Cuvânt înainte – ‘Sârme şi Portocali’

Cuvânt înainte – ‘Sârme şi Portocali’

Chestiunea e: cartea mea nu a fost scrisă pentru a fi o carte; istoria povestită în carte nu am inventat-o, am trăit-o; de ce am dorit să public e o întrebare la care nu am răspuns; dacă sunt fericită c-am publicat-o e altă întrebare la care încerc să-mi răspund!

Acum câţiva ani, purtam în mine o poveste cu nimic mai specială decât a voastră. Probabil că orice român emigrat ar putea scrie o carte ca a mea, pentru că suntem vreo două milioane, fiecare cu povestea lui. De ce nu am rezistat dorinţei s-o scriu, de ce mi-am dorit mult ca povestea mea să fie publică, de ce am supus criticii şi opiniei unor necunoscuţi amintirile familiei mele? De ce am acceptat ca amintiri personale, unele dureroase pentru cei dragi mie, să fie judecate, ca şi cum ar fi simple personaje literare ale unui roman scris de o amatoare? Nu ştiu, probabil că n-am să înţeleg niciodată, aşa cum ştiu că n-aş putea să schimb trecutul cu altul mai bun, în care toţi am trăi într-o Românie ideală, aşa cum ne-o imaginăm fiecare dintre noi.

Cert este că Sarme şi portocali s-a lansat anul trecut, undeva la finele lunii aprilie, la editura Herg Benet. Este o carte în care vorbesc despre un drum , care speram să fie o ieşire dintr-un labirint. O carte despre mine, despre familia mea, povestea unei românce care îşi ia la propriu lumea în cap, după ce se satură să lupte cu demonii democraţiei româneşti. Poveste care ar putea fi şi a ta, românule plecat în lume!


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


Fragment:

„De fapt, totul a început de la o ştire. La jurnalul de seară au apărut reprezentanţi ai guvernului german, care anunţau un program de contracte de muncă pentru români în Germania. Era pe vremea când vizele se plăteau şi de contracte de muncă legale pe dincolo, nici vorbă. În ziua următoare m-am urcat în tren şi am luat Bucureştiul la picior, căutând locul în care să mă înscriu şi eu. Am mers prima dată la ambasada lor, acolo nu era. De-acolo am ajuns pe la Ministerul Muncii. În final, am găsit şi m-am înscris pe o listă nesfârşită de interesaţi. Apoi am aşteptat, am dat ceva interviuri despre care o să povestesc mai încolo şi în final, am plecat. Dar s-o luăm pe rând…” […]

„Plecarea a fost tulburătoare. Cu inima oscilând între disperarea de a părăsi doi copii şi fericirea de a păşi în afara cercului. Amintirea fetelor împreună cu mama şi cu bătrânul collie în poartă casei mi-a rămas pentru totdeauna că o stampă a unei etape care s-a încheiat. Două copile care nu înţelegeau că plec pentru mult timp, că plec într-un fel pentru totdeauna, că mama lor, aşa cum era atunci nu se va mai întoarce niciodată.”

Am ajuns în Germania, cu contract de muncă. Am fost exploataţi de patronii noştri şi abandonaţi de instituţiile româneşti, cu a căror acord ne aflam acolo. Mai degrabă decât exploatare la care am fost supuşi întreg grupul de muncitori aflaţi în proprietatea neamţului, am fost şocată de indiferenţa naţiei noastre, pentru toţi fraţii lor umiliţi de o societatea spre care culmea, priveam cu invidie. Astăzi umilinţele continuă, undeva în Europa, undeva în lume, românii continuă să accepte exploatarea, statul român continuă să vândă pe doi bani forţa de muncă a compatrioţilor noştri. Iar noi, românii, să ne considerăm norocoşi c-am fost parte a tranzacţiei sus-amintite.

