26 Mai adună două provocări cât un examen de maturitate, vor fi alegeri pentru echipa românească de trimis la Bruxelles și referendumul pe legile justiției cu două întrebări la care răspunsul da ar fi putut fi pre-tipărit.
Dacă pentru alegerea euro-parlamentarilor partidele bombardează constant piața publică, e campanie, au banii pentru asta, e treaba lor să își seducă sau să își sperie bazinul electoral după cum le duce capul pentru referendum nu face nimeni campanie.
Vândut ca argument pentru creșterea numărului votanților în 26 mai dar livrat ineficient riscă să fie mai degrabă un deranj inutil. Riscul ca numărul minim de voturi necesar pentru validare să fie insuficient este real iar puterea organizatoare are tot interesul să nu treacă și va face tot ce îi stă în putere să îl saboteze.
Partidele de opoziție au propriile probleme zilele astea iar președintele se găsește în situația de a gestiona singur cartoful fierbinte aruncat în piața publică cu bune intenții dar într-un moment riscant. Dacă referendumul nu trece din lipsă de cvorum deserviciul făcut propriei viitoare campanii electorale va fi imens iar partidele din opoziție vor plăti oalele sparte la următoarele alegeri locale.
În aceste condiții referendumul pe legile justiției pare să fie mai mult o bifă necesară în parcursul pre-electoral al președintelui Iohannis pentru că despre oportunitate sau o eventuală reparație târzie după 10 august nu mai poate fi vorba astăzi la trei trimestre de la închiderea ferestrei de oportunitate, acum când până și partidul la putere îndulcește electoral aroganța.
Pare incredibil că după măcelărirea legilor justiției din ultimii doi ani care a avut ca rezultat rezidual liberarea înainte de termen din închisori a 1.834 de criminali, 6.000 de hoți și tâlhari de drept comun plus 750 de violatori ar mai fi nevoie de o campanie de convingere a oamenilor să vină să voteze la un referendum care subliminal condamnă grozăvia. Probabil că dacă propunerea ar fi venit în contextul de acum nouă luni oamenii ar fi rupt ușile centrelor de vot, nu vom ști niciodată care ar fi fost urmările unei consultări populare oportune.
Ca strategie referendumul pare perfect utilizabil de o parte și de alta a scenei politice, opoziția se poate urca pe da-ul previzibil împotriva schimbărilor legilor pe măsura clientului iar puterii i-ar servi același da ca aghiasmă sau loțiune demachiantă la înfățișarea în fața propriului electorat. Dar astea sunt subtilități, nimeni nu riscă să își crediteze propriul electorat cu aplecare spre finețuri, mesajele trebuie să fie aspre, clare, scurte și fără virgule.
Cine să facă campanie pentru referendumul pe justiție? Societatea civilă s-a înregimentat de nevoie și își pune partea activă la cealaltă treabă din 26 mai, sindicatele sunt bicisnice și oricum nu simt că ar fi și despre ele, trusturile de presă funcționează cu bani, grupurile profesionale sunt o glumă iar ONG-urile nu își găsesc nici cheile de la mașină în mormanul de hârtii sub care le-au îngropat trei guverne cât o revoluție bolivariană.
Nimeni nu are timp de referendum la fel cum nimeni nu a avut timp de Centenar.
Mă gândesc dacă a fost doar o simplă plecare, o despărțire de scurtă durată, sau o desprindere pe care aș putea să o întrerup în orice moment al vieții mele.
„Zgomotul din târg nu se aude din casă” – e o vorbă pe care am auzit-o de la un algerian foarte bătrân.
Asemănătoare într-un fel cu „socoteala de-acasă și cea din târg”, atrăgând atenția asupra faptului că previziunile se împlinesc doar în puține cazuri. Am plecat acum aproape douăzeci de ani. Din furie, din multă silă și, recunosc oricând, un pic de inconștiență. Pentru că nu voiam să mă scufund într-o „ghetoizare” socială, culturală și politică fără sfârșit. După mandatul lui Constantinescu se pregătea Iliescu să revină pe cai mari și să domine iarăși. Ceea ce s-a și întâmplat.
Paul Gabor / Spania
Am lăsat în urmă o societate aflată într-o permanentă stare de latență, imposibil de trezit din punct de vedere civic, comunist-nostalgică, dispusă să pupe în orice condiții papucul unui tătuc pentru a i se satisface nevoile primare. Deseori, nici pe acelea. Acum vor apărea apostolii lui „nu generaliza, te rog, că nu-i așa” și îmi vor da peste degete, că nu suntem toți la fel. că unii vorbesc, se revolt. Da, așa este. Ar fi culmea să nu fie. Altfel, România ar fi avut de mult lacăt pe ușă.
Desprindere: o simt ca pe o încercare de a părăsi viața pe care alții ți-o concep, ți-o trasează, mereu alții te împing de la spate, iar tu ești obligat să o trăiești fără să te abați de la regulile lor, fără să crâcnești, nu poți să mârâi, să critici, să ai altă părere, să tragi alte concluzii sau să te așezi pur și simplu în alt unghi și să privești de acolo. Trebuie să fii încartiruit în gloată și să respiri în cadență, să gândești la comun și să acționezi doar sub baghetă.
Românii au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Plăcerea pe care ți-o oferă ruperea de sine, posibilitatea de a (te) mimetiza cu alți oameni, alte culturi, alte sisteme sociale, se produce în acele momente plecarea dintr-un mediu frânt, devastat, dezamăgitor până la isterie, paradoxal sortit confuziei permanente. Așa percepeam atunci.
S-a mai schimbat ceva între timp?
Desprinderea este, printre multe altele, intenția de a înceta să fii un intrus atunci când scrii sau vorbești fără a aplica filtre propriului discurs, este șansa de a-ți oferi momente de reverie, de utopie hrănitoare într-o lume care nu mai are de mult asemenea preocupări lipsite complet de pragmatism. Este atitudinea față de locul pe care alegi să-l părăsești pentru că a reacționa înseamnă mereu a acționa, de cele mai multe ori conștient, împotriva propriei tale persoane și a propriilor tale interese. Și devine frustrant. Nu poți trăi la nesfârșit într-o continuă iritare.
Desprinderea mi-a arătat, de la distanță, că pot fi și mai trist uneori: de aici se vede mult mai bine că oamenii s-au specializat în a se urî și a se ucide fără regrete. Pentru că distanța îți oferă calm și o perspectivă diferită din care să poți analiza. Mi-a mai demonstrat și că pot să-mi explorez și să-mi înțeleg frontierele sufletului fără a muri de foame, fără a face compromisuri mizerabile la tot pasul.
Plecând, am lăsat în urmă o clasă politică imundă pe care o condamn în totalitate pentru răul imens făcut oamenilor, pentru dezintegrarea societății și pentru rea-voință. Cu excepțiile de rigoare (să nu generalizăm, nu?), sunt urmașii tembelismului comunist, acționează bolșevic, în haită, și mențin intact acel sistem nefast de relații și interese, bazat pe nepotism și cumetrie.
Educația este din ce în ce mai precară, înfloresc analfabeții funcțional, industria diplomelor plagiate e-n continuă creștere și nimeni nu o va putea opri în viitorul apropiat, sistemul de sănătate nu reușește să se trezească din somnul medieval în care sforăie extaziat, dinozaurii