Imi spun toti ca eu nu am cum sa fiu fericita. Si le spun, terminati cu prostiile

Imi spun toti ca eu nu am cum sa fiu fericita. Si le spun, terminati cu prostiile

Trimite și altora
  • 218
    Shares

Mesajul din sticlă: Viva la Vida!

...

Despre fericire

oana ursache
Oana Ursache

Acasă îmi spun toți că eu nu am cum să fiu fericită. Și le spun, terminați cu prostiile, eu, în capul și sufletul meu sunt fericită, fraților! Și ai mei mă tot conving că nu am cum să fiu fericită, plecată fiind, cu copiii rămași în țară, cum mama dracului să fii fericită, tu nu îți dai seama cât de dor îți este și cât de profundă îți este singurătatea, cât de tare îți lipsesc lucruri esențiale de acasă, că străinii, că românismul, că…

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar eu sunt fericită. În general sunt optimistă și cred că optimiștilor le surâde și le face cu ochiul mai lesne fericirea. Dar, acum că m-am mai domesticit, am stat exact o săptămână să mă gândesc ce este de făcut.

Tocmai plecase pentru a doua oară Chira, fata mea, de la mine, nu se adaptase nici de data asta, deși îi schimbasem colegiul și era foarte mulțumită de tot ce se întâmpla acolo, până într-un moment în care chiar nu mai era chip să pășească pragul colegiului, era imposibil să o conving să meargă la școală, cei de acolo au fost de acord să facă homeschooling cu ea, dar când a auzit că are de dat examene și că pentru asta trebuie să meargă la școală, nu a acceptat nici soluția asta, ei bine, nu am mai rezistat nici eu să o văd atât de tristă și s-a întors acasă, iar eu am rămas uitându-mă în gol, ce naiba să fac, ce se poate face, m-am gândit mult să mă întorc și eu după ea, să renunț la toate, așa cum mai făcusem cândva, m-am oprit o săptămână în loc și m-am gândit ce era de făcut.

Locuiam pe atunci într-un apartament din dormitorul căruia se vedea Sierra Nevada. Chiar din pat. Din pat, se vedea coroana unui copac și apoi, deasupra frunzelor, muntele alb. Era aprilie când a plecat Chira, muntele era încă acoperit de zăpadă, și cădea pe el o lumină întotdeauna nefirească. O săptămână am tot văzut muntele dimineața, la prânzi și seara, ba chiar și noaptea îi vedeam silueta deasupra orașului. Ieșeam pe balcon și mă emoționam, oare pentru a câta oară, văzând puzderia de lumini și de veselie a Granadei, colțul de Alhambra, Carretera del Darro, care curge pe sub stradă, tăcut și subversiv, locul în care se unesc cele două râuri, facultatea mea la doi pași, Palatul cu Coloane, și atunci am știut că nu mai pot pleca. Că Granada mă ține prizonieră, că sunt îndrăgostită de viața mea andaluză și că nu pot renunța.

Am hotărât să rămân.

Și după ce am hotărât să rămân pentru că, dacă m-aș fi întors aș fi fost eu ca mica mea Chiră, nefericită și disperată și cu aripile tăiate, am hotărât și să nu sufăr. Sau măcar, să nu sufăr fără înteruperi.

La început, printre toate evidențele eșecului maternității, din toate strigătele care nu mă lăsau să ascult liniștea, să îmi văd de propriul meu manual de rezistență, îmi aminteam, ca un pas obligatoriu spre fericire, să ridic privorea către cer. Să privesc cerul și să mă bucur că sunt în viață, că nu mă doare nimic și că îl văd. E mare lucru să fii în viață și să iubești cerul de deasupra noastră. Așa am început eu drumul către fericire. Privind cerul.

În momentele acelea eu nu mai eram nici mamă, nu îmi mai dezamăgisem copiii, nu îmi mai dezamăgisem familia și rudele și vecinii și prietenii, nu!, eram doar o femeie vie care privea cerul și se bucura de miracolul vieții. Mă bucuram pur și simplu că acum o grămadă de ani mama mea a avut inspirația să mă nască, să mă alăpteze, că apoi o bunică m-a învățat cum trebuie iubite ființele de lângă noi, că o învățătoare magică mi-a pus stiloul în mână, că un profesor mi-a vorbit despre univers, că mama mi-a pus niște cărți în mână, care m-au transformat în lector.

Bucuria asta v-o doresc! Opriți-vă și priviți cerul. Durează fix o secundă să vă amintiți că sunteți în viață și că viața e frumoasă!

...

Viva la Vida!

  • 218
    Shares