cârciumarului. Ăl bătrân nu bea decât secărică dar poate că a avut chef să trăiască periculos într-o zi și a băut trei sticle de Cinzano, n-are cum să greșească patronul care îl și cunoaște, au jucat tabinet împreună odată, nu l-ar fi înșelat tocmai pe el.

Oprește pe urmă la Alimentară, dă manelele la maxim înainte să deschidă de tot geamurile mașinii și să coboare lăsând ușile mașinii deschise larg să bubuie Sorinel Puștiul în urechile babelor adunate la slujbă. Ca să se știe. Că Ion, actual Giovanni, e în concediu. Și cere Ion caietul patronului de la Alimentară să plătească datoriile maică-sii de peste an. Se încovoaie înăuntru de durere și cere nervos nevestei, Paulina, fostă Geta, borseta neagră cu banii de întors. Se îndreaptă de șale, își șterge sudoarea apărută discret pe la tâmple nu se știe de ce și plătește. „Nu se cade să facem circ aici, să ne mai punem de-a craca pentru șase cutii de somon afumat sau cele două kilograme de filé de șalău” pe care patronul zice că le-a cumpărat Frusina, maică-sa lui Giovanni, fost Ion. „Plătește că ne facem dracului de râs, ne cunoaște lumea, zice că suntem săraci”, spune apăsat Paulina, fostă Geta, către Giovanni, fost Ion.

Și Giovanni plătește iar lui Ion îi vine să își ia lumea în cap și să plece unde o vedea cu ochii. Dar nu se cade, deabia a venit iar tovarășii îl așteaptă de anul trecut să dea de băut, până termină vacanța se trece pe caietul cel nou al cârciumarului. Care îi promite o dobândă rezonabilă, de 25%, pentru că îl cunoaște și chiar au jucat tabinet împreună odată.

15/06/201715/06/2017

Proiectul Don Quijote: Terry Gilliam mai tare decât ghinionul

Terry Gilliam şi Don Quijote: cînd e să ai ghinion, creşte iarbă şi în deşert

Ioan T Morar

Data de 4 iunie 2017 ar trebui să fie una importantă în „Istoria Modernă a Ghinionului” pentru că Terry Gilliam a anunţat că a terminat de filmat „Omul care l-a ucis pe Don Quijote”, un film pentru care cunoscutul realizator american (singurul american din Monty Python!) a luptat şaptesprezece ani. Fără a mai adăuga cei zece ani de dinainte, din momentul în care s-a născut ideea proiectului, pînă cînd el a fost început prima dată.

Povestea întreagă începe, aşadar, în 1990, cînd, întîlnindu-se cu un mare producător, Terry Gilliam i-ar fi spus: „Am două nume pentru tine: Quijote şi Gilliam şi am nevoie de douăzeci de milioane de dolari”. Fără falsă modestie, numele lui Gilliam era, încă de atunci, foarte cunoscut, dată fiind activitatea lui în hiper-celebrul grup britanic de umor. Cum producătorul şi-a dat acceptul de principiu, Gilliam a trebuit să se apropie de celălalt nume, al lui Quijote. Şi l-a citit, pentru prima dată, pe Cervantes. Şoc total! (cum ar spune o parte a presei), Gilliam şi-a dat seama că romanul, aşa cum e el, e „infilmabil”. De nefilmat. Următorii zece ani a căutat o soluţie pentru a face, totuşi, un film cu cele două nume pentru care a cerut milioanele de dolari.

Ideea de la care a pornit scenariul: un om din epoca modernă Toby Grossini (care lucrează în publicitate) călătoreşte în vremea lui Don Quijote. Ideea îi aparţinuse, iniţial, lui Mark Twain în Un yankeu la curtea regelui Arthur, deci, era „verificată”.

Pregătirile pentru filmare durează pînă în octombrie 2000, avînd, la dispoziţie, un buget de 35 de milioane de euro. Rolul lui Don Quijote urma să fie jucat de Jean Rochefort, un cunoscut actor francez, cărora li se adaugă Johnny Depp (publicitarul) şi Vanessa Paradis (Dulcineea). Locul de filmare a fost ales undeva lîngă Madrid şi semăna foarte bine cu un deşert.

Şi s-a dus echipa acolo. Numai că, în apropierea acestui platou de filmare natural, se afla o bază militară de aviaţie. Ceea ce face ca zgomotul reactoarelor să determine renunţarea la sunetul în priză directă. Cam ăsta e primul ghinion. Dintr-un şir aproape „fără număr”. Primele filmări sînt decalate pentru că Jean Rochefort are o criză de prostată. Totuşi, începe filmarea, prima zi. A doua zi vine o ploaie diluviană care ia pe sus o parte din decoruri. Şi are ca efect o reînviere a naturii, totul devine verde, departe de ideea deşertului. După ce trec peste acest nou ghinion, Jean Rochefort are o criză de şale (dublă hernie de disc) ce-l împiedică să urce în şa! Pentru filmări, echipa pregătise un cal care să joace rolul Rosinantei, înfometat 40 de zile, adus la statutul de gloabă. Îngrijitorii, povesteşte mai tîrziu Jean Rochefort, aveau prinse mere şi iarbă pe haine ca să-l facă pe cal să se mişte pentru filmare! (da, povestea cu măgarul şi morcovul ţinut în faţă ca momeală nu e chiar departe de adevăr, se pare). Dar calul nu a înţeles că arta cere sacrificii, aşa că a murit. Asta a determinat primul abandon al proiectului.

Gilliam nu se lasă, rescrie scenariul şi caută alţi investitori pentru film. În noul scenariu personajul din zilele noastre nu mai e un lucrător în publicitate, ci un tînăr cineast frustrat. Pentru rolul lui Don Quijote a fost contactat Robert Duval, iar rolul contemporanului nostru ar fi urmat să fie jucat de Ewan McGregor. Ghinion, Gilliam nu găseşte finanţarea, aşa că renunţă, din nou, temporar, la proiect.

În 2011 proiectul pare că are din nou şanse, tot cu Robert Duval în rolul Cavalerului din la Mancha, dar cu Owen Wilson în locul lui McGregor. Gilliam nu reuşeşte, din nou, să adune un buget pe măsura filmului, aşa că toarnă Teorema Zero, film care a ieşit în 2013.

În 2014, o nouă idee de distribuţie: John Hurt (Don Quijote) şi Jack O’Connell (Toby Grossini). Scenariul se schimbă şi el, iar acţiunea se petrece doar în zilele noastre: cineastul se întoarce la un vechi loc de filmare a lui Don Quijote şi constată că episodul filmării a distrus viaţa localităţii, unii au devenit alcoolici, au înnebunit sau se prostituează! (Gillian a fost acuzat că, într-o tentativă de filmare a distrus un monument istoric în Portugalia).

În lipsa fondurilor, Gilliam renunţă pînă în 2016 cînd vrea să reia proiectul avînd în distribuţie un membru Monty Python, pe Michael Palin, şi pe Adam Driver (în rolul cineastului). Ghinionul atacă din nou, în acelaşi loc: nu pot fi adunate fondurile necesare.

Ultima tentativă are loc anul acesta, filmările începînd în Spania, în 6 martie, continuă în Portugalia şi Canare. Subiectul este schimbat faţă de început, iar distribuţia îi cuprinde pe Jonathan Pryce (care a mai jucat pentru Gilliam în filmul cult Brazil), Adam Driver (personajul tînăr, care, din nou, lucrează în publicitate!) şi Olga Kurylenko.

Da, filmările au fost terminate dar, zicea lumea pe reţelele de socializare, asta nu înseamnă că filmul chiar va ieşi în săli, cine ştie ce se poate întîmpla cu pelicula!