„În timp ce bătrânul neamţ profita la maximum de investiţia lui, muncitori buni şi mulţi pe bani puţini, nevasta lui încerca şi ea să se aleagă cu ceva. În duminicile în care nu lucram, venea cu câte o propunere: ba să-i călcăm haine, ba să-i curăţăm curtea, ba să-i săpăm florile. Cică ne plăteşte la sfârşit, la plecare. Am făcut o grămadă din muncile respective fără să văd un fening din asta. Banii ni i-a dat pe toţi la sfârşit, şi asta tot ca să ne controleze. Ştia că suntem toţi faliţi,  fără o marcă în buzunar şi că aşa nu puteam fugi niciunde. Ne şcolise bine, adică aveam total interzis să părăsim satul, să ieşim undeva fără să ne cerem voie înainte. Mai mult de atât, nu puteam să vorbim nici cu vecinii din sat. De câte ori se apropia de noi cineva să povestească cu noi, să ne întrebe de sănătate, apărea nemţoaica de niciunde să asculte despre ce vorbim. Le era frică să nu ne plângem de condiţiile de muncă şi să-i facem de ruşine. Deşi eu cred că toţi ştiau adevărul, pentru că nu aveau nici un prieten în jur. Nu îşi vorbeau cu nimeni şi nici măcar nu se salutau cu vecinii din gard. Polonezii care lucrau aici aveau unii dintre ei 20 de ani vechime în muncă. Adică 20 de ani în care au mers şi au venit din Polonia, în care au lucrat mai mult sau mai puţin legal, în care i-au făcut avere moşului. Bătrânul avea o aversiune moştenită pentru polonezi, aversiune pe care nu făcea nici un efort să o ascundă. Ne povestiseră polonezii că tatăl lui fusese ucis pe front în Polonia. „Cine naiba l-a dus acolo?”, mă întreb eu. Îi înjura fără încetare şi li se adresă direct şi fără scrupule cu „schaize leute” Se purta ca un adevărat hitlerist demn de tatăl lui. Cu toată lumea de fapt, dar cu ei în special. Povesteau despre un polonez care lucrase acolo şi care se înfuriase rău pe bietul moş. După un şir lung de insulte pe care le-a suportat cu stoicism, intr-o zi în care i se umpluse paharul, l-a bătut pe moş zdravăn, a altoit-o şi pe babă, după care s-a întors mulţumit în Polonia lui de rahat.”

„Era pentru prima dată în viaţă când mă simţeam cetăţean de mâna a doua. A fost un şoc destul de mare tratamentul servit de patroni, dar a fost unul şi mai mare reacţia celorlalţi nemţi, despre care chiar nu înţeleg ce aveau cu noi. Făceam o muncă fizică, necalificată şi prost plătită pe care ei nu şi-o doreau. Eram acolo cu contracte legale pe care statul lor le oferise, din lipsă de forţă de muncă locală. Nu le făceam concurenţă în nici un domeniu, nici măcar la femeile şi la bărbaţii lor, că n-aveam timp pentru aşa ceva. Păstram curăţenia pe stradă, respectam vecinii şi noaptea dormeam ca lemnul, nu făceam chefuri sau alte trăsnăi ca să deranjăm. Cu toate astea, eram paria satului din faţa cărora localnicii îşi fereau copiii ca de Baba Cloanţa. M-am întrebat de multe ori cum s-ar comporta românii, dacă ar fi puşi în situaţia în care erau nemţii acum. Adică să ne imaginăm un sat din Ardeal, de vreo 100 de focuri, nu mai mult, care se umple pe perioada de vară cu zilieri veniţi legal să muncească pe la patronii de-acolo. Nu ţigani care îşi montează căruţele la capul satului, muncesc câţiva dintre ei şi restul fură găinile şi zarzavaturile de prin curţile oamenilor. Oamenii ăia sunt totuşi oameni ca oricare alţii, au sentimente şi necesitaţi şi probabil că dacă nu chiar ai sta cu ei la masă la o bere rece într-o seară, măcar nu i-ai arăta cu degetul şi n-ai da cu pietre după ei. Dar uite cum sunt unii, care se cred mai buni decât alţii şi care se cred îndreptăţiţi să-i desconsidere pe cei care nu-s de-ai lor. Acelaşi comportament îl aveau şi faţă de polonezi, şi faţă de noi şi faţă de africani… Eram toţi în aceeaşi oală de cetăţeni mizerabili. Şi oare pentru că lucrau mai mult decât noi? Ce, preda o profesoară din Germania mai multă materie decât predam eu, zicea mai multe cuvinte deodată, scria mai multe cuvinte sau ce? Dar în timp ce ea câştiga 2500 de mărci pe luna, eu câştigam 120. Singura diferenţa era de geografie bat-o vina. Multă vină am dat eu pe geografia asta. Ce noroc să te naşti pe un alt meridian!”

...

Nu m-am dorit purtătoarea de cuvânt a nimănui. Poate doar, în micimea mea, am crezut că voi striga şi voi fi auzită! În 2009, am călătorit cu autocarul pe ruta România-Germania. Exodul continuă, spre toate ţările Europei, spre alte destinaţii, tot mai îndepărtate. Cred că mărturia mea, cuprinsă între paginile cărţii „Sârme şi portocali”, alături de alte mărturii ale celor care s-au încumetat s-o facă, va servi generaţiilor care urmează: pentru a înţelege, pentru a pune sub acuzare, dar mai presus decât orice, pentru a ierta!

...