editorial – Revista de Barcelona

12/02/202112/02/2021

Partida de șah Europa – Rusia. Joseph Borrell, pionul pierdut

Există gesturi care în lumea politică au o semnificație simbolică și sunt foarte serioase în panorama relațiilor internaționale. Când vine vorba despre Rusia, de tensiunile sale cu lumea, a fost întotdeauna ușor să punem piesele pe masă. Atât de multe decenii de Război Rece, atâtea de vecinătate, ne-au dezvoltat un fel de instinct.

Alexei Navalnîi este cea mai importantă persoană publică care se opune lui Vladimir Putin. Știm cu toții riscurile implicate de acest rol. Și nu cred că a fost o surpriză pentru nimeni când lucruri stranii au început să i se întâmple. Nimic mai previzibil decât să fie intoxicat cu o neurotoxină de nivel militar fabricată în fosta URSS. Surprinzător a fost poate că a supraviețuit. Și jocul a continuat.

„Vor să mă închidă pentru că nu am murit” scrie Navalnîi în rețelele sale sociale. Și bănuiesc că toată lumea, indiferent de tabăra pe care o susține, este conștientă de realitatea acestor cuvinte. Această idee a scos lumea în stradă în mobilizări care au fost, bieînteles, interpretate ca o provocare împotriva lui Vladimir Putin. Kremlinul răspunde mutând piesa pe tablă: Rusia a declarat persona non grata trei diplomați (din Germania, Polonia și Suedia) pentru participarea la protestele în sprijinul liderului opoziției Alexei Navalnîi, după cum a informat Ministerul Rus de Externe.

borrell navalnii — *Alexei Navalnîi arestat în timpul unui protest împotriva președintelui Vladimir Putin*

Din punct de vedere al normelor dreptului internațional, mutarea Moscovei se poate analiza drept previzibilă și chiar corectă. Și pot să afirm că Europa avea mutarea de răspuns deja pregătită: Germania, Suedia și Polonia expulzează diplomații ruși ca răspuns la atitudinea Moscovei.

Având în vedere poziția pieselor pe tablă, se știe că orice călătorie a unui politician european la Moscova în acest context nu este o mișcare adecvată. Vizita înaltului reprezentant al UE pentru politica externă, spaniolul Josep Borrell, a fost se pare gândită pentru a transmite liderilor ruși nemulțumirea UE față de reprimarea opoziției și obstacolele din calea activităților societății civile.

Suntem însă siguri că Moscova era deja conștientă de nemulțumirea Europei și o anticipa înainte de a fi trecut la fapte. Drept urmare, călătoria lui Borrell părea de prisos și chiar dăunătoare din punct de vedere strategic. Vizita a generat critici în diferite capitale europene, care se temeau că autoritățile ruse vor prezenta turneul lui Borrell ca un test al normalității în relații. Alexei Malashenko, expert la Institutul de cercetare pentru dialogul dintre civilizații, a declarat pentru AFP: „Borrell nu va realiza nimic, asta este sigur. (Vladimir) Putin nu va demonstra niciodată slăbiciune”.

Recapitulând: Navalnîi se află în detenție preventivă de când s-a întors din Germania, unde primea îngrijiri medicale după ce fusese otrăvit. Potrivit portalului OVD-info, specializat în monitorizarea arestărilor, forțele de securitate ruse au deținut până acum 4.407 de persoane, dintre care majoritatea, 1.365, în Moscova și 962 la San Petersburg. Și, de atâta supărare europeană, Josep Borrell se duce la Moscova.

Ministrul rus de externe Serghei Lavrov i-a spus lui Borell că „liderii independentiști catalani sunt în închisoare pentru organizarea unui referendum, decizie pe care justiția spaniolă nu a revocat-o în ciuda faptului că instanțele din Germania și Belgia s-au pronunțat împotriva acesteia”. Fix ce trebuia acum băgat în oală: conflictul catalan! „Am identificat spații comune și diferite teme bilaterale și internaţionale. Acesta este un lucru important.”, a spus Josep Borrell. Da, pentru că exact asta trebuie făcut atunci când Europa și Rusia își expulzează reciproc diplomații: găsit spații comune de discuții, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

„Călătoria asta era un risc ce trebuia să fie asumat”, a zis Borrell și a avertizat că Rusia încearcă să dividă UE. „Nu ar trebui să cădem în capcană”. Zău, nu ne-am fi dat seama că Rusia încearca sa divida Europa! Parcă ar fi început să o facă săptămâna asta. Avem mare noroc cu Borrell!

Una dintre intervențiile deputaților europeni pe aceasta temă a fost cea a lui Carles Puigdemont, care a condus dezbaterea (cum altfel?) către chestiunea independenței. El i-a spus lui Borrell că ar fi trebuit să-l corecteze pe ministrul rus de externe, deoarece în Catalonia „sunt nouă prizonieri politici și nu trei” și i-a cerut „să aibă un Borrellexit”. În timpul ședinței, înaltul Reprezentant a trebuit să audă de mai multe ori cuvântul „umilit” iar o parte din Parlament consideră că șeful diplomației UE a fost cel care a căzut în „capcana” Moscovei.

Deci toată lumea se uită la Rusia, la ce se poate întâmpla cu Alexei Navalnîi. Și, printr-o mutare ciudată a pieselor, noi vorbim despre conflictul catalan. Eu prefer să subliniez o altă piesă, care este cu siguranță pe tablă, are importanță decisivă, deși nu se spune prea multe despre ea: vaccinul rusesc împotriva COVID-19.

08/05/201913/05/2019

Referendumul pe legile justiției, un măr otrăvit

26 Mai adună două provocări cât un examen de maturitate, vor fi alegeri pentru echipa românească de trimis la Bruxelles și referendumul pe legile justiției cu două întrebări la care răspunsul da ar fi putut fi pre-tipărit.

Dacă pentru alegerea euro-parlamentarilor partidele bombardează constant piața publică, e campanie, au banii pentru asta, e treaba lor să își seducă sau să își sperie bazinul electoral după cum le duce capul pentru referendum nu face nimeni campanie.

Vândut ca argument pentru creșterea numărului votanților în 26 mai dar livrat ineficient riscă să fie mai degrabă un deranj inutil. Riscul ca numărul minim de voturi necesar pentru validare să fie insuficient este real iar puterea organizatoare are tot interesul să nu treacă și va face tot ce îi stă în putere să îl saboteze.

Partidele de opoziție au propriile probleme zilele astea iar președintele se găsește în situația de a gestiona singur cartoful fierbinte aruncat în piața publică cu bune intenții dar într-un moment riscant. Dacă referendumul nu trece din lipsă de cvorum deserviciul făcut propriei viitoare campanii electorale va fi imens iar partidele din opoziție vor plăti oalele sparte la următoarele alegeri locale.

În aceste condiții referendumul pe legile justiției pare să fie mai mult o bifă necesară în parcursul pre-electoral al președintelui Iohannis pentru că despre oportunitate sau o eventuală reparație târzie după 10 august nu mai poate fi vorba astăzi la trei trimestre de la închiderea ferestrei de oportunitate, acum când până și partidul la putere îndulcește electoral aroganța.

Pare incredibil că după măcelărirea legilor justiției din ultimii doi ani care a avut ca rezultat rezidual liberarea înainte de termen din închisori a 1.834 de criminali, 6.000 de hoți și tâlhari de drept comun plus 750 de violatori ar mai fi nevoie de o campanie de convingere a oamenilor să vină să voteze la un referendum care subliminal condamnă grozăvia. Probabil că dacă propunerea ar fi venit în contextul de acum nouă luni oamenii ar fi rupt ușile centrelor de vot, nu vom ști niciodată care ar fi fost urmările unei consultări populare oportune.

Ca strategie referendumul pare perfect utilizabil de o parte și de alta a scenei politice, opoziția se poate urca pe da-ul previzibil împotriva schimbărilor legilor pe măsura clientului iar puterii i-ar servi același da ca aghiasmă sau loțiune demachiantă la înfățișarea în fața propriului electorat. Dar astea sunt subtilități, nimeni nu riscă să își crediteze propriul electorat cu aplecare spre finețuri, mesajele trebuie să fie aspre, clare, scurte și fără virgule.

Cine să facă campanie pentru referendumul pe justiție? Societatea civilă s-a înregimentat de nevoie și își pune partea activă la cealaltă treabă din 26 mai, sindicatele sunt bicisnice și oricum nu simt că ar fi și despre ele, trusturile de presă funcționează cu bani, grupurile profesionale sunt o glumă iar ONG-urile nu își găsesc nici cheile de la mașină în mormanul de hârtii sub care le-au îngropat trei guverne cât o revoluție bolivariană.

Nimeni nu are timp de referendum la fel cum nimeni nu a avut timp de Centenar.

20/03/201920/03/2019

Facerea de bine nu se caută la dinți

A trecut ceva timp de la momentul la care semi-celebrul Catalin Radulescu era numit șef peste diaspora PSD-istă deși avea interdicție judecătorească să părăsească țara(!). În urma cu 4 ani EVZ titra: Culmea politicii: Șeful PSD Diaspora are interdicție să părăsească țara!

Astăzi partidul ostentează puterea absolută între granițe dar continuă să fie praful de pe tobă în preferințele electoratului din diaspora. Evoluția artistică a deputatului mitraliera a fost doar unul dintre multele episoade neinspirate care au îngropat partidului în intențiile votantului de peste granițe. În diaspora a obținut un scor mizerabil, la ultimele alegeri parlametare nereușind niciunul din cele 6 locuri disponibile în circumscripția 43 diaspora.