Încrezător, ghinionistul Gilliam a declarat, după filmare, potrivit Le Figaro: „Să torn versiunea mea de Don Quijote era o obligaţie medicală, este o tumoare cerebrală pe care a trebuit să o extirpez!”

Nu ştiu cînd va ajunge filmul în sălile din România, dar vă dau un sfat prietenesc: înainte de a intra la film, nu strică să vă faceţi, discret, o cruce cu limba în cerul gurii. Nu se ştie niciodată!

publicat inițial în revista Life

25/03/201725/03/2017

Canonul Sfantului Andrei

Slujbele liturgice din Postul Paștelui: Canonul Sfântului Andrei Criteanul

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citește pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști,în zilele de luni,marți,miercuri și joi în cadrul slujbei Pavecerniței; iar în întregime se citește la Denia de joi din săptămâna a 5-a a Postului ,la Utrenie. Acest Canon este un imn liturgic mai lung alcătuit din 9 cântări bogate, compuse la rândul lor,din stihiri scurte de pocăință ritmate de invocația: ”Miluiește-mă, Dumnezeule,miluiește-mă!”, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului,acest Canon fiind unul de pocăință.

Sfântul Andrei Criteanula nascut la Damasc, în jurul anului 660, sub stăpânire musulmana, într-o familie crestină care i-a dat o educație aleasă. Mai tarziu, el devine monah in „Fratia Sfantului Mormant” – Ierusalim, fapt pentru care a fost mai tarziu supranumit si „Ierusalimiteanul”.Curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (a unei singure voințe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos).Monahul Andrei rămane în Constantinopol, unde i se încredintează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat și a unei case pentru bătrani, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme.În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit și numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat tradiția bisericească. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înființat mânăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educația tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creștinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă etc. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viață liturgică a Bisericii a compus o mulțime de imne liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul și constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada Postului Sfintelor Paști.

Temele pe care le dezvoltă acest Canon sunt desprinse din istoria Vechiului și Noului Testament și ne îndeamnă să ne folosim în chipul cel mai profund de momentele vieții,înțelegând în chip duhovnicesc aceste evenimente pe care istoria mântuirii ni le propune să le analizăm. Toate evenimentele din istoria Vechiului și Noului Testament conțin un sens profund, duhovnicesc dincolo de ceea ce spun la prima auzire sau citire pe care dacă nu avem exercițiul preocupării sufletești nu îl putem sesiza. Teologia care doar explică anumite lucruri și nu pătrunde în adâncul lor este o telogie formală care cel mult ne îmbogățește mintea cu niște cunoștințe

Prin cuvintele Canonului Sfântului Andrei Criteanul ni se propune înțelesul cel mai adânc al acestor evenimente care se referă la noi,la fiecare în parte. Călătoria prin pustiu a poporului evreu devine călătoria noastră pentru că și noi suntem călători prin pustiul lumii acesteia. Noi suntem cei care mergem către Țara Canaanului prin deșertul neputințelor noastre și a stărilor rele de care nu ne-am vindecat. Cuvintele Canonului ne îndeamnă să lovim cu mintea noastră în Piatra Hristos,așa cum a lovit Moise cu toiagul piatra din care a curs apă pentru poporul care pierea de sete. În Vechiul Testament,simbolul lui Hristos este cel al pietrei. Iar noi putem ”lovi” în Hristos prin cuvintele rugăciuni,făcând aceasta din nevoia setei celei duhovnicești. Atunci Piatra –Hristos se deschide și revarsă pentru noi apa Duhului Sfânt în tărâmul interior al ființei noastre.

Cunoștința despre Dumnezeu pe care noi o culegem din cărți cel mult poate satiface mintea într-o anumită măsură dar sufletul nu îl întărește și nu îl odihnește. Din izvorârea Duhului lui Dumnezeu a curgerilor Teologiei,a convorbirii lăuntrice cu Dumnezeu,Harismele Duhului Sfânt se revarsă pe teritoriul sufletului nostru care este udat,salvat,scos din uscăciunea morții și ridicat la o stare de rodire. Iată cum un eveniment istoric ,acela al călătoriei poporului evreu prin deșert,devine un eveniment personal. Așa ne învață Teologia duhovnicească a Bisericii arătându-ne sensurile adânci ale evenimentelor din Sfânta Scriptură și toată această viață extraordinară se găsește în noi.

Rostul creștinilor în Biserică este acela de a fi iscoditori în sensul bun al cuvântului. Prin cuvintele Canonului suntem invitați să fim ca cele două iscoade din poporul lui Israel care au pătruns în Țara Canaanului și au iscodit să vadă cum stau lucrurile acolo. Și noi ar trebui să facem precum aceste două iscoade pătrunzând în realitățile Țări Canaanului spiritual al Duhului Sfânt care se găsește în inima noastră. Dar noi suntem atât de săraci încât murim fără să descoperim acest orizont minunat. Nu suntem în stare să înțelegem și să dezvoltăm tot acest univers interior al nostru, pe care Sfinții Părinți l-au descoperit și pe care ni-l arată învățându-ne și pe noi să facem după puterile noastre o lucrare sufletească continuă. Această lucrare ne învață Canonul Sfântului Andrei Criteanul că se compune din două aspecte simbolizate de Lia și Rahila soțiile lui Iacov.

Atunci când Iacov s-a dus într-un al ținut să se căsătorească a făcut o înțelegere cu Laban să o ia pe fiica lui mai mare de soție,pe Lia. Dar el o iubea mult pe cealaltă fiică,pe Rahila. În Legea Vechiului Testament nu era o problemă ca un bărbat să se căsătorească cu două surori. Laban i-a cerut să mai muncească încă 7 ani pentru ca să poată să o ia și pe Rahila de soție. Acest eveniment este interpretat de Sfântul Andrei Criteanul într-un chip duhovnicesc astfel: ”Așa și tu suflete înțelege, prin două femei,două lucrări, prin Lia ca una care era cu mulți copii înțelege lucarea practică, iar prin Rahila înțelege cunoștința cea duhovnicească care se dobândește cu multă osteneală. Căci fără de osteneală nu se săvârșește nici lucrarea, nici cunoștiința”. Acestea sunt cele două aspecte ale lucrului duhovnicesc:unul practic care ține de împlinirea unor lucruri concrete și celălat al cunoștiinței minții care trebuie să înțeleagă și să extragă înțelesurile duhovnicești a tot ceea ce se întâmplă în jur. Dacă aceste ascpecte nu sunt asociate lucrarea se fracturează, nu mai este una înțelegătoare, ci una confuză, întunecoasă.

Partea practică este identificată de Sfinții Părinți cu lucrul pentru curățirea de patimi,osteneala omului pentru vindecarea lui de toate bolile sufletești pe care le-a dobândit și pe care le-a lucrat multă vreme,venind timpul să se vindece de ele. Iar cunoștința sau gândirea este lucrarea prin care omul pătrunde după ce s-a curățat de patimi, în starea de contemplare a lui Dumnezeu. Această etapă este superioară celeilate dar una fără celaltă nu se poate. Fără curățirea de patimi, nimeni nu poate să atingă gânduri înalte, duhovnicești și nu se pot revărsa râurile Teologiei înlăuntrul lui. Aceasta este calea care ne învață Canonul cătrebuie să o parcurgem în Biserică ca să putem atinge starea de comuniune cu Dumnezeu și noi trebuie să pornim pe calea aceasta. Este important să înțelegem și să facem aceste lucruri în măsura puterii fiecăruia,dar să nu lăsăm lucrul mântuirii noastre în chip întâmplător. Va vedea Dumnezeu ce va face și cu mine, zic unii oameni dar Dumnezeu face cu noi și ceea ce vrem noi. Pentru aceasta atenția este foarte importnată și ține de partea înțelegătoare a lucrării duhovnicești.

