Recunosc automatismul comportamental al trecerii în revista a facebook-ului. Zilnic.
Mereu click-atul gest vine cu lista de motive solide. Părinţii din ţară, imperiosul punerii la punct cu evenimentul. Viciul.
Nu obişnuiesc oameni ce nu cunosc. Poate repetitivul copilăriei mele “nu vorbi cu străinii” să aibă ceva de explicat cu privire la aspectul în cauza.
Întorc cu “nu” bomboana prieteniei virtuale şi nici culpabilă nu mă simt.
Problema e că, sesizaţi, Zuckerberg şi gaşca se simt datori să mă tragă de mânecă cu sugestii, nume şi prenume în clar, de oameni care mi-au fost vecini de bloc, am cunoscut în tren sau mi-au dus ghiozdanul, odată, când se făcea frig.
Zilele trecute mi-a ieşit privirii nu o persoană (pe cai mari îmi trăiesc virtualul), ci o comunitate întreagă. 2800 şi spre 3000.
Compliment social să dea năvală toată omenirea asta cu mâna întinsă către ţine. Fug cu privirea peste plutonul primilor zece clasificaţi şi picul sau multul, adevăratul sau frumos prezentatul lor, nu-mi e familiar.
Fire de dus lucrurile până la albe pânze (mereu m-a intrigat expresia) cer explicaţii cui a deschis uşa să-mi între tot poporul asta pe pagină.
Rezultat rezolvator rezultator….toţi suntem ieşeni!
Îmi intră nod în gât, ruşine că n-am scos argintărie şi dulceţuri la prima solicitare şi cu sărut-mâna respectuos mă înscriu, apartenenţa plină, în grupul ieşenilor.
Timp dus, sunt ani de când mai ştiu despre Iaşi doar amintiri. Şi o obligatorie adresa într-un buletin românesc.
Mi-a fost mai cu uşor la inima să tai, mişcare singură, legăturile mele cu casă. Prost obicei, mi se inflamau pe înăuntru cam în fiecare zi şi supurau când mai puţin te aşteptai.
Să fie verdele cafelat “magic moments” sau imunitatea scăzută (ultimele două săptămâni, adjudecate mi-au fost unicii gripe împotriva căreia nu eram vaccinată!), zilele astea sunt mai mult acolo ca aici, unde-mi duc viaţa.
Prezent puţin cunoscut, fac ochii mari să nu mă greşesc pe străzi şi încep umblare. Aleg nouă, autobuz, scaun înfrigurat, plastic pe albastru, lângă fereastră, pe mijloc, la sufletul tamburului.
Dau din cap în staţie la Nicolina, “ne cunoaştem, se poate?!”, îmi trebuiesc tonetele de la piciorul podului, alea cu ţigări şi ciorapi 100 Den, buni de pus în cizme iarnă şi mă tot duc, zdruncinat, Copoului. Să se schimbe şoferii şi să număr cu degetele trişarea neplătită a găurilor din biletul Regiei de Iaşi.
“Coborâti?” “Doamnaa”… copilul nu are mai mult de trei ghiozdane schimbate şi dentiţie impar-incompletă.
“Da, cred…” “Oraşul acum are stăpân nou, să ştiţi! E prezentul meu, dacă nu va deranjează!”
Picioare scrâşnite-n pământ, cruce de însemnat locul şi posesia.
“Şi tu de când te burzuluieşti în amintirile mele?”
Copiii din ziua de azi !