Între timp cineva de la ei a tras concluzia că așa nu se mai poate și că bătălia pentru diaspora trebuie cumva susținută, astfel s-a născut Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, o entitate guvernamentala dedicată teoretic mie și ție, cu rolul declarat de a identifica căi de comunicare cu romanii stabiliți înafara țării și, probabil, ulterior, dezvoltarea de politici pe tema asta. Actualul deținător al portofoliului ministerului nou creat are meritul de a-și fi întreținut cu grijă imaginea publică iar ăsta este un mare pas înainte pentru partidul din care provine.

Una peste alta invenția numită „ministerul românilor de pretutindeni” are o greutate specifică în mințile noastre în condițiile în care alții, din puterile anterioare succesive, nu l-au găsit necesar dincolo de toată retorica pro-diaspora și câștigurile electorale provenite din zona asta. L-a făcut PSD-ul. Bine că l-a făcut cineva până la urmă.

De la premise, intenții, statut declarat și imagine publică până la coerență în definirea și implementarea unor mecanisme funcționale pe relația România-Diaspora drumul e lung iar actuala echipa nu poate avea pretenția ca va fi luată în serios de la sine. Poate, în schimb, să trăiasca glorios o vreme din notorietatea câștigată odată cu pionieratul propunerii. Și o face.

Mai există o explicație posibilă pentru neașteptata aplecare a PSD-ului către diaspora, îmi pot imagina cum la marea împărțeală niște filiale din teritoriu, să spunem Hunedoara, au rămas fără minister. Țară mică, mese puține. Cum, pe oameni cu greutate nu îi poti ameți cu posturi mărunte prin agenții guvernamentale s-a inventat ministerul ăsta nou, cineva a zis ok boss, avem agenția asta pentru diaspora pe lângă MAE, să o facem minister, băgăm o organigramă subțire, 8-9 oameni pe același buget de agenție și mulțumim clientul din teritoriu.

Poate că nu am dreptate, poate că lucrurile nu au stat deloc în felul acesta, ministerul românilor de pretutindeni chiar face parte celebrul program de guvernare pe care nu l-am citit. Poate chiar exista un proiect rezultat din cercetare aprofundată pe tema relaționarii românilor plecați cu eventuale nevoi pe care țara le-ar putea avea. Poate există în organigrama profundă cineva care chiar știe cum este treaba cu românii plecați, le înțelege limba și logica demersului.

Cert este că senzația este că ministerul este prea puțin despre românii plecați, ci tot despre guvern si putere, despre politica de cadre și poze pe facebook, de mimarea responsabilitații și prepotență. Dar, una peste alta, suntem datori să le recunoaștem meritul de a-l fi înființat și să ne păstrăm evaluarile pentru legislaturile viitoare.

PSD a facut un mare bine diasporei; involuntar, România își recunoaște oficial diaspora, îngropatul Consiliu al Diasporei se răzbună glorios astfel profitând de apetența narcisistă a unui județ mono-industrial pentru poze. Acțiunile dezvoltate de minister în ultimii doi ani sunt palide, cu pronunțat iz sindical-optzecist dar au ca rezultat secundar justificarea diasporei închipuite ca un colectiv omogen.

Odată ce nu mai este invizibilă, diaspora are astăzi măcar teoretic perspectiva schițării unui dialog instituțional. Ori ăsta este indiscutabil meritul actualei puteri.

22/12/201822/12/2018

Ieri ne-am plâns morții, astăzi ne urăm Sărbători Fericite

21 Decembrie va fi Ziua Națională. Cândva.

1 Decembrie 2018, Ziua Națională în An Centenar a fost trântită în derizoriu de statul român, de acest stat.

Înțelegem din dezinteresul instituțional că sărbătoarea centenarului a fost irelevantă. 100 de ani de statalitate au sfârșit la coșul de gunoi al istoriei din ignoranță, o crasă înșelare a așteptărilor pe care le aveam de la comenduire.

Cu lideri lași, ignoranți și necunoscători ai nevoii noastre atavice de repere, românismul eșuează în bandă fără să mai înțeleagă la ce sunt bune cărțile de istorie. Alba-Iulia, bărbații de stat îngropați sub ziduri obscure, oasele împrăștiate aiurea în geografia lagărelor comuniste fără de care nu se poate înțelege aniversarea celor 100 ani de Țară Mare devin date reci, abstracte, golite de conținut, vibrație și greutate în memoria colectivă. Au lăsat locul unor idoli de carton vremelnici ca hârtia glossy a tabloidului colorat cu viață efemeră.

Borcea, Becali, Șerban Nicolae, Serghei Mizil, Elena Udrea sunt nume proprii sinonime cu succesul personal al unora cărora li se subînțeleg istorii obscure populate cu cadavre ascunse prin dulapuri. În fiecare județ, oraș, comună domnește câte unul sau mai multe astfel de nume proprii de personaje admirate, sunt idolii româniei mari(sic.) la 100 de ani de la Marea Unire. Descurcăreții.

Pe fiecare scară de bloc din Micro ‘n’ al orașului muncitoresc, fost industrial, oricare, la alegere, trăiește o mamă care speră în tăcere să-i crească fata frumoasă iar băiatul descurcăreț, să îi ajute cerul și să aibă noroc cum a avut nepoata unei rude măritată în Italia. Invidioasă pe vecina grasă de la scara A căreia feciorul îi poate trimite din Anglia cinzeci de euro la două săptămâni.

Ieri ne-am plâns morții Revoluției

Pe mama cu copii de zece-doisprezece ani statul nu intenționează să o convingă că fata ar putea ajunge profesoară iar băiatul maistru într-o fabrică, omite să îi sugereze că pașaportul către un trai decent este cuvântul dat, credința în tradiție și tenacitatea de a deveni cel mai bun în treaba din care își câștigă traiul. Ne-a învățat diaspora că este suficient să fii cel mai bun faianțar din breaslă, cel mai bun măcelar din abator sau cel mai bun măturător din cartier ca să nu ai emoții când deschizi plicurile cu facturi diverse. Pentru marea majoritate acesta este luxul suprem și suficient, restul nu au decât să se facă milionari dacă îi duce capul, e la liber.

Vedem însă că acest stat nu are nevoie de oameni pe picioarele lor pentru că ar veni la pachet cu intransigența în fața unei societăți cu geometrie variabilă, aflată de 28 de ani la cheremul potentaților zilei. Ar însemna că acest stat ar trebuit să implice constante, predictibilitate, sens, direcție. Pe care nu le are, este un concept la fel de ezitant ca oricare dintre mamele de la scara vecină cu băiat de 12 ani pentru care își doresc să fie doar „descurcăreț” și să aibă noroc. Până și conceptul șansei se pliază pe socialul deformat de influența numelui propiu al zilei din localul apropiat.

Avem nevoie de nume proprii, ne hrănim cu ele fie că este vorba despre idoli, modele sau călăi. Cum ultimii 29 de ani nu ne-au dat satisfacție îndreptăm degetul în sus, spre stânga-sus, acolo unde ne imaginăm că viețuiește animalul căruia îi spunem stat. Căutăm vinovății iar impersonalitatea statului nu ne satisface, îi reproșăm că nu ne putem îngropa creștinește aspirațiile, cadavre împrăștiale la vedere pe câmpul promisiunilor predictibilității făcute franjuri la patru ani odată. Vinovați nu suntem noi, întotdeauna este vinovat un cineva, impersonal, e mai ușor de suportat așa, chiar dacă asta dă poate măsura eșecului colectiv.

21 Decembrie a fost ieri, a douăzeci și opta lamentație în grup, încă mai căutăm pe cine da vina, arătăm cu degetul generic spre o entitate care ne refuză numele proprii adâncind sentimentul de tensiune nerezolvată care de cele mai multe ori își caută descărcarea în micile noastre victorii personale. Noroc că suntem descurcăreți, echipați corespunzător pentru provocările viitoare care nu vor întârzia să apară încă din prima zi lucrătoare după anul nou.

Despre politică cu altă ocazie, astăzi este despre ai noștri, descurcăreții.

04/11/201807/11/2018

Debarcarea USR la Barcelona

O întâlnire de partid organizată de filiala cea mai numeroasă a USR la Barcelona
Cabinetul parlamentarului USR de diaspora nu a făcut deplasarea

Găzduită de centrul cultural Pati Limona, o încântătoare instalație municipală la două minute de Via Laietana și trei de La Rambla, întâlnirea USR s-a dorit o recompensă pentru filiala USR Diaspora, cea mai numeroasă dintre cele aproximativ 200 pe care partidul le are. Sala generoasă s-a umplut repede cu membri de partid, simpatizanți viitori membri sau nu, și câțiva curioși veniți la o altfel de întâlnire dar care nu a avut loc, cea cu unul dintre parlamentarii USR de diaspora. Nu a fost să fie.

USR a reunit la Barcelona crema conducerii partidului, în frunte cu președintele Dan Barna.

Anunțat ca „Marea debarcare”, a fost un teambuilding de partid bine făcut, dar unul care putea să fie ținut și la Călărași, ar fi fost totuna, nimic cu sau despre diaspora nealiniată politic nu și-a găsit locul în discuții. Delegaților din Germania, Franța, Italia sau România li s-au alăturat câțiva entuziaști veniți în majoritatea lor din zona Tarragona. Elita a umplut sala dar practic votul care contează, cantitativ vorbind, aparține celor care nu s-au simțit în largul lor acolo, celor care încercau să înțeleagă cum și dacă se potrivesc în puzzle-ul organizațional propus.