Prin rugăciunile pe care le facem în Biserică și prin îndemnurile Sfinților Părinți suntem îndemnați întodeauna să facem efortul de transfer al modului nostru de a gândi,desprinzându-ne din lumesc și gândind duhovnicește. În felul acesta cele ale lumii nu ne mai pot influența, deși trăim în lume, nu ne mai pot destabiliza cu nimic pentru că trecem cu gândul și viața într-o stare duhovnicească. Căpătăm libertate de tot ceea ce ne înconjoară și avem totala încredințare că viața noastră este în mâna lui Dumnezeu. Nu ne mai poate tulbura nimic pentru că toate sunt din rânduiala lui Dumnezeu. În acest sens Canonul ne pune în față exemplul cel mai puternic,cel al Dreptului Iov din Vechiul Testament. Aici ni se arată că toate temerile noastre legate de viața pământească sunt total nejustificate. Omul oricât s-ar strădui în viața acesta trupească nu are absolut nici o siguranță în ea. Prin viață trupească înțelegem modul de gândire lumesc. Toate situațiile lumii acesteia și toate punctele pe care ne sprijinim viața pornind de la sănătatea trupului până la bunurile materiale sunt false. Dreptul Iov era un om care realizase o stare materială excepțională fiind un om foarte bogat,dar în același timp era și un om drept și credincios. El nu s-a îmogățit prin căi necurate și a avut grijă să își învețe și copii să ducă o viață cinstită și curată.

Cu toate acestea Iov, a trecut printr-o experiență cumplită, piezând tot ceea ce a avut: averile, copii și sănătatea trupească. El a ajuns dintr-un om demn,un om respectat de societate, plin de lepră pe groapa de gunoi a orașului, scărpinându-și rănile cu un ciob. Dar el nu și-a pierdut încrederea totală pe care o avea în Dumnezeu și pe care noi trebuie să o dobândim printr-o gândire duhovniceacă. Altcineva în locul lui ar fi intrat într-o stare de dezechilbru sufletesc dar Iov rămâne liniștit spunând: cum le-am primit pe cele bune de la Dumnezeu le voi primi și pe cele rele și dacă este să mor,nu am adus nimic în lumea aceasta și nici nu iau cu mine nimic. Asta arată un suflet exterm de echilibrat,dar numai Harul lui Dumnezeu poate acest lucru.

Dacă Dreptul Iov în timpul Legii Vechi a atins o asemenea măsură, a convingerii și a trăirii lui doar în lumina lui Dumnezeu, noi în Legea cea Nouă a lui Hristos ar trebui să fim cu toții la această măsură. Nu ar mai trebui să intrăm în panică și în tot felul de stări rele de dezechilibru sufletesc de fiecare dată când se întâmplă ceva neplăcut în viață. Ar trebui să fie ceva de neînțeles când cineva nu are această măsură. În lumea asta nu există decât un singur necaz: sufletul meu neluminat și neașezat în Lumina lui Hristos. Canonul Sfântului Andrei acesta încearcă să facă: să ne centreze pe axul vieții,noi fiind descentrați din pricina preocupărilor și grijilor noastre iar noi trebuie să revenim la ceea ce este veșnic și esențial.

Chiriac Diana, Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona

Bibliografie:
1. http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/canonul-sfantului-andrei-criteanul-87918.html
2. Triodul,edit.Institului bibilic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2000r

19/03/201719/06/2019

Calatoriile lungi se fac de unul singur

CU BADEA CÂRȚAN PRIN LA CIOTAT

de IOAN T. MORAR

Trebuia sa vină pe 24 ianuarie. Mă sunase, cu câteva zile înainte, Sevastian Hulub din Barcelona să mă întrebe dacă sunt de acord să-l întâlnesc. A trecut pe la ei, pe la redacția RoBarna. Mă uit, da, au publicat o fotografie și un mic text. Mi-a spus că e un om care vine de foarte departe, din America Latină, unde a umblat doi ani de zile pe jos, iar acum se îndreaptă spre casă. „Pare ciudat, dar nu e, e un om pasionat” — m-a asigurat Sevastian.

M-am gândit că 24 ianuarie e o zi potrivită să mă întâlnesc cu un romån, aici, în La Ciotat (Franța – n.r). Sigur, doi sântem prea puțini pentru Hora Unirii, dar de stat la o cafea sântem suficienți. Am căutat cu atoateștiutorul Google ce și cum cu globetrotterul nostru: Mirel Magop e cunoscut mai ales pentru că a refăcut, în zilele noastre, în mileniul nostru, drumul lui Badea Cârțan spre Roma, în întregime, pe jos. De aceea i se mai spune chiar așa, Badea Cârțan. Are și o adresa de mail cu numele ăsta.

Mi-am adus aminte că am citit, pe când eram elev în școala generală, o carte, Prin vama cucului. Viața lui Badea Cârțan. Autorul nu mi l-am mai amintit, dar internetul și-a facut datoria: Octavian Metea. Am fost impresionat atunci de țăranul care-și depășise condiția, care a trecut munții clandestin… Nu-mi mai aduc aminte exact conținutul carții, dar îmi este foarte clar cine a fost Badea Cârțan, coborât de pe Columnă, la Roma (a zis cineva asta, așa mi se pare). Acum îmi dau seama că putea prinde un loc în întrecerea „Mari Români” de la TVR.

Și cum stăteam eu așa și mă gândeam la toate astea, dar și la altele, păstrând un pas hotarât, pe traseul meu zilnic pe la Mugel, apoi, în coborâre, prin Vechiul Port, spre promenadă și plaje, sună telefonul. Era chiar Mirel Badea Cârțan. Vorbea de pe un număr franțuzesc. Cum eram pe 23 ianuarie, și spun: deci, ne vedem mâine, nu? Când ajungeți? – „Păi, am ajuns deja, cu o zi mai devreme… Sânt în La Ciotat” Gata, îmi întrerup traseul și merg să-l întâlnesc la intrarea în Parcul Municipal.

Îmi spusese ca știe cum arăt. N-a fost problemă să ne întâlnim, i-am vazut de departe silueta înaltă, cu un rucsac mare în spate și unul mai mic în față „pentru echilibru”. Pe rucsacul din spate e fixat un tricolor, trecut prin multe, vizibil marcat de ploile de pe traseu. Un steag plimbat de-a lungul drumului, precum oglinda lui Stendhal. – Am ajuns mai repede pentru ca am mai și făcut auto-stopul, parcă nu mai am rabdare, vreau să ajung acasă, după mai bine de doi ani… M-a adus cineva din Aubagne până aici…

Deci, avem un musafir venit cu o zi mai devreme, cum procedăm? Parcă nici întrebările nu-mi sunt pe limba, întârzie… Îl întreb dacă-i e foame, deși suntem dupa ora trei după amiaza, când restaurantele din Franța trag oblonul. Aici dacă nu te-ai așezat la masă între doisprezece și două, salut, nu te mai servește: „Ne pare rău, a plecat bucătarul”. Între prânz și cină mai poți prinde ceva chioșcuri, în sezonul estival, cu sandvișuri. Dar acum, iarna, nu ai unde mânca, doar la fast-food-uri, dar astea sunt departe de centru, unde ne aflam noi. Îmi raspunde ca nu-i e foame. Deci, cu asta am rezolvat-o. Dar o cafea tot putem sa bem împreună.

Ajungem în Portul Vechi și ne așezăm la un fel de berărie, La Civette, unde n-am mai fost niciodată, de patru ani de când locuiesc în La Ciotat. „Ar merge o bere?” Da, merge o bere, îmi confirmă. Apoi trecem și pe cafea. Mă uit la românul venit cu o zi mai repede, are o barbă care-l face să semene, mi se pare mie, cu Don Quijote interpretat de Peter O’Toole, în Omul din La Mancha. Cum vine din Spania, comparația mi-e și mai la îndemână. Nu-i spun asta, el vrea sa fie Badea Cârțan. Ne privim în tăcere…. Marea mea problemă, care mă și apasă, e că nu am cum să-l găzduiesc. Îi spun asta din start, nu vreau să păstrez ambiguitatea. Nu am unde, Carmen e cu gripă, e complicat. Nu se aștepta să-l găzduiesc, are cortul cu el, trebuie să-și găsească un loc în care să-l ridice pentru o noapte… Vine berea, începem sa legăm discuția. Îi pare bine ca ne-am vazut pentru că vrea să-mi ceară părerea despre cărțile pe care vrea să le scrie. Una din ele e o carte-joc, Toate orașele din Romånia. Nu intru în amănunte. Aflu doar că întreaga nebunie (în sens placut) cu drumeția asta necontenită s-a născut din dorința de a vedea toate orașele din România. De a le vizita pe toate, pe jos. Sa fie primul român care a vizitat toate orașele țării. Și-a făcut un program, cu termene de vizitare. Numai că, în 2004, planul lui a fost dat peste cap, au mai apărut douazeci și șapte de orașe din mijlocul unor comune mai răsărite. Așa că proiectul i s-a întins cu niște luni.

mirel magop Barcelona — *Popasul din Barcelona*

A dus gândul la capat timp de trei veri, însumând 11.000 de kilometri. Între timp, cineva i-a spus că merge pe jos ca Badea Cârțan. L-a interesat personajul, a citit despre el, și-a pus în cap să-i calce pe urme, și la propriu, și la figurat. A facut pregătiri, a căutat sponsori, a mers în Cărțișoara, satul personajului… A căutat cizme, cojoc, traistă, totul ca la carte. La Cartea pe care e pregătit să o scrie. Nu insist pe tema asta, chiar aștept memoriile. (Mi-a trimis pe mail, ulterior, niște pagini foarte interesante. Scrise alert, cu suficientă auto-ironie…). Între timp, a trecut peste oraș o perdea de ploaie, s-a oprit, apoi vântul a plimbat norii și a lăsat un cer senin. Am ajuns la cafea. Măcar nu va ploua atunci când Mirel își va întinde cortul. Sunt trist când mă gândesc la asta, la faptul ca n-am cum să-l ajut. Încă o dată viața e nedreaptă: eu o sa dorm la căldură, el se va adăposti la marginea orașului, pe jos, în cort. Îmi exprim încă o data părerea de rău, iar el zâmbește sincer și îmi zice să fiu liniștit, nu e nici cea mai mică problemă. Nu-i ger, nu-i viscol, e obișnuit să doarmă în cort, face parte din povestea călătoriei. Iar o calatorie lungă înseamnă austeritate. Duci cât poți să duci în spate, restul nu te interesează. Totul e drămuit.

Bun, zic, dar un bărbat singur plecat prin lume, întâlnind atâția oameni… nu ajunge, cumva, să se îndrăgostească pe drum? – Mereu mă îndrăgostesc. Dar îmi trece repede. Îmi dau seama că nu ar merge.. Poate fi doar o atracție fizică temporară. Oricum, eu nu subestimez puterea dragostei, ar fi singura putere în stare să mă „ancoreze”! Nu insist, deși sunt convins că, bărbat atrăgător fiind, învelit în misterul călătoriei, a lăsat ceva inimi bătând mai tare la gândul lui. Poate vom afla din carte.

– Dar alte aventuri?
– Am fost prădat în Argentina. Norocul meu a fost ca hoții erau începători și că, după discuții cu ei, au plecat cu mai puține obiecte decât îmi luaseră inițial… îi spun că și eu am avut o idee de mers pe jos, refacerea călătoriilor Apostolului Pavel, ca o expediție ecumenică. Mirel, însă, nu crede c-ar putea merge în grup. Au fost doar câteva etape în care s-a însoțit cu alți călători întâlniți pe drum. Dar nu s-a putut adapta. „Fiecare cu ritmul lui, cu bioritmul lui, cu gândurile lui… Nu, călătoriile lungi se fac de unul singur”. Nu, n-ar fi fost bun de apostol, dar ideea o reține. Poate iese ceva… și cu încălțămintea cum se descurcă? – La început mergeam la noroc cu papucii. Au fost perechi cu care mergeam și două mii de kilometri și au fost unii care s-au rupt după o săptămână. Acum am experiență și știu ce să iau. Ultima pereche de bocanci m-a ținut tot anul în America de Sud, cinci luni înainte (prin Europa) și două săptămâni după ce am ajuns.

Terminăm și cafeaua, se înserează, dar încă nu e ora de culcare. Mă gândesc să-i arăt ceva cu care noi, locuitorii din La Ciotat, ne mândrim. Eden Theatre, cel mai vechi cinematograf din lume încă în funcțiune. Îi spun că aici e leagănul cinematografului, iar Mirel îmi spune că, după informațiile lui, ar fi Lyon-ul. Adevărul e parțial: frații Lumière au locuit la Lyon, dar vacanțele și le făceau pe domeniul lor din La Ciotat. Într-o astfel de vacanță au filmat Intrarea trenului în Gara Ciotat și Stropitorul Stropit, prima comedie și, totdată, primul film în care s-au dat indicații de regie. Grădinarul care uda florile a primit următoarea indicație: „Te comporți normal, ca în viață”. Și, de atunci, cam asta a rămas ambiția cinematografiei, să se comporte ca și când ar fi adevărată, nu doar o iluzie proiectată pe un perete.

Mai am un disconfort: când mergem spre Eden Theatre, el are doi saci (în spate și în față), iar eu sunt cu mâinile în buzunar. Îl întreb dacă nu vrea să-l ajut. Iar el: „La ce?!” (Câte kilograme are toată încărcătura? Treizeci și cinci în spate și zece în față. Îmi spune că după ce încheie o călătorie toată coloana i se dilată, devine mai înalt cu câțiva milimetri și are dureri de spate. Dar în timpul călătoriei totul trebuie dus în spate, așa e regula. Mai am o întrebare: câți kilometri înseamnă o etapă? -În Turul Romaniei s-a întâmplat o singură dată să fac 54 km, iar când am fost Badea Cårțan o dată 52. În America de Sud am mers 38 de kilometri într-o zi (record sud-american) și a doua zi 23 de kilometri, fără oprire, pentru că eram în Peru, în Cordiliera Blanca, lângă Huascaran (la înălțimea de 6700 m) locul cu cea mai mică valoare a gravitației. Nu știam atunci despre asta. Am crezut ca am întinerit brusc! Râdem. Face o poză cu Eden Theatre.

Are mii de poze de peste tot. Ar putea face o expoziție de kilometri de poze… îl întreb ce face de mâine încolo. Va merge să vadă faleza de pe Route des Crê-tes, cea mai înaltă din Europa, în drum spre Cassis. (Ce chestie, zice, nu știam cum să-i explic celui care m-a adus de la Aubagne cuvântul faleză. Până când s-a prins el și mi-a spus pe franțuzește, ah, falez — falaise n.m.) Îl întreb dacă are hartă și-mi spune că nu are nevoie. I s-a dezvoltat un spirit de orientare foarte bun. În Europa, mai ales, totul e atât de bine indicat, trebuie doar să știi unde vrei să ajungi. Drumurile nu mai sunt încurcate. Pe jos e mai greu să te rătăcești. Îi spun că-l voi însoți până în locul în care își va pune cortul. Știu o zonă, spre Mugel, unde am văzut vara niște turiști înoptând. Ne ducem acolo și tristețea mea crește. E greu de explicat… Ajungem, scoate lanterna, examinează, îi convine. Îl las să se aștearnă și am sentimentul nu că-l las, ci că-l abandonez… Am avut o noapte agitată, n-am reușit să adorm. Apoi m-am trezit de dimineață și m-am dus să-l mai prind acolo, demontând cortul. Am luat niște croissante și o sticlă cu cafea. Mirel nu mai era. Nu mai rămăsese nicio urmă. Mi-a trecut prin cap că totul a fost doar în imaginația mea de dromoman refulat. Până peste trei zile, când am primit un mail de la Mirel: a ajuns la Torino, va pleca cu un autocar spre Timișoara, unde va locui la fratele lui. N-a dormit acolo unde l-am lăsat eu, s-a mutat pe plaja Mugel. Ajuns în Timișoara, Mirel mi-a mai trimis un mail. Era îngrijorat pentru că i s-a spus că nu poate folosi numele de Badea Cår]an. A auzit că e o decizie nouă a Academiei Romåne referitoare la denumiri istorice. L-am liniștit, spunându-i că nu-i așa. Și că, în fond, chiar dac-ar fi fost așa, nicio decizie nu e retroactivă. Dacă ai fost pe jos din Cârți-șoara pânâ la Roma, dacă ai fost în opinici, în cojoc și ai dus cărți în traistă, nicio Academie din lume nu te poate obliga să nu fii Badea Cârțan. Pentru că tu ai fost deja.

Publicat în revista Orizont a Uniunii Scriitorilor din România

08/03/201708/03/2018

8 martie – ziua femeii ca o conventie comerciala

Acum se uită prin locurile unde erai tu. Nu mai e nimeni. Îi este dor. Îi este dor de tine și de prostiile tale. Dar tu o suni doar de 8 martie și de ziua ei de naștere.

Maică-ta n-are neapărat nevoie de floarea ta. Maică-ta n-are nevoie de o zi declarată pe an în care să o suni dar e bună și asta de astăzi.

Ar avea nevoie de fapte, nu doar de cuvinte. Dacă voia cuvinte, deschidea o carte. Dar ea te înțelege. Ea are răbdare. Ea e cea care tace și așteaptă o veste de la tine. Ea nu insistă. Ea s-a resemnat de mult. Acum i-au mai rămas doar amintirile cu tine când erai doar un plod. Unul care făcea boacăne și trebuia să stea mereu cu ochii pe tine.

De ce am avea nevoie de o anumită zi pentru a ne cinsti mama? Altfel am uita s-o facem? Îmi place de mama că nu ține la o zi anume în care marketing-ul explodează și bișnițarii își freacă mâinile. Drept pentru care, ziua de 8 martie este o zi obișnuită pentru noi. În plus, sărbătorile acestea internaționale fac și atât de mult rău… Sunt persoane care nu mai au pe cine sărbători, iar ziua de 8 martie nu face altceva decât să retrezească amintirile adormite până nu demult. Dacă ar fi după mine, am desființa sărbătorile astea de “fațadă”.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Mamele trebuiesc prețuite în fiecare zi. N-ar trebui să existe o zi internațională, ar trebui să fie declarat tot anul ca fiind “anul mamei”. Niciodată nu mi-a plăcut comercialul. Să faci din ceva frumos, comercial. Să strici frumosul. De aceea, cu toată responsabilitatea vă spun, eu nu sărbătoresc nicio zi a mamei sau a femeii. Mama are parte de atenția mea zilnic.

Cunosc pe cineva care este plecat în străinătate, iar mama lui e singură aici. O sună doar de Crăciun și de Paște. Câteodată își mai amintește și de 8 martie sau ziua ei de naștere și o sună. N-o ajută cu absolut nimic și a uitat de ea. Ce o simți mama aceea în inima ei? Are nevoie de o floare de 8 martie? Are nevoie de 100 E? Nu are nevoie de nimic din toate astea. Are nevoie să nu fie uitată. Te-a crescut până ți-ai luat zborul și dus ai fost. Nu suntem păsări să zburăm din cuib, să ne facem noi propriul cuib și să uităm de părinți. Suntem oameni. Avem rațiune. Cel puțin, ar trebui să avem.

Fă din ziua mamei sau a femeii doar o oarecare zi în care îi arăți că ești lângă ea. Iar pentru cei ce nu mai aveți mamă, fiți voi mame pentru alții care au nevoie. Veți retrăi bucuriile de atunci.

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook.

27/02/201727/02/2017

Mardale – o imagine cat o poveste lunga

Există, în România, mulți caricaturiști buni, foarte buni, talentați, foarte talentați, harnici, excepționali. Unul singur poate primi, după mine, eticheta de GENIAL. E vorba de Octav Mardale, de la Academia Cațavencu (seria adevărată) și Cațavencii (seria actuală). Mardale este genial. Am avut plăcerea și șansa de a-l cunoaște de peste 25 de ani, este unul din oamenii minunați care mi-au înseninat viața. Pe vremuri, momentul cel mai important în redacție, cînd era ziua de editare a revistei, era cînd venea Octav Mardale cu caricaturile. Toți opream orice treabă și ne adunam în jurul lui ca-n jurul unei minuni. Și apoi rîdeam, rîdeam, rîdeam. Apoi, cînd ne-am electronizat și internetizat existența, așteptam sosirea caricaturilor lui pe calea poștei electronice. Îl cunosc, așadar, de atîta vreme și nici acum nu-mi pot da seama care este secretul genialității lui. Admirația mea e totală.

Îmi lipsesc zilele de luni de la Cațavencu, îmi lipsește momentul acela special cînd aterizau în redacție caricaturile lui Octav.

Aș fi nedrept dacă nu aș vorbi de excepționalul artist plastic Octav Mardale, care împarte aceeași persoană cu fostul meu coleg. Un sculptor, un desenator, un artist plastic de mare anvergură dezavantajat de succesul caricaturilor. Da, asta e…E atît de mare în caricatură încît parcă nu ne mai interesează și ceea ce el face cu seriozitate, cu talent, cu același geniu (dacă aveți argumente, mă puteți contrazice. Cînd veți avea ocazia, mergeți să-i vedeți lucrările în expoziții.

Am scris însemnarea asta în urma unei mici întîmplări. Daniel Alexe din Londra, cu numele @oshlobanul, pe Twitter, mi-a cerut, dacă aș avea pe undeva ,o anume caricatură de Mardale. Nu o aveam, nu am arhiva revistei. Așa că, pur și simplu, i-am scris lui Octav să i-o cer. Nici el nu o mai avea. Dar s-a oferit să o redeseneze! Un gest extraordinar făcut pentru o persoană pe care nu o cunoaște.

Caricatura cu pricina este cea de mai sus. De cînd am primit-o, de cîteva ore, de cîte ori mă uit la ea, rîd instantaneu. O caricatură clasică, refăcută de artist la vreo douăzeci și ceva de ani după prima “ediție”. Aș fi bucuros dacă printre cititorii blogului găsește cineva caricatura de atunci, să o postez alături de cea de azi. Așa, de-o comparație.

Îți mulțumesc, Octav!

Ioan T Morar, îl citiți întreg aici

26/02/201726/02/2017

Opusul dragostei nu este ura

Eram prin clasa a V-a când învățătoarea ne învăța despre sinonime și antonime. Ea ne spunea un cuvânt, iar noi trebuia să spunem sinonimul și antonimul cuvântului respectiv. Îmi amintesc că a înșirat câteva cuvinte pe tablă. Unul singur încă îmi răsună de acolo: dragoste. Ca sinonim am strigat toți în cor “iubireaaa”, iar ca antonim, tot în cor “uraaa”. Și cu antonimul acesta am rămas până acum câteva zile când mi-am dat seama că s-ar fi putut să ne înșelăm cu toții. Mi-au plăcut jocurile de cuvinte, de logică, tot ce îmi antrenează mintea. Chiar și acum, om mare fiind, încă mă joc aceleași jocuri. Ce s-a schimbat însă? Regulile. Nu mai joc după regulile copilăriei, ci după regulile oamenilor mari.

Zilele acestea am descoperit că antonimul cuvântului “dragoste” poate fi și frică. La prima vedere nu pare să aibă logică. Să vă povestesc o întâmplare adevărată.

Era vară. El o întâlnește pe ea. După ani în care au ajuns să se cunoască foarte bine, ea face o greșeală și divulgă un secret de-al lui, dezvăluire care îl și distruge moral de altfel. El nu mai are încredere în ea. Dragostea ce i-o purta nu s-a transformat însă în ură, ci în frică. Pur și simplu îi era frică să mai aibă încredere în ea. Încrederea au construit-o în ani și a fost dărâmată în zece secunde. Chiar dacă ea a încercat să reclădească încrederea, el n-a mai avut puterea să o ia de la început și a renunțat.

Știu, el este cel arătat cu degetul, el, misoginul absolut, perfectul. Dar cum fac de obicei, m-am pus în locul lui și m-am gândit la cel mai mare secret al meu. Cum aș fi reacționat în locul lui? Cum ai fi reacționat tu în locul lui?

În multe dintre situațiile cu care ne confruntăm atunci când nu mai iubim, nu alegem ura. Chiar dacă avem stârnit acel sentiment în noi, de fapt ne este doar frică să mai avem încredere în acea persoană pentru că s-ar putea întâmpla și a doua oară la fel. Care este antonimul cuvântului frică? Ar putea fi vorba despre dragoste.

14/02/201714/02/2017

Asistatii social, nemulțumiți că au fost scoși la muncă – Tirgoviste

Autoritățile municipale din Tîrgoviste, boscorodite de asistații social care au fost scoși la dat zăpada de pe străzi. În timp ce dau la lopată își strigă nemulțumirea și spun că regretă vremurile când stăteau acasă și primeau banii de la stat fără să facă nimic.

Mai o lopată cu zăpadă, mai o nemulțumire. Așa lucrează asistații social din Tîrgoviste care, deși au găsit diferite motive pentru a scăpa de muncă, nu au reușit să impresioneze pe nimeni. Ei declară că sunt victime ale autorităților municipale. Urmând exemplul de la București, sunt hotărâți să protesteze și ei pentru drepturile lor.

“E prea multe zile. Eu cu doi copii, bag șase zile pentru 240 de lei.”

“E cam greu, dar ce să facem? Ieri n-am fost, dar am fost alaltăieri, ca am avut și eu treabă.”

“Nu venim când este el (n.r. primarul) disponibil și ne cheamă și pe noi la muncă. Venim când putem noi.”

Cei aproximativ 20 de asistați social scoși la deszăpezire de autoritățile municipale fac aproape orice ca să scape de muncă. În sezonul rece, ca și în restul anului, găsesc diferite motive pentru a nu presta muncă în schimbul ajutorului social primit de la stat. Autoritățile au anunțat că numai în Târgoviște sunt 1013 beneficiari ai ajutorului social. Unii dintre ei au prezentat adeverințe medicale pentru scutirea de efort fizic.

“Beneficiari, 1013. 302 persoane sunt apte de muncă și nominalizate în tabelul pe care îl înaintăm către salubritate pentru efectuarea orelor de muncă. 213, pentru luna februarie au prezentat adeverințe medicale de scutire efort fizic”, a declarat Marcela Iordache, director DAS Târgoviște.

Scutirea medicală este la modă printre asistații social, deși mulți dintre ei sunt apți pentru muncă. Ei se mai plâng că trebuie să muncească și pentru mâncarea primită de la cantină.

“E lumea bolnavă! Nu trebuie să ia scutire? Care ie bolnavi și are drepturi trebuie să ia.”

“Pentru ce? Pentru 350 de lei? Banii aceștia ne vine pe nas! Și primarul ăsta trebuie să ne dea și nouă ceai, să ne dea ce ne trebuie acolo la azil. Că ajutorul social se duce mai mult în folosul comunității, nu poți să pleci nemâncat de acasă. Scurt!”

“A venit hoții la putere. Nu vezi ce ne face ăștia? E hoți! Domnul primar n-a făcut bine. Păi să făcem zile pentru cantină, se poate așa ceva? Unde scrie? A dat legea de la București? O să ieșim și noi cum a ieșit ăia! Să facem curățenie pentru mâncare? Unde s-a pomenit așa ceva? Suntem bătaia de joc Tirgoviște! Schimbăm primarul!”

“E lumea bolnavă. Eu sunt bolnavă. Mă crede pe mine primarul că sunt bolnavă? Uite luăm o mâncare de la cantină și facem zile pentru el. Nu e bine. Nu e bine, că luăm pentru copii mâncare. Și copiii e bolnavi. Face copilul meu zile? Păi să nu mai facem zile pentru mâncare.”

Autoritățile au declarat că cei apți pentru muncă nu au fost scoși la deszăpezire pentru pachetele de hrană de la cantină, ci strict pentru ajutorul social. De fapt, cei asistați social au auzit un zvon cum că ar trebui să muncească pentru hrana primită, un nou motiv pentru a se victimiza. Această hotărâre va intra în vigoare abia la 1 martie.

“Noi nu am reglementat aceste ore de muncă în folosul comunității pentru pachetele și hrana de la cantină. Este o Hotătâre de Consiliu Local aprobata luna trecută pe care noi o vom pune în aplicare la 1 martie, după reevaluarea tuturor dosarelor. Ei nu sunt obișnuiți cu modul de lucru în general și de a lucra dar trebuie să facă”, a mai declarat Marcela Iordache, director DAS Tirgoviște.

“Fac treabă deși am gradul III. Un doctor nu cred că îți dă din spital așa pentru că sunt medici specialiști, au făcut o facultate și nu-ți da aiurea așa în tramvai, de ochi frumoși, da ție îți dau că te faci că nu te duci la zile. Nu! Eu muncesc, fac zile în folosul comunității cu soțul meu. El are hiperglicemie zaharata, iar eu handicap la picioare. Sunt foarte multe persoane din cartier care sunt bolnavi pe adevărat.”

Cei scoși la muncă amenință cu proteste. Ei spun că drepturile le-au fost încălcate. În același timp, autoritățile susțin că cine nu prestează munca în folosul comunității va rămâne fără ajutor social. Adeverințele medicale aduse pe bandă rulantă au făcut Colegiul Medicilor să se autosesizeze. Ei au deschis o anchetă în acest caz.

26/12/201626/12/2016

Nu uita de cel Sărbătorit

Peste o săptămână va fi ziua lui Marius. Va împlini 40 de ani și vrea ca anul acesta să facă un test. A trimis invitații prietenilor și, spre surprinderea lui, toți i-au confirmat participarea la ziua lui de naștere. A pregătit petrecerea în cel mai minuțios mod de care a fost el in stare. Totul trebuia să fie de vis. E singurul an în care chiar a investit ceva bani în petrecerea dedicată lui.

Ziua aniversării a sosit. Invitații vin rând pe rând și intră în local. Îi urează “La mulți ani”, apoi se duc direct la aperitive. Caviar, ouă umplute, shushi, bruschete, filé de anchoa. Toți erau bucuroși că puteau sărbători. Băutura a început să curgă valuri, valuri. Femei și barbati au băut cot la cot. După câteva ore și după multe pahare cu băutură, unii au început să danseze, alții au început să depăneze amintiri, alții flirtau, iar Marius rămăsese singur într-un colț. Toți păreau că se simt excelent, mai puțin Marius. Se hotărăște să dispară o oră să vadă dacă îi simte cineva lipsa. Din păcate, când s-a întors, lumea părea că se simte bine în continuare și nici măcar nu s-au întrebat unde este Marius. Mâhnit, a decis să plece de la propria petrecere. A doua zi a fost sunat și invitații i-au mulțumit pentru petrecere și pentru tortul foarte bun. Erau atât de beți încât i-au cântat “La mulți ani” în lipsa lui.

Nu vi se pare că an de an, pe data de 25 decembrie și noi suntem invitați la o petrecere? Majoritatea dintre noi răspundem invitației. Ne pregătim cu sarmale, fripturi, cozonaci, prăjituri, torturi, împodobim brazii, decorăm casa și așteptăm marea masă de Crăciun. Povestim amintirile, ne întrebăm de sănătate, revedem rudele mai îndepărtate și povestim fel de fel. Masa se încheie, toată lumea pleacă și Crăciunul a trecut. Oare ce înseamnă Crăciunul? Ce este cu adevărat Crăciunul? Nu vi se pare că și noi facem parte dintre invitații care au uitat de Sărbătorit? Nu mai știm care este adevărata semnificație a Crăciunului, și ce este cel mai grav, transmitem această eroare din generație în generație. Copiii știu că de Crăciun vine Moșul și le aduce cadouri, Moș Crăciun este fratele mai mare și mai bogat al lui Moș Nicolae, știu că mama face cozonaci și cumpără în neștire pentru o singură zi ca mai apoi să stea supărată că a depășit bugetul și nu mai are bani pentru toată luna și mai știu că de Crăciun au vacanță. Oare toate astea contează? Nu contează că s-a născut Mesia, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ca să moară pentru ca noi să fim mântuiți?

De sărbătorile acestea eu vă doresc un Crăciun responsabil, un Crăciun împlinit, un Crăciun real împreună cu adevăratul Sărbătorit: Mesia!
Vă las și un fragment din Evanghelia după Luca la care să meditați zilele acestea. Povestea și semnificația reală a Crăciunului: “Și a născut pe Fiul ei cel întâi nâscut, L-a înfășat în scutece și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. În ținutul acela erau niște păstori care stăteau afară în câmp și făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor, și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: << Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veți cunoaște: veți găsi un Prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle. >> Și deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: << Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui. >>”

18/12/201618/12/2016

Cand vei incepe tu sa te iubesti, te vor iubi si ceilalti

O dimineață obișnuită. Ea se trezește și se duce în fața oglinzii. Ridică ochii din pământ și se privește: o oarecare Maria, de 35 de ani, păr vâlvoi, cu ochii umflați și cu cearcăne. Oftează. Este dezgustată de imaginea pe care o vede în oglindă. Îi vine în minte imediat imaginea Andreei de la job.

Andreea este o tânără de 27 de ani, cu ochii albaștri, fără cearcăne, zâmbitoare mereu. Toți o iubesc pe Andreea. Mai este Georgiana. Deși este trecută de prima tinerețe, toată lumea se simte bine în preajma ei. În timp ce continuă să se uite în oglindă își observă fiecare defect. În fiecare dimineață bagă de seamă că o sprânceană este mai sus decât cealaltă, un rid de pe frunte parcă îi face cu ochiul, se trage de obraz și își spune că s-a îngrășat iar ochii ei n-au nicio strălucire pentru că nu sunt albastri, sunt verzi.

Se hotărăște să-și prindă părul într-un coc și să plece la muncă dezgustată de imaginea ei. În drumul ei spre job, oprește la semafor. Un șofer în dreapta ei, o priveste insistent si îi zâmbește. “Ia uite-l și pe ăsta! Sigur mă vede grasă. Cred că râde și de fața mea. De ce nu s-o uita în altă parte?” Șoferul îi zâmbește în continuare și își spune: “Ciufulită și drăguță. Cum îi reflectă ochii razele soarelui. O fată drăguță.”

După o zi de muncă ajunge acasă. Pe toți care au încercat să intre în contact cu ea i-a văzut ca adversari. Dacă are o părere de sine scăzută, înseamnă că toți o privesc prin ochii ei.

V-ați regăsit de multe ori în acest scenariu, nu-i așa? Avem o părere de sine foarte scăzută pentru că ne-am creat șabloane. Trebuie să arătăm ca alții. X-ulescu este atât de fericit, pare că are viața perfectă. V-ați întrebat vreodată de ce majoritatea vedetelor fericite de la televizor ajung să consume alcool, droguri sau chiar să se sinucidă? Da, manechinul ala perfect cu măsurile 90-60-90, cântăreața aia celebră cu zeci de milioane de euro în cont sau actorul acela renumit mondial se confruntă cu aceste probleme. De ce oare? De ce alegem astfel de modele după care să ne ghidăm aspectul fizic, gândurile și chiar întreaga viață? De ce renunțăm la personalitatea noastră pentru a adopta o altă personalitate care nu ni se potrivește deloc?

Alegem să ne îmbrăcăm ca ei, să mâncam ca ei, să vorbim ca ei și chiar să iubim ca ei. În acel moment vei deveni doar o umbră. Oamenii din jurul tău te vor pe tine, nu umbra unei personalități. Te urăști atât de mult încât îți dorești o umbră. Ieși la lumină. Renunță în a mai fi doar o umbră în lumina soarelui. Gândește ca tine și mai ales iubește-te pe tine. Oamenii te vor iubi doar atunci când tu vei înceta să te mai urăști.

Uită-te în oglindă și laudă-ți sprânceana care e mai joasă decât cealaltă. Unii n-au sprâncene. Laudă-ți ridul din frunte. Unii n-au mai apucat ziua în care să își observe ridurile. Trezește-te dimineața și spune-ți: “Nu uita, Maria, ești frumoasă azi.” Doar atunci când vei începe să te iubesti pe tine, vei dărâma zidurile și vor putea și ceilalți să te iubească.

Mâine este o nouă zi. Ce vei spune în fața oglinzii?

08/12/201608/12/2016

Sarbatorile nu sunt pentru oameni mari?

Nu știu de ce, dar de vreo zece ani nu mai simt sărbătorile cum le simțeam înainte când eram copil.

Păi când venea 1 Decembrie, știam că peste 5 dimineți o să-mi găsesc ghetele umplute cu bunătăți. Deja îmi făceam calcule cum să le mănânc în fiecare zi câte puțin ca să-mi rămână și pentru zilele următoare și, de ce nu, până la Crăciun. Apoi venea data de 23 Decembrie. Ptiu.. mama era ca o furnică, dar în același timp și greiere, cenușăreasă și albină. Bucătăria era plină, la cămara plină îți era frică să deschizi ușile, ca să nu cadă ceva pe tine, ușa frigiderului o închideai după ce împingeai în ea de câteva ori, iar eu așteptam ziua de 24 Decembrie. Ziua asta mi se părea magică. Toate produsele cumpărate se vor transforma în preparate. Venea și ziua de 24 cu greu, dar și când venea… Mirosea în toată casa a cozonaci, pască, scorțișoară, fripturi, sarmale, deja am apă în gură. Noi ne apucam să împodobim bradul. Aveam aceeași intalație cu beculețe de ani de zile. Aveam grijă de ea ca nu cumva să se strice vreun bec. Dacă se ardea unul, toată instalația era compromisă. Rămâneam doar cu globurile.

Venea apoi ziua de Crăciun. Eram toți la o masă mare. Erau atâtea bucate încât nu mai încăpeau pe masă. Măncam din toate de ziceai că o să pornească foamea mondială și trebuia să îmi fac depozite de grăsime ca să pot trece cu bine perioada foametei. Singurele mele probleme erau temele de la școală, pe care aveam grijă să le termin în câteva zile după ce am luat vacanță ca să am cât mai mult timp liber. Terminam cu sărbătoarea de Crăciun și venea Revelionul. Aceeași poveste. Mâncare, pregătiri, petarde și voie bună.

De zece ani încoace mă gândeam că sarbatorile nu mai sunt pentru oamenii mari, sunt doar pentru copii. Ei știu să se bucure de fiecare mărunțiș. Noi, oamenii mari, suntem prea obosiți să le mai simțim. Pentru noi, sărbătorile se rezumă la finanțe și sunt o cheltuială în plus pe lângă facturile lunare. Am început să detestăm sarbătorile. Pe de-o parte le așteptăm cu drag, dar pe de altă parte, abia așteptăm să treacă.

Anul acesta mi-am propus să fie altfel. Vreau ca sarbatorile care vin să fie ca acelea din copilările, dar cu mentalitate de adult. Pare paradoxal. Pentru prima dată după zece ani, voi sărbători ca un copil matur. Mi-am propus să ascult colinde, să fac steluțe sclipicioase, să împodobesc un brad, să desfac o portocală ca să „miroasă” a Crăciun în casă și chiar îl voi aștepta pe Moș Crăciun. Nu știu dacă va veni, dar îl voi aștepta. Totodată, ca un om mare ce sunt, pe lângă aceste mizilicuri, îmi voi aduce aminte și de adevăratul motiv al Crăciunului: nașterea Mântuitorului. Voi reciti pasajele care aduc aminte de acest lucru.

Sarbatorile pentru oamenii mari există dacă vom permite noi acest lucru. După ani, în sfărșit voi avea sărbători responsabile și mature! Nu-mi rămâne decât să vă urez de pe acum: “Sărbători fericite și responsabile!”

27/11/201627/11/2016

Am cerut rabdare si am primit-o cu varf si indesat

Toată viața I-am cerut lui Dumnezeu diverse lucruri. Doar cereri peste cereri.

Dacă există vreun cerșetor mare pe lumea asta, eu sunt acela. Au trecut anii și eu în fiecare zi “dă-mi și aia, și aia, aaaa, și pe aia”! Urc scările blocului (liftul era blocat) și îmi simt neuronii puși în mișcare. Dacă m-ar auzi vreun medic de la Spitalul 9, sigur mi-ar rezerva o cameră. Încep să vorbesc cu voce tare… cu mine. Un dialog în care eu întreb, eu răspund. Realizez că am cerut multe lucruri și în schimb, eu nu I-am oferit nimic.

[one_third]

„La Mulți Ani România!” se numește spectacolul organizat de Asociația pentru Difuzarea Culturii Românești din Parets del Valles..

[/one_third] Mă gândesc ce I-aș putea oferi. Mă strofoc din greu să găsesc măcar un lucru ce I l-aș putea da. Nu am găsit nici măcar unul. Îmi dau seama că Dumnezeu chiar nu are nevoie de nimic de la mine. Sunt un praf! Și totuși El mi-a dat atâtea. Și multe pe care nici măcar nu le-am cerut. Dar totuși de ce face atâtea pentru mine? Teoretic, iubirea este reciprocă. Îmi dai, îți dau. Așa funcționează. Nu poți da la infinit fără să primești în schimb nimic. Nu înțeleg cum funcționează iubirea asta divină. Este încă un mister pentru mine.

Mă decid ca astăzi să-I cer ceva deosebit, ceva ce nu I-am cerut niciodată. Și nu pentru că n-am avut nevoie, dar mă gândeam că pur și simplu nu era un motiv de rugăciune. Răbdarea. Mi se părea că-L deranjez degeaba cu lucruri mărunte. El rezolvă problemele mari, nu vii cu orice nimic în rugăciune. Câteodată, cred că Îl deranjez prea mult. Simt că mai trebuie să rezolv și eu unele probleme fără să mai cer ajutor. Dar în ziua asta, chiar am simțit că am o problemă nerezolvată. Așa că am cerut ajutor. Am nevoie de îndelungă rabdare. Nu mai vreau să reacționez impulsiv la orice îmi strică confortul. Gata! “Doamne, de astăzi vreau să învăț răbdarea. Sentimentul acela de pace și liniște în orice circumstanțe. Da, vreau răbdarea. Ba nu, vreau îndelunga răbdare. Am auzit că îndelunga răbdare este mai mult decât simpla răbdare”.

Simt că în sfârșit I-am cerut ceva, nu pentru trup, ci pentru suflet. Mă ridic din pat pregătit să învăț răbdarea. Cred că o să fie ceva de genul indiferenței. Țipă cineva la mine, eu îl iert în sufletul meu. Trebuie să pui mai mult accent pe ajutorarea celor din jur și toate lucrurile vor veni de la sine. Habar n-am cum se învață… habar n-am dacă o primești dintr-o dată ca pe un cadou, dar o vreau.

Încep ziua fericit. În minte îmi răsuna doar răbdare. Sunt de fier! O să învăț să fiu răbdător! Zis și făcut. Mă duc spre mașină și găsesc un bilețel cu mesajul “Scuze pentru incident”. Când mă uit atent la mașină, văd că oglinda laterală era pe jos. Mi-am început ziua cum nu se putea mai bine. Tensiunea mi-a ajuns la 20, bătăile inimii erau de 100/secundă, iar sângele îmi era tot în cap. Mă gândeam la soluții. Trebuie reparată.

Ajung la muncă. Nimic nu a mers bine nici la muncă. Totul pe dos. Începusem cu întrebări “De ce, Doamne”? Sunt sunat de prieteni care aveau numai probleme și aveau nevoie de ajutor. Sunt sunat de un coleg de la facultate care îmi spune că am picat un examen pe care eram sigur că îl iau cu notă mare.

Zilele ce au urmat, au fost un adevărat calvar. Nu mai trebuia să mă uit la știri să văd numai nenorociri, toate se petreceau cu mine. Nu mai rezistam. Am luat o pauză și am întrebat: “De ce, Doamne”? Mi-am adus aminte că Îi cerusem rabdare. Dar ce legătură are răbdarea cu tot tzunami-ul ăsta de probleme? Răbdarea vine în urma încercărilor. Răbdarea nu se oferă, răbdarea se dobândește. “Mă pot răzgandi, Doamne? Pot cere altceva? Sau măcar soluții”? Și au venit soluțiile. Problemele s-au rezolvat și de atunci am rămas și cu un tic. De fiecare dată, înainte să mă urc în mașină, o controlez. Dau o tură de jur-împrejur să mă asigur că are toate piesele pe ea.

Cred că metoda cea mai bună era să cer rabdare și soluții. Și am mai realizat ceva: ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să și primești. Dar de multe ori, nu prin metodele pe care noi le așteptăm.