Momentul politic actual este ideal pentru un partid în plină expansiune care are ocazia să se transforme într-un aspirator de voturi pe fondul nemulțumirilor și temerilor generate de actuala guvernare iar pentru asta are nevoie de fiecare magnet local pe care îl poate convinge. Diaspora poate vota la două dintre cele patru runde de alegeri care vor avea loc, în plus oricine de afară poate influența opțiunea pe care o crede corectă pentru votul familiilor rămase în țară.

În Barcelona a fost vorba despre ce pot face filialele pentru partid și prea puțin despre suportul pentru ele.

Unul dintre vorbitori a fost purtătorul de cuvânt al unui partid spaniol cu care USR rezonează în ceea ce privește valorile, viziunea, vechimea pe scena politică din cele două țări și eventual mecanismele prin care crede că poate ajunge la votantul de rând. O traducere mai inspirată a discursului ar fi clarificat asistenței că secretul pătrunderii către inima votantului din cartier este permanentizarea mesajului în stradă, acolo unde omul își caută socialul, iar acesta era momentul ca parlamentarul USR de diaspora să intervină și să ne spună cum se cunoaște el pe nume cu românii din Spania.

Este clar că parteneriatele cu partide politice europene sunt un câștig pentru gresarea mecanismelor organizației tânărului partid. Afișarea publică însă, cu un partid spaniol în Barcelona, oricare ar fi el, adaugă un al doilea filtru diasporeanului căruia i se cere votul, omul poate să nu fie simpatizant al respectivei formațiuni spaniole. Încă un motiv pentru care întâlnirea de ieri putea să se țină la Călărași, acolo nu știe nimeni cine este partidul acela și rămân relevante schimbul de experiență sau doctrina. Aici unii dintre noi ar putea să nu fie fani Ciudadanos și să lipească animozitatea localnicului insuficient convins pe oferta USR.

Impresionant, echipa USR arată foarte bine, cu oameni deschiși, suficient de deștepți încât să înțeleagă că lucrurile pot și să meargă prost, care par capabili să lucreze și cu versiunea de avarie dacă trebuie, au carismă, sunt credibili. Mai puțin parlamentarul de diaspora, arogant, din alt film. A trebuit să documentez, nu i-am reținut numele, după doi ani de la alegeri încă nu a venit la serviciu.

Domnul parlamentar de diaspora, unul dintre cei șase pe care îi avem teoretic între două runde de alegeri, a pierdut șansa de a fi motorul organizației USR Barcelona, cum probabil că scrie în fișa postului. Ar fi avut-o natural și în urmă cu două luni când USR Barcelona au pornit organizarea, sau atunci când Radu Ghelmez și-a anunțat participarea la selecția internă pentru lista la euro-parlamentare. Nici acum nu ar fi fost târziu dar nu s-au aliniat pașii.

USR zboară bine pe aripile entuziasmului după ce două-trei idei inspirate puse în practică cu sudoare și bani puțini le-au ieșit magistral, pare să fie alternativa naturală pentru un viitor guvern și probabil că vor ajunge să conducă țara mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Rămâne de văzut dacă atunci când entuziasmul se va răci vor livra consistență, dacă vor putea juca pe mize mari când va veni vremea implementării proiectelor pentru care acum oferă consultanță.

Diaspora

USR caută sprijinul diasporei pentru o cauză nobilă, l-a cerut și PSD-ul cu ani în urmă, PNL-ul la rândul său a zgâriat la mormanul de voturi, Băsescu l-a solicitat cu ceva succes, apoi Iohannis și din nou Băsescu cu PMP-ul care ne-a promis cuvinte. Încă nu ne-am descoperit un partener de discuție, pe cineva care să se situeze funcțional în relația cu diaspora, USR-ul nu face excepție deși sperăm mereu că de data asta avem un limbaj comun. Nici de data asta administrația românească nu vorbește diasporeza, se relaționează în continuare defazat-paternalist, ca și cum am fi în același restaurant dar la mese diferite.

Nimic despre centre culturale, despre consultanță la dez-emigrare, despre copiii diasporei care uită limba română, despre anomalia CRDS-ului, dubla impozitare sau dubla cetățenie. Nimic despre consultanța psihologică sau cazurile disperate, despre cei care dorm în parcuri și visează la un bilet de autobuz către Brașov, despre asistența legală a deținuților din pușcăriile spaniole, despre lipsa unei filiale a unei bănci românești aici, despre asistența legală pentru relația cu administrația românească sau despre repatrierea morților de pe aiurea.

Nu a fost la Barcelona doamna Clotilde Armand și ne-a lipsit, nu am aflat dacă s-a schimbat ceva în percepția despre noi cei care trăim afară de la ultima debarcare la Barcelona în urmă cu doi ani, înainte de alegeri.

Dan Barna preferă pe listele la Euro-parlamentare oameni care au livrat

Ca în bancul cu fetița de 10 ani care s-a jurat să-și refacă viața înțelegem că președintele USR se raportează la activități desfășurate în ultimul an, de când partidul promite să joace politic la masa adulților.

Nu poți trimite departe de București oameni cu greutatea lui Cristian Ghinea sau pe cel mai bun organizator pe care îl ai doar pentru că ei personal ar merita un mediu ceva mai relaxat, nu ajută logica și contrazice argumenația. Îi etichetezi ca ajunși la limita competențelor cu toate că știi că nu este așa, ei sunt mai utili în țară, trimiți la Bruxelles oameni care se potrivesc postului, altfel ce te mai diferențiază de PSD? Barna nu a spus nici că primii pe listă vor declina în favoarea unora buni dar fără notorietate ca să înțelegem că ar exista o strategie convenită.

Deocamdată reținem preferința președintelui Dan Barna de a trimite la Bruxelles oameni la odihnă și nu pare de bun augur, următorii doi ani, cei de după euro-parlamentare, vor da măsura maturizării unei organizații care va avea nevoie de fiecare om cu greutate pe care poate conta. Vor trebui să muncească pentru infuzarea comunităților locale din țară, acolo unde cu adevărat puterea se convertește în bani disponibili pentru programele de implementat. Era de sperat o perspectivă diferită asupra meseriei de euro-parlamentar, una definită de o dominantă vocațională iar USR chiar are de unde alege.

În ceea ce ne privește pe noi, cei care trăim în diaspora și nu avem de gând să schimbăm statusul, încă mai avem de așteptat partenerul de discuție care să se situeze corect în relația cu diaspora profundă, aceea care extinde logica „România nu e doar București, sectorul 1 și 2” la dimensiunile continentului European. Noi avem răbdare, trăim aici, vom continua să ne plătim taxele statului spaniol și să trimitem, din ce în ce mai rar, bani în țară.

08/10/201808/10/2018

Referendum cu executare

România a respins sec la sfârșitul săptămânii trecute refrendumul pentru amendarea unui articol din constituție, cetățenii cu drept de vot au considerat că problema nu e atât de mare încât să merite schimbarea și l-au boicotat masiv. Calculul politic aplicat pe modelul unei țări pe care inițiatorii o credeau încremenite în feudalism a fost greșit, românii le-au întors spatele celor care amenințau în piața publică cu excomunicarea și arderea pe rug. Creștinii nu s-au simțit amenințați și i-au tratat cu indiferență.

Cu o participare de 20,4% consultarea populară nu a atins pragul de 30% pentru a fi validată. Ratarea minimei condiții necesare de la care voturile afirmative sau negative încep să fie numărate înseamnă că răspunsul la întrebarea pusă nu rezolvă nici una dintre adevăratele probleme ale unei țării răvășită de corupție, scandaluri și sărăcie. Mai înseamnă că este de discutat despre legitimitatea celor care pun întrebarea, despre modul și momentul în care au pus-o, despre cine are de câștigat de pe urma rezultatelor obținute. Invalidarea referendumului arată cu subiect și predicat că a propus o falsă problemă și că electoratul a înțeles asta.

„Probabil jumătate din cei care nu s-au dus la vot au fost bine informați dar au ales să nu participe la vot. […] Cealaltă jumătate nu s-a dus pentru că nu votează în general” este părerea unui activist din social-media de limbă română, împărtășită de majoritatea comentatorilor.

Privit ca un test electoral la jumătatea legislaturii referendumul de la sfârșitul săptămânii trecute indică decuplarea guvernării de la realitatea românească și pune sub semnul întrebării legitimitatea parcursului politic al partidelor de la putere, PSD+ALDE+UDMR, pentru următorii doi ani. Pe cai mari la începutul unui mandat obținut după un plebiscit în care a câștigat prin neprezentarea adversarului, coaliția de la guvernare pierde pe mâna ei campanie după campanie în lupta cu propriile baze și se prăbușește în sondaje.

România a trăit în ultimul timp o avalanșă de proteste împotriva corupției. Și exact astăzi, liderul partidului de guvernământ, are de răspuns în fața judecătorilor într-unul dintre multele dosare penale pe care le are. Vor să facă acest referendum ca să poată merge în Europa cu un discurs emoțional și populist. Vor să spună: ‘Cum să intrăm la pușcărie dacă pe noi ne iubește lumea?’.

Principalul partid de opoziție, ca număr de scaune ocupate în parlament, PNL, are de răspuns în fața propriului electorat despre ambiguitatea situării liderilor săi vis-a-vis de poziția pe care au avut-o față de legitimarea întrebării care a făcut subiectul evenimentului de la sfârșitul săptămânii trecute. Suplimentar vor fi nevoiți să explice omologilor din comunitatea europeană cum se împacă liberalismul românesc cu amestecul statului în viața privată.

Biserica ortodoxă nu a avut de ales și a intrat în joc, pentru a plăti subvenționarea continuă pe de o parte și din motive doctrinare pe de alta, preoții au fost principalii agenți electorali ai campaniei. Dar biserica ortodoxă a participat activ la un joc care nu era al ei, cu regulile stabilite de alții chiar dacă a oferit tot sprijinul la momentul strângerii celor 3 milioane de semnături necesare inițiativei cetățenești pentru modificarea constituției. Dar inițiativa a fost una iar organizarea, momentul ales și obiectivele secundare de atins cu acest referendum a fost alta iar clerul nu s-a mai simțit confortabil. A pierdut pe mâna acționarilor și probabil că nu va uita.

Rezultatele mai spun ceva, mașinăria de vot a social-democraților nu a funcționat, condamnarea șefului formațiunii pentru fraude electorale în trecut a atârnat ca o piatră de moară de gâtul partidului care nu a avut curajul să miște iar acesta este prețul pe care îl plătesc pentru un lider cu probleme. Adevăratele bătălii electorale abia urmează.

Majoritatea comentatorilor români fac eforturi să înțeleagă cine și ce a pierdut după episodul 6-7 octombrie 2018. Comentatorii dinafară consideră boicotul popular un câștig, suntem un câștig pentru ei iar noi la rândul nostru am confirmat încrederea vecinilor, aveau dubii. De data asta ne-au auzit pe noi iar românii chiar confirmă aluatul european.

foto: gettyimage

02/10/201803/10/2018

Ministerul ortodox al romanilor de pretutindeni face un muzeu

După ce Intotero Natalia, ministra de astăzi, și-a luat Ministerul Românilor de Pretutindeni pe persoana fizica, îl așează la remorca bisericii ortodoxe

După ce principala activitate a ministerului din prima jumătate a anului, speriatul candidaților la bejanie, s-a desfășurat prudent între granițe, organismul guvernamental condus de diva de la Hunedoara se asociază bisericii ortodoxe în cel mai mare proiect pe care și-l propune în această a doua jumătate a anului calendaristic, Muzeul Diasporei. Un proiect inutil, costisitor ca orice acțiune de imagine pe bani publici, un muzeu on-line al diasporei cu nu se știe ce exponate reunite în nu se știe ce idee centrală.

Poate nu înțelegem noi ce ne trebuie. Cert este că nici inițiatorii nu au o idee foarte clară despre ce ar trebui să expună sus-numitul muzeu astfel că apelează la noi să le trimitem obiecte pentru fondul muzeistic(?!). Termenul de „muzeu” desemnează, clădirea propriu-zisă în care se găsesc păstrate, conservate și expuse acele obiecte, artefacte și/sau lucruri care au o legătură, într-un fel sau altul, cu civilizația umană. Nu știm unde se găsește fizic muzeul nici dacă există măcar, a fost anunțată doar deschiderea unui site low-cost pe un domeniu cu nume de coșmar http://muzeulromanilordepretutindeni.gov.ro/web/ denumit Muzeu al Românilor de Pretutindeni.

„Prezentarea Muzeului Românilor de Pretutindeni, o inițiativă a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni de a oferi o platformă în care vocea românilor din afara granițelor să-și găsească ecou și să reflecte valoarea și diversitatea comunităților românești din toată lumea.

Muzeul a fost lansat în contextul deschiderii noului an universitar al extensiei Facultății de Teologie, Universitatea București.” – facebook ministerul românilor de preturindeni

Ne-am umplut de platforme puse la dispoziția vocilor noastre cărora li se întoarce ecoul la fiecare interogare. Și de data aceasta parazitează biserica ortodoxă, în lipsa credibilității instituției ministerului în diaspora, Intotero face un imens deserviciu cultului când își lipește ideea de parohiile ortodoxe, trimițând în derizoriu munca preoților din diaspora, anii de strădanie în construcția comunităților din jurul bisericilor. Aceștia au propriile probleme, de multe ori își desfășoară activitatea în condiții improprii, fără bani și apăsați de zeciuiala către stăpâni.

Dar ce ne facem că diaspora se caracterizează prin diversitate, nu suntem toți credincioși și nici toți ortodocși? Alăturarea obsesivă a activității ministerului unei țări definită constituțional laică la unul dintre culte frustrează majoritatea nereligioasă sau aparținătoare a unui cult diferit. Pentru că dacă patru din cinci referințe publice ale ministerului sunt relaționate direct cu biserica ortodoxă nu se înțelege laicitatea structurii guvernamentale, poate doar habotnicia sau în cel mai ibun caz nesiguranța pe sine a titularei să fie o explicație.

Un evantai de promisiuni ne-a învăluit atunci când vechiul departament al romanilor de pretutindeni s-a transformat în minister de sine-stătător, primeam asigurări că vom avea un partener de dialog guvernamental după zeci de ani de aroganțe futile. Existam în Europa prin ICR și o fundație, Eudoxiu Hurmuzachi de sorginte bisericească, ambele cu obiect de activitate strict promovarea României de intra-muros către afară. Nimic cu diaspora, nimic despre diaspora. Vândut inițial ca o bună idee, ministerul se consolidează ca un standard al ipocriziei ieftine, mult sub așteptările milioanelor de români din afara țării.

Contrar promisiunilor de implicare în viața diasporei, ministerul pare că s-a dedicat acțiunilor confortabile, majoritatea desfășurate confortabil în interiorul granițelor, în spații controlate, și-a găsit de treabă prudent evitând contactul cu diaspora reală. Atât a dus-o capul pe șefa instituției, independent de incompetența dureroasă a unui minister subfinanțat, ce pare căpușat de sinecuriști de provincie, continuator al aroganței ca model de lucru, în care nu și-au găsit locul funcționari proveniți din mediul asociativ al diaspora.

Relaționarea oricui cu o instituție nu ține cont de titularul la zi, dacă întrebăm despre o finanțare pe care ministerul a acordat-o unei organizații fantomă pro-ruse iar răspunsul este că doamna Intotero nu a aprobat așa ceva dar se delimitează de ce ar fi putut face anteriorul ministru înțelegem că ministeriatul este pe persoană fizică. Nu despre preferințele vestimentare ale cuiva era interogația ci despre poziția instituției pe care o slujește casual la un moment dat. Nu instituția este în slujba domniei sale ci oarecum invers. Asta spune suficient despre funcționarul român și nu ne place, poate pentru că plătim taxe în altă parte.

Ca să nu ne pice greu niciunuia dintre noi vom răspunde la fel cu riscul de a fi taxați drept aroganți. Atât s-a putut.

16/09/201816/09/2018

Anul viitor ne alegem primari în Spania. Ce spune USR Barcelona despre asta

Anul viitor, pe 26 Mai 2019, vor avea loc alegeri locale în Spania iar noi suntem absenți din politica orașelor în care trăim.

Nu avem consilieri în Barcelona cum nu avem în Sabadell, Terrassa, Hospitalet, Badalona, Guissona, Reus, Lleida, Zaragoza.

Spre deosebire de noi, colective mult mai puțin numeroase și-au votat acum trei ani reprezentanți în consilii. Localnicii ne reproșează că nu ne implicăm, nu propunem oameni pentru consiliile locale în ciuda numărului nostru foarte mare și au dreptate.

Din punctul lor de vedere lipsim la participarea cetățenească, suntem 10-15 -20 sau chiar 40 la sută din censul electoral în unele locuri, neparticiparea la viața orașului se simte și, mai rău, ne face invizibili. Acces la locuințe sociale ieftine, la locuri de muncă, la programe de învățământ subvenționate, drepturi religioase specifice, bani de la bugetul local pentru manifestări culturale, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care comunitatea românească le pierde prin neimplicare, din neștiință. Avem dreptul la ele dar cineva trebuie să le ceară, nu vin de la sine, alții se luptă pentru ale lor.

Este momentul implicării în politică. Într-un partid românesc sau unul spaniol. Sau ambele.

Ne uităm spre România, sumăm statutul de diasporean în relația cu țara și cel de imigrant când ne referim la Spania, ambele compatibile cu cel de cetățean european, un cumul de avantaje care deasemenea presupun îndatoriri. Spre deosebire de cei din țară avem perspectiva europeană a cetățeniei noastre, înțelegem mai bine că avem avantaje din deținerea pașaportului românesc dar asimilăm greu că avem datoria de a ne implica în deciziile care ne privesc în calitate de cetățeni europeni. Dacă din țară sunt dificil de înțeles felul în care deciziile de la Bruxelles ne afectează viața de zi cu zi, trăind în Spania vedem că statutul României în structura comună europeană ne permite traiul după norme care ne sunt familiare, că avem un pașaport puternic și acces la o piață a muncii decentă.

Ani de zile am stat pe margine și am chibițat despre cum conduc unii și alții mersul comunităților din țară și din Spania, am simulat superior flegmatic că nu ne interesează, că nu e treaba noastră. În politica românească nu ne-am implicat din jena prost înțeleasă a celui plecat iar în Spania nici măcar nu ne-am pus problema că am putea impulsiona candidați la consiliile locale. Adevărul este că putem la alegerile locale de anul viitor să ne impunem chiar și primari în multe dintre comunele spaniole, atât de numeroși suntem. Este de înțeles astfel nedumerirea politicienilor spanioli, ei știu că dacă nu-ți place mâncarea pui mâna și ți-o faci, nu o să fie mai bună data viitoare dacă doar te plângi pe margine, trebuie să le recunoaștem meritul unei democrații sociale consolidate măcar.

Este nevoie de noi indiferent în care partid vom alege să ne implicăm, în filiala unui partid din țară sau într-un grup politic spaniol. Implicarea în politică aduce bătaie de cap, nici un avantaj imediat, este incomod, presupune inimă și stomac rezistent dar este necesară, cineva trebuie să o facă, altfel o vor face alții care nu sunt la fel de buni ca noi dar au mai puține scrupule. Ne suntem datori nouă dacă despre un partid din țară este vorba și le suntem datori vecinilor noștri din societatea de adopție dacă vorbim despre viața noastră cea de toate zilele.

Ne cunoaștem vecinii români din localitățile în care locuim, oricare dintre noi poate cere sprijinul oamenilor din jurul său, iar dacă nu dorește să iasă în față să propună pe cineva destul de activ pe care l-ar putea sprijini în oraș.

Prezentarea de ieri a USR de la Centrul Civic Pati Limona a avut ca punct principal neparticiparea românilor din Spania în politica reală, de partid. Aceasta după ce din discuțiile anterioare pe care USR Barcelona le-a avut cu politicienii locali atât la Primăria Barcelona cu Ada Colau cât și la întâlnirile cu lideri ai partidelor spaniole, Ciudadans, Comuns, Socialistes, IU, a reieșit perplexitatea liderilor partidelor de aici pentru absența totală a românilor din consiliile locale catalane. Nimeni nu înțelege de ce nu participăm la alegerile locale, toți ceilalți, mult mai puțin numeroși decât noi se bat pentru un consilier sau un primar.

Vedem în vremea din urmă că se alege praful, neimplicarea, abordarea suficient-flegmatică specific românească lasă locul unora care ne sunt evident inferiori ca pregătire dar care au ales să se implice, spre deosebire de noi care am stat pe margine spărgând semințe. În țară s-a ales praful. Vedem astăzi cum grupul care s-a implicat, cel care a adunat voturi la ultimele alegeri, conduce țara de o manieră cel puțin îndoielnică și nu ne place. USR Barcelona se prezintă ca una dintre variantele posibile de implicare, puteți alege oricare dintre filialele partidelor prezente în diaspora, important este să vă manifestați militanța, e momentul să acceptăm că politica nu e vreo ciumă pe care să o ducă alții, ne place sau nu este singura formă valabilă de manifestare a civismului astăzi.

Cum se desfășoară lucrurile în țară ne interesează prin prisma bunăstării familiilor noastre rămase acolo sau din cea a unei eventuale întoarceri la vatră, nu suntem indiferenți. Dar ne mai interesează și din alt motiv, pe care îl scăpăm din vedere: suntem cetățeni europeni, indiferent unde trăim, politica românească ne afectează direct. Dacă trăim în Londra, Frankfurt sau Barcelona, profităm de avantajele UE atâta vreme cât bucureștiul nu are fantezia de a scoate România din Comunitatea Europeană.

Este vremea să ne implicăm, să ne exprimăm, să ne cerem drepturile acolo unde trăim și pentru ai noștri. Participați la întâlnirile politice spaniole, la cele românești din diaspora, puneți întrebări, aflați cum vă puteți implica, toți vor dori să vorbească cu voi, să vă includă, toți au nevoie de participarea voastră, vor să știe ce aveți nevoie să facă pentru noi.

05/08/201805/08/2018

Ce spune Teodorovici despre diaspora și ce nu spune

O recentă intervenție a Ministrului Finanțelor, Eugen Teodorovici, pune pe tapet o dimensiune a Diasporei nerecunoscută vreodată, 10 milioane de vorbitori de limbă română dincolo de granițe, cifră neoficială dar încet-încet asumată de administrația bucureșteană.

Contextul era despre sprijinul pe care elitele acestor 10 milioane l-ar putea acorda țării dacă, așa cum spune demnitarul „aș putea avea o platformă prin care să transmit anumite mesaje către ei”, ceva legat de furnizarea de informații, de un eventual lobby pe care diaspora l-ar putea face pentru guvernul de pe Dâmbovița, din patriotism desigur.

Ce nu spune domnul ministru este că toate guvernele post comuniste au tatonat terenul pentru inventarea unui registru al diasporei, toți l-au visat ca pe un unicorn niciodată atins. Pe cât de tare și-l doresc pe atât de puțin au avut îndrăzneala să îl propună cu adevărat, diaspora e un cartof fierbinte cu care ai face bine să știi ce faci, asta o știe domnul ministru cum au aflat-o pe pielea lor mulțimea de parlamentari care s-au perindat inutil prin comunitățile de afară mandat după mandat.

Partidele politice în diaspora nu există decât în capul lor, sunt irelevante, martori stau militanții căzuți în derizoriu ani la rând, parlamentari de diaspora incapabili de un al doilea mandat, foști senatori și deputați aruncați la gunoiul istoriei după vizite „în teritoriu” teribil de incomode. Diaspora e scumpă, i-au rezistat doar cei care au făcut lucruri, cu nume și prenume, legislatura actuală nu este o excepție.

Ce nu spune domnul ministru al finanțelor este că i-ar fi utilă o situație exactă a plecaților, care pe unde trăiesc, care pe unde își plătesc taxele, care pe unde poate pune o vorbă bună. E de crezut, 10 milioane de potențiali contribuabili într-o formă sau alta, ar putea acoperi multe găuri ascunse sub preșul „creșterii economice record”. Recenta rectificare bugetară este „pozitivă” doar în foile doamnei prim-ministru însă domnul Teodorovici știe ceva mai mult decât scria pe foile acelea.

Ce nu spune domnul ministru este că statistica împietrită la nivelul 19 milioane de cetățeni între granițe nu se pupă cu datele pe care aritmetica finanțelor i le aruncă pe birou odată pe săptămână. Pur și simplu nu îi iese, sumează cine îi plătește cu cine are de primit și îi dă cu minus. Aritmetica elementară funcționează așa, nu poate fi sucită cu un OUG. Ministerul de Finanțe este locul în care recensământul măsluit de care se tot agață partidele crapă pe la margini, i se văd ațele; o rectificare censală i-ar trebui domnului Teodorovici, urgent, înainte de Crăciun.

Jurnalistul a fost inspirat să arunce în discuție tema unei posibile (probabile?) manipulări în folos propriu a unei organizări statistice a diasporei cu obiective electorale iar Teodorovici a zâmbit. Ce nu a spus ministrul finanțelor este că o bază de date cu nume, prenume, CNP ale românilor plecați ar fi aur curat pentru partid. Oricare dintre ele. Ministrul Finanțelor are noțiunea înșelăciunii în ADN, nu s-a arătat oripilat de o asemenea suspiciune, a zâmbit doar, ar fi posibil adică.

Intervenția Ministrului Finanțelor, Orlando Teodorovici

15/07/201815/07/2018

Tot ce stim este ca suntem originali – Hari Bucur

Acum exact 50 de ani, Ceaușescu și-a propus edificarea unui stat socialist multilateral dezvoltat, după mintea lui.
După care a dispărut în trei zile, ca și când n-ar fi fost.

Acum 70 de ani și mai bine, comuniștii români au purces la edificarea unui stat comunist. Au beneficiat de literatura teoretica a partidului comunist, care cuprindea scrieri din Marx, Engels, Lenin, Stalin dar și din alți gânditori comuniști, precum și de sfaturile tovărășești ale consilierilor sovietici, veniți să îi ajute pe comuniștii români în această întreprindere laborioasă de edificare a statului lor, aici, la noi. Edificiul realizat a ținut cât a ținut puterea sovietică de tip stalinist. După care a început să se clatine.

Acum exact 50 de ani, Ceaușescu și-a propus edificarea unui stat socialist multilateral dezvoltat, după mintea lui. Fără niciun suport teoretic, fără nicio scriere alta decât cuvântările lui pe la diferite congrese, conferințe și active de partid. Dar cu sprijinul necondiționat al unor inepți, sub-inteligenți și inculți, ca Bobu și Dincă. Păstrând oamenii inteligenți și cu carte în eșaloanele doi și trei, și doar în proporție de maxim doi la zece. Edificiul realizat a ținut două decenii, cât s-a ținut și Ceaușescu în fruntea statului. După care a dispărut în trei zile, ca și când n-ar fi fost.

Acum 29 de ani, post-ceaușiștii și-au propus edificarea unui stat democratic, cu o economie concurențială, după modelul occidental. Deși exista un suport teoretic enorm de dezvoltat privind edificarea statelor democratice, cu scrieri mereu actuale ale părinților națiunii americane, ale francezilor, germanilor, englezilor din secolul anterior și din cel prezent atunci, deși exista expertiză în rândul unor intelectuali occidentali dispuși să își împărtășească această expertiză cu românii, deși existau români occidentalizați, posesori și ai experienței democratice dar și ai unor teorii dezvoltate în democrațiile consolidate, edificatorii noului stat România nu s-au interesat nici de scrieri, nici de experți, nici de românii pricepuți din afară.

Au pornit la edificarea României democrate și libere după ureche. Cântând la țambal o simfonie căreia nu i-au văzut niciodată partitura și pe care nu au studiat-o niciodată, sperând să sune exact la fel ca o simfonie cântată de o orchestră simfonică de prestigiu, după îndelungi repetiții.

Norocul a fost că, la cinci ani în procesul acesta de edificare a unui stat democratic și concurențial, au intervenit occidentalii, cu un meniu concret de măsuri, pe care guvernanții români trebuiau să le ia, pentru a se califica să intre în NATO și în Uniunea Europeană.

Adică, aici unde ne aflăm astăzi, de 14 ani și de 11 ani, respectiv. Dar nu pentru că guvernanții noștri ar fi asigurat îndeplinirea completă a fiecărui punct din meniul acela occidental. Ci pentru că Occidentul în care am intrat a făcut concesii. Mai ales în sistemul de justiție au făcut occidentalii concesii, domeniu care nici astăzi, după 11 ani de membru al Europei Unite, nu este acceptat că ar fi unul european.

Deci, ne aflăm într-o Românie aproape democratică și cât de cât concurențială, însă needificată complet ca stat, fără o bază teoretică serioasă de edificare, fără să fim recipienți de expertiză internațională și fără valorificarea expertizei naționale, cea de valoare internațională.

La fel ca și în perioada ceaușistă, conducătorii politico-adminsitrativi sunt analfabeți complet sau doar analfabeți funcționali, sunt sub-ineligenți dar șmecheri, tupeiști și derbedei, respectiv țațe, diferența făcând-o faptul că nici măcar în eșaloanele patru sau cinci ale puterii nu găsim oameni inteligenți și culți, nici măcar în proporție de unul la trei sute.

Așa că nu este de mirare că edificiul statal cu numele de România, ridicat în anii 1990 se clatină la fiecare pas mai apăsat și scârțâie din toate încheieturile.

Și nici măcar nu putem discuta serios nici cauzele și nici soluțiile de consolidare a edificiului, deoarece, în 25 de ani, nu s-a gândit nimeni să introducă în mentalul colectiv românesc teoriile, conceptele, noțiunile, ideile, principiile pe baza cărora s-au edificat democrațiile consolidate din lume, în ultimii 200 de ani, democrații care au rezistat la seisme inimaginabile și la furtuni istorice majore. Tocmai pentru că au fost edificate inteligent.

Dar noi nu știm asta. Tot ce știm este că suntem originali. Suntem aici de mii de ani și nu or să vină străinii să ne colonizeze cu ideile și cu teoriile lor.

Dr. Hari Bucur-Marcu este președintele Asociației Săliște pentru Europenismul Românesc. A fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF), consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO.

Expert internațional în probleme de politici de apărare națională, instituționalizarea sectorului de securitate și apărare națională, reforma sectorului de securitate. Planificator strategic și operațional, inovator în reforma organizațiilor de stat. Designer și conducător de proiecte de reformă și transformare. Designer de cursuri universitare și cursuri de pregătire, dezvoltator de metodologii de pregătire interactivă a adulților. Teoretician al proceselor de instituționalizare și de formulare și implementare a politicilor publice, cu aplicație în domeniul securității și apărării naționale.

08/07/201811/07/2018

Centrifuga romaneasca

„Caminante, no hay camino, se hace camino al andar”! („Călătorule, nu există cărare, se face cărare mergând!”)

Antonio Machado

Ne uităm increduli cum fierbe România, îngrijorați de soarta alor noștri. Ne dorim pentru ei normalitatea, chiar facem planuri pentru anii în care ne vom retrage la vatră lăsând copiii să-și vadă de viețile lor. Cotidianul nostru cuprinde mai ales liste de cumpărături și ne interesează „închiriez camera de matrimonio cu baie proprie in Coslada (la Rambla) aproape de metro” dar toți avem televizoare cu canale românești în casă.

Dinafară România se vede rău, copil flămând care își suge mucii ajuns adult autofag care se mănâncă pe el însuși începând cu mâinile și nu se mai satură. Niciuna dintre țările care ne găzduiesc nu are tendințe sinucigașe similare iar 28 de ani de rătăcire în labirint sunt mulți ani, o viață de om.

Cioloș a fost un personaj bulversant. Ne-a încurcat pe toți. Un animal tehnocrat care nu ar fi trebuit să existe, element perturbator pornit să încurce ordinea feudală cu erezii logice, ticălos răspândite. Cioloș e dovada că lucrurile pot fi simple, măsurabile, controlabile prin predictibilitate și mai ales clare. Că nu trebuie să fie complicat să trăiești bine de capul tău. Adică fix cum trăim prin țările unde suntem răspândiți. Cioloș ne-a dat speranța că ne-am putea întoarce în țară, la un sistem deslușit care să ne includă. Nimeni nu a înțeles atunci de ce era nevoie de tehnocrați, politica e complicată, dar am acceptat conceptul și ne-a plăcut propunerea. Părea că duceau țara spre ceva familiar, trăim aici după reguli clare iar asta ne priește.

Românii stabiliți în Vest au luat-o de la capăt în cel mai primar sens al cuvântului. Coborâți din autobuz după trei zile pe scaunul strâmt fără arcuri, mirosind a usturoi, cu 20 de euro în buzunar, cărând o plasă de plastic cu chiftele în franzelă și-o apă, avortați în creierii nopții la marginea autostrăzii, au pornit aventura reinventării personale cu mâinile goale iar după câțiva ani, nu foarte mulți, la un schimb de locuință au nevoie de un TIR să se mute. Pe oamenii ăștia e greu să îi minți, să îi cumperi cu găleți roșii de plastic și te înjură groaznic când te revendici șef numit la apelul bocancilor. Nu contează cine ești, cum te cheamă, cine te-a pus unde ești sau ce neamuri ai, nu te cumpără, reprezinți motivul pentru care își văd familia din an în paști.

Reguli puține, clare, acceptabile și previzibile. asta a fost ce l-a făcut mare pe Cioloș. A fost și motivul pentru care diaspora a votat masiv pentru Iohannis, un neamț, fost primar de Sibiu. Toți am fost în vizită la Sibiu și ne-a plăcut, am fi vrut o românie ca în Sibiu. Cel puțin.

Credeam că cei de acasă vin spre noi, că o să ne întâlnim undeva la mijloc și ne vom întoarce. Nu e cazul, vom fi diaspora încă pentru mult timp de acum încolo. Ne construim comunitățile după mintea și puterile noastre, continuăm să ne urmărim interesele care pe unde trăim.

Între timp, în țară, inflația crește, banii noștri nu mai au aceeași valoare, prețurile au explodat, costă 200 de euro un căruț decent de 80 la orice Lidl din Spania, motorina are preț de Monaco, prin curtea economiei românești pare că nu deretică nimeni. Guvernele se succed cu frenezie lăsând pe nepusă masă partenerii europeni fără interlocutori frecventabili iar agenda nu aduce nici pe departe a proiect de țară european.

După ultimele alegeri speram la curse TAROM ieftine pentru destinații europene, pentru noi, nu spre Azerbaijan sau Tbilisi. Speram la o companie românească care să ne transfere convenabil banii, la un asigurator român care să ne îmbie cu polițe pentru repatrierea decedaților, la o teleco cu oferte pentru televiziunea românească prin internet, la centre comunitare în comunitățile extinse sau o bancă românească în Barcelona să ne plătim hangaralele prin conturi.

Prioritățile diferă mult față de ce credeam noi că vor fi în urmă cu doi ani, atunci când n-am putut vota dar ar fi putut s-o facă cei care ne întreabă astăzi de chirii și grădinițe ieftine în Barcelona. Cei care vin acum în diaspora sunt altfel decât cei care eram cu ani în urmă, noi am venit de nevoie, ei sunt cei care sar din tren în plină viteză, cu toate riscurile, acum când înțeleg și nu le place direcția spre care se îndreaptă.

17/04/201818/04/2018

Si a fost ministra noastra la Spania, in teritoriu, de ne-a adus lumina

Ministra noastră, a românilor de peste tot, și-a făcut curaj și a venit în „teritoriu”
După cinci luni în care și-a făcut mâna cu diverși atașați la București
Noutăți? Aceleași, multă varză spălată pe bani publici

Eram curioși dacă și când noua ministră își va lua inima în dinți să iasă dintre granițe, să ne cunoaștem. Pariul era undeva între două și trei săptămâni dar i-au trebuit cinci luni să vină „în teritoriu” și să ne amintească că nu am plecat din țară degeaba și că locul nostru nu mai este acolo.

Cuiul lui Pepelea în relația minister – diaspora sunt aprobările pentru proiectele finanțabile și cele efectiv finanțate. Ministerul ăsta are niște bani, mulți-puțini nu contează, ce e de reținut este că banii ăia stau în pixul ministrului de rând iar criteriile de aprobare par să depindă de hormonii cuiva.

Asociațiile românești din Spania sunt evident subfinanțate, ele își trag seva din zvâcul câtorva nebuni frumoși care se încăpățânează să se implice visători pentru structurarea unor comunități în diaspora iar proiectele pe care ministerul le finanțează după criterii misterioase sunt elementul de manipulare pe care bucureștiul mizează. Altul nu are. Idealiștii chiar cred în povestea cu „faceți programe că noi vă ajutăm să promovați România”. Unii scriu câte cinci-șase proiecte pe an, cu inima deschisă, convinși de utilitatea acțiunilor pe care le fac dar, ghinion, toate sunt ne-eligibile. Ce vină au ONG-urile că partidul de la butoane este inexistent pentru diaspora?

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Elanul pe care editorii publicațiilor din diaspora l-au dovedit după înființarea ministerului s-a stins, comunicatele de presă pe care guvernul le emite sunt preluate și publicate din ce în ce mai rar, nu mai interesează pe nimeni veșnica litanie repetitivă, încărcată de nume proprii, a vizitelor de lucru în teritoriu sterile și lipsite de finalitate. Partidul care dă ministrul este invizibil și neinteresant în diaspora. Ca urmare ministerul inventează publicații de casă și le finanțează „transparent” aprobându-și propriile proiecte. USD24.ro e o astfel de aberație.

Ce nu i-a spus nimeni ministrei este că diaspora e majoritar apolitică, aici avem treabă, muncim cinci zile din șapte la integrarea de-adevăratelea în comunitățile noastre, nu-i vreme de bătut câmpii ideologic. În celelalte două zile promovăm România prin asociațiile noastre sau ne ducem copiii la plajă pentru că putem. După ce am așteptat zadarnic un cadru pentru Anul Centenar în care eram dispuși să ne aruncăm cu capul înainte și în mare parte pe banii noștri considerăm că nu datorăm nimic nimănui.

Coincidență sau nu pe pagina web a ministerului se publică proiectele aprobate fix după vizita doamnei ministru. Nu știu cum se vede de pe malurile Dâmboviței dar din Barcelona ne luăm libertatea să considerăm pantofii doamnei ministru nepotriviți pentru întâlnirea cu clerul la Madrid.

Consiliul Românilor de Pretutindeni este în comă, Centrele Comunitare sunt la UCI cu perfuzii iar Forumul Asociațiilor din Spania s-a născut mort. Scriem puțin despre subiectele astea pentru că RoBarna este o revistă făcută de voluntari cu alte venituri decât presa dar asta nu înseamnă că nu vedem și acționăm în consecință. După 15-20 de ani de diaspora avem o vagă perspectivă de cum suntem și ce vrem. Avem așteptări puține, simțim acut și de la mare distanță impostura iar tonul condescendent patriotard al comunicărilor dinspre politicul românesc de mult nu ne mai stoarce o geană de emoție.

Accentul de culoare

Un domn, președinte de consiliu județean, fost chelner la gospodăria de partid, a primit un scaun în față iar asta l-a pus în situația ingrată de a trebui să răspundă la întrebări. Nu toate au fost de complezență, de exemplu cineva de la o asociație care se ocupă de integrarea țiganilor a întrebat cu tupeu dacă Bistrița face ceva pentru ca oamenii ăia să nu își mai ia lumea în cap și să plece din țară. Șeful de la județ și-a dat în stambă grav pe un ton nervos-arogant-indignat care se poartă la ei acolo spunând că „cine vrea e liber să plece, nu-i treaba noastră”. Dar fondurile europene absorbite de județul în cauză pe proiecte de integrare, cam 6 milioane de euro, au fost bune?

Concluzii? puține

Spaniolii au o vorbă: „Ni esta ni se le espera”, prezența delegației ministerului la Madrid confirmă că trăim în dimensiuni separate și paralele, ei nu realizează unde vin și cu ce se mănâncă diaspora iar noi ne încăpățânăm să ne vedem de ale noastre. Stați liniștiți că profitați și voi, avem noi grijă să promovăm România pe contul nostru fiecare în cartierul în care ne-am așezat, să trimitem bani în țară pentru o viață decentă familiilor noastre. Am avut noi grijă să nu ne mai ștampileze spaniolii ca hoți și curve de centură, nu vă preocupați, voi înfrățiți-vă la nivel instituțional cu comunitățile bogate, imagine țării am făcut noi pe banii noștri.

Revistele de casă pot prelua gratis știrea asta, e o mostră din ce credem noi, în Spania, că trebuie să fie o acțiune de promovare cumsecade.

Un argument pentru ce spuneam mai sus este fix asta, publicată astăzi de ministerul paralel cu românii de pretutindeni:

„Participarea ministrului Natalia Intotero la lucrările Comisiei Mixte de Cooperare româno-emirateze
Românii au un rol pozitiv în dezvoltarea economiei Emiratelor Arabe Unite (EAU), iar contribuția lor a fost recunoscută și azi, în cadrul lucrărilor Comisiei Mixte de Cooperare româno-emirateze reunite la București, la Palatul Parlamentului, în scopul dezvoltării relațiilor bilaterale dintre cele două state.”

Românii din diaspora emirateză pot sta liniștiți. Ce spuneam?

Disclaimer: iertați vă rog tonul coloquial, să înțeleagă tot supusul Vioricăi, șefa la ministra noastră

25/03/201825/03/2018

Chestiunea Catalană: episodul Turull

Vineri s-a desfășurat în Barcelona un plen pentru investitura în funcția de președinte al guvernului Catalan a lui Jordi Turull, fost consilier purtător de cuvânt al anteriorului guvern Puigdemont.

În sistemul Catalan președintele este ales de majoritatea parlamentară rezultată din alegeri, la propunerea președintelui camerei instalat de aceeași majoritate și nu direct, în urma votului popular. Cu o zi înainte ca Jordi Turull să fie citat în fața judecătorului Pablo Llarena deputatul a fost propus președinte al Generalității Catalane și și-a prezentat programul în plenul parlamentului de la Barcelona.

Se speculează că ar fi fost o ședință convocată oarecum forțat, cu intenția de a-l pune pe judecătorul Pablo Llarena în situația de a-l trimite la închisoare pe președintele ales al Catalunyei. Nu a fost cazul, Turull nu a obținut cele 68 de voturi necesare pentru alegerea într-un singur tur ca urmare a absenței celor doi deputați aleși care nu se află în Spania, Carles Puigdemont și Toni Comín, dar mai ales din pricina surprinzătoarei abțineri a celor patru parlamentari de extremă stângă ai CUP.

Dealtfel a doua zi, sâmbătă, a fost trimis după gratii acuzat de militanță împotriva orânduirii constituționale. Numărul celor arestați este astăzi de 25 iar al celor procesați pentru delicte asociate procesului independentist catalan trece de 600.

Este dificil de înțeles postura celor de la CUP la votul de investitură de vineri, în condițiile în care ei se definesc ca un partid antisistem și republican, fără mare anvergură este adevărat, trebuind să se mulțumească cu un număr infim de scaune în parlamentul Catalan, patru (anecdotic este de observat că se văd nevoiți să compună un grup parlamentar împreună cu cei câțiva pe care Partidul Popular, la putere în Spania dar insignifiant în unele autonomii, reușește cu mari eforturi să îi obțină în Barcelona). Nu se înțelege postura celor de la CUP tocmai pentru că ar fi fost un prilej de aur pentru ei să îl pună pe judecătorul Llarena în situația delicată de a trimite la închisoare un președinte votat.

Astfel că astăzi suntem din nou în situația în care eram în luna decembrie, fără parlament integral constituit și sub efectele intervenției guvernului de la Madrid în baza articolului 155. Numai că ceasul ticăie. Dacă până la 7 Aprilie nu se alege un președinte, se repetă alegerile iar Catalunya rămâne sub control central, cu conturile intervenite și tot alaiul de neajunsuri pe care acest lucru le provoacă cine știe până când. Este motivul pentru care săptămânile care urmează sunt importante, pe de o parte se apropie sezonul în care motoarele economiei catalane duduie și au nevoie de predictibilitate iar pe de altă parte rezervele de răbdare ale partizanilor republicii sunt pe roșu.

Plenul de investitură de vineri nu a dus la votarea unui președinte pentru generalitatea catalană, Jordi Turull nu a putut obține numărul de voturi necesare iar sâmbătă candidatul nu a mai putut fi prezent pentru o a doua sesiune. În schimb am avut ocazia să ascultăm declarațiile politice în for parlamentar al partidelor iar nuanțele desprinse nu sunt puține. Dincolo de evidenta fractură între partizanii secesionismului și cei care se opun ideii, aproximativ 2 din 7 cetățeni ai Catalunyei nu au avut drept de vot, pe imigranți nu i-a întrebat nimeni dacă vor sau nu să se abțină.

Singura referință globală și inclusivă, am ascultat-o în discursul reprezentantului ERC, Sergi Sabrià, doar pentru ei se pare că existăm. Din partea lui Xavier García Albiol, Partidul Popular, nu aveam așteptări știam deja la ce să ne așteptăm după declarațiile belicoase împotriva tuturor imigranților pe care i-ar fi expulzat din Spania, din Europa, de pe planetă dacă ar fi putut în perioada în care era primar în Badalona; nu ne-a înșelat așteptările, în fond e cel mai pricăjit din clasă dar are frați mai mari care îi poartă de grijă.

Ne-am uitat cu interes către purtătoarea de cuvânt a Ciudadans, câștigătorul aritmetic al alegerilor din Decembrie. Ines Arrimadas își revendică atenția după ce partidul a devenit unul important în Catalunya ca număr de voturi obținute. Domnia sa a certat pe toată lumea; avea aerul că îi este dificil de acceptat că respirăm cumva același spațiu dar face eforturi; cumva de ochii lumii de la Bruxelles (mă refer la Comunitatea Europeană). Pare că doamna de la Ciutadans are o problemă cu toată lumea care nu e de la Ciutadans nu doar cu noi, ăștia care nu am avut drept de vot. Și nu are nici o reținere să o manifeste public iar asta este de apreciat, măcar știm cum stăm.

Are un discurs care prinde în piața de fructe din Nou Barris, care ridică ovații în mercatul din Badia del Valles, Santa Coloma de Grammenet sau Via Alexandra din Sabadell, pentru un public nutrit constant de soap-opera tv tradițională care împarte oamenii în răi sau buni într-un interval orar determinat. Numai că, dacă evaluarea mea e corectă, sunt exact zonele „imigrate” de defunctul Franco pe plaiurile astea, zonele unde bunicile spun că merg la vară „acasă”, în Andalucia, se simt și acum imigrante. Măcar ele, bunicuțele au avut drept de vot și au votat.

Pe domnul Iceta nu poți să nu îl iubești transpartinic, indiferent că ești votant socialist sau nu, discursul domniei sale este întotdeauna o poezie și arată clasa de om politic trecut prin ciur și prin dârmon. Dacă nu ești simpatizant al Partidului Socialist Spaniol nu te va convinge niciodată dar nu contează, diatribele sale sunt delicioase chiar dacă, în ceea ce ne privește, goale de conținut.

Românii microbiști, avem o vorbă, „Chibițul trebuie doar să știe să tacă și să nu îi pută picioarele”, asta cu tăcutul nu prea ne iese.

13/03/201813/03/2018

„Forumul” asociațiilor din Spania. Cum să arunci în derizoriu o idee bună.

Forumul Asociațiilor trebuia să adune la un loc reprezentanții ONG-urilor românești din Spania cu scopul declarat de a le oferi prilejul să se cunoască, să schimbe idei, experiențe

Propus ca o acțiune adresată oamenilor care din neastâmpăr mișcă voluntar viața socială a comunităților românești din Spania „Forumul Asociațiilor” s-a născut talent și a murit speranță.

Reprezentanții asociațiilor românești din diaspora sunt oamenii care au provocat în comunitatea, orașul sau regiunea în care trăiesc o întâmplare cu mici și bere, o șezătoare, o colectă pentru cauze benefice, o seară de poezie, un protest, orice, mai mic sau mai mare, care au adunat astfel la un loc românii atât de refractari între ei. Iar asta nu e puțin lucru. Nu reprezintă de fapt pe nimeni dincolo de propriile grupuri dar sunt germenii viitoarelor comunități structurate. Ideea aducerii la un loc a cât mai multor astfel de „motoare comunitare” părea genială.

Cu o săptămână înainte organizatorul a anunțat formatul care, spre surprinderea lor, includea prezența unor oameni politici și parlamentari veniți din țară. Rezultatul a fost devastator, interesul pentru „Forumul asociațiilor” a scăzut dramatic. Întâlnirea era adresată unor responsabili de asociații românești din diaspora. Unora hârșiți în tipul acesta de „întâlniri”, oameni trecuți prin experiențe similare care s-au dovedit complet sterile, ședințe de spiritism politic împănate cu promisiuni niciodată duse la capăt. Din cele mai mult de 100 de asociații active au părut interesate mai puțin de jumătate la lansarea conceptului „Forumul asociațiilor din Spania” iar la eveniment s-au numărat pe degete cei care au și venit.

Au participat cei care locuiesc aproape și care l-au găsit un prilej agreabil de a-și petrece sâmbăta plus cei care veneau de departe și aveau zborurile cumpărate. La un loc, adunați, un număr comparabil cu cel al oficialilor prezenți. Conceptul inițial era deja istorie, ideea de forum gândit ca un networking sănătos cu sarmale calde și schimb de idei, a deviat într-o reuniune protocolară departe de formatul propus, cu prezidiu scorțos, un prilej ca oricare altul pentru tradiționala harță sterilă și la care asociațiile nu mai erau obiectul întâlnirii: un deja-vú cu alte nume de parlamentari.

Ce căuta în sală Mihai Voicu, senator PNL, ales toxic pe listele diaspora, dezinteresat manifest de noi?
De ce a fost acolo Doru Coliu aflat veșnic în campanie electorală?
Ce treabă avea la o întâlnire cu caracter exploratoriu Victor Ionescu de la ministerul românilor de pretutindeni?

„Cu prilejul vizitei, subsecretarul de stat a participat la prima ediție a Forumului Asociațiilor Românești din Spania, unde a avut loc un dialog constructiv și un schimb de bune practici în vederea susținerii activității asociațiilor românești și a stimulării gradului de coagulare a mediului asociativ” spune comunicatul instituției. În traducere liberă înseamnă că ministerul ăsta are ceva bănuți pe care dacă vrea îi dă cui vrea, în condițiile lor, că ei marcă banul. Dar asta știam deja. Ministerul pare că încă își caută rostul și nu își cunoaște deloc clienții. Dar parcă nu despre implicarea sau neimplicarea ministerului era vorba în invitație.

Ambasada ne-a câștigat încrederea după ce am notat schimbările în raportul cu comunitățile românești, încercările instituției de a umple cumva vidul instituțional creat de lipsa unui organism cu atribuții social-culturale dedicat numărului debordant de români din Spania. Acesta a fost motivul pentru care am dat credit proiectului „Forumul Asociațiilor”. Părea interesant și încă mai cred că este o idee bună punerea în contact a oamenilor care fac lucruri. Care fac parte sau nu din asociații formalizate (pe mulți nu îi interesează deloc să se constituie în ONG dar asta nu îi împiedică să își ducă la îndeplinire proiectele – dacă întrebi oamenii din comunitățile răsfirate peste tot îți vor spune repede care sunt numele care contează în fiecare dintre ele). Experiențele lor pot fi utile pentru definirea odată pentru totdeauna a conceptului de comunitate în diaspora, ei sunt oamenii care ar merita ascultați înainte de a încerca să le explici tu lucruri pe care ei le știu oricum mai bine pentru că de cele mai multe ori își plătesc singuri experiențele.

Sigur că le poți explica felul în care se văd lucrurile din partea cealaltă, maniera în care crezi că se pot face mai bine iar ei vor fi receptivi. Nu recunoscători dar receptivi și se vor dovedi buni parteneri de proiecte. Doar că sunt oameni care după ce îți cumpără ideea trebuie convinși că este atât de bună încât să merite să-și plătească din buzunar plinul de benzină, zborul și hotelul la Madrid spre deosebire de toți și fiecare dintre oficialii veniți acolo în interes de serviciu. Ca să facă asta ei au nevoie de argumente, unele mai bune decât onoarea de a avea prilejul să îl admire pe senatorul Mihai Voicu butonându-și telefonul.

Evenimentul de sâmbătă a fost orice altceva decât un forum al asociațiilor românești din Spania, unii dintre noi am mai văzut idei bune trimise în praf, care nu își găsesc făgașul nici după ani de poticneli. Poate sunt inocent și am înțeles noi greșit mesajul, poate că doar era nevoie de un titlu de știre țeapănă la TVR un copy/paste la un text tipizat, valabil pentru oricare altă întâlnire. Am dubii, pentru atâta lucru ne organizam în două ore, 50 de inși, cu poze și sarmale incluse.

Despre Anul Centenar mai vorbim, mai facem un An Centenar, nou-nouț, la anul și când mai vrem noi.

sursa foto: Ambasada României în Regatul Spaniei

24/02/201801/03/2018

Ministerul stabileste ca Anul Centenar are 10 luni

În 27 februarie, cu o zi înainte de finalul celei de a doua luni din 2018, Ministerul Românilor de Pretutindeni anunță „Calendarul de activități pentru anul 2018”
2018 este anul în care se împlinesc 100 de ani de la marea unire, declarat An Centenar, de importanță deosebită pentru brandul de țară

În cadrul unui eveniment intitulat „Românii de Pretutindeni. Realități și aspirații”, organizat de Academia Română, Natalia Intotero, proaspăta ministră pentru Diaspora spune că va prezenta „elementele de noutate și obiectivele instituționale aferente anului în curs, destinate sprijinirii cetățenilor români aflați în afara granițelor țări, în vederea consolidării legăturii acestora cu identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă”

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Adunarea de la Academia Română „își propune dezbaterea problematicilor conaționalilor noștri în societatea contemporană”, se spune în comunicarea ministerului referindu-se la românii care trăiesc înafara granițelor. Nu este clar dacă dezbaterea are menirea de a deranja „el dulce farniente” al eminențelor care vegetează undeva în clădirea numită Academia Română, într-o intenție stângace de a-și clarifica ideile, poziția față de diaspora sau – puțin probabil – acceptarea odată pentru totdeauna că oficialii români nu sunt în măsură să influențeze în vreun fel viața românului plecat.

Pe data de 27 februarie a.c., între orele 10.00 – 12.00, la Aula Academiei din Calea Victoriei nr. 125, Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (MpRP) va lansa calendarul de activități pentru 2018.

Răuvoitorii ar spune că cele două luni care lipsesc din calendar înseamnă bani mai puțini cheltuiți dintr-un buzunar personal. Nu credem că este așa, bugetul nu este buzunar personal prin țările unde trăim. În România nu mai știm cum este, suntem plecați de ceva timp dar presupunem că lucrurile stau la fel ca în oricare țară care se nutrește din fonduri europene.

Optimiștii ar spune că un an de 10 luni la același buget înseamnă mai mulți bani pentru proiectele din amintitul „An Centenar” la promovarea căruia am tot fost invitați de vreo trei ani în urmă. Optimiștii sunt naivii activiști sociali din diaspora care au sorbit din promisiunile oficialilor căzuți „în delegație” pe plajele din Barcelona sau la cumpărături „din greșeală” pe Castellana Madrilenă.

Al doilea guvern PSD, cel condus de un domn, Tudose, intenționa desființarea ministerului pentru diaspora și transformarea acestuia în direcție a ministerului de externe. Guvernul Tudose a căzut iar cel care îi urmează include în continuare un minister „al românilor de pretutindeni” la conducerea căruia a fost numită o specialistă în problematica celor plecați.

În continuare politicul bucureștean crede că avem nevoie de cineva care să ne administreze.

Între timp noi ne vedem de viață, tutelați mulțumitor de țările de adopție. Ca de obicei dăm semne că România nu ne este indiferentă dar degeaba iar înțelepții misterioși ai academiei române organizează simpozioane pe tema „problematicilor conaționalilor noștri în societatea contemporană” de vreo douăzeci de ani fără să ajungă la o minimă concluzie. Organizațiile românilor din diaspora care chiar fac lucruri pentru comunități sunt nefinanțate și în anul centenar, ICR continuă să facă ce știe iar Barcelona este o fiesta continuă ca de obicei.

Doar Natalia Intotero este nou căzută în ecuația asta. Ne spune pe facebook că, în teorie, a trecut „Ziua Internațională a Limbii Materne, sărbătorită pe 21 februarie” și o credem. Că „își exprimă regretul față de incidentele violente din Ragusa” iar o credem. Cu finanțarea proiectelor avem rezerve dar reținem că niște bani pentru diaspora există. Nu este clar care sunt criteriile de finanțare a proiectelor dar niciodată nu a fost.

Un An Centenar mai scurt vă dorim și dumneavoastră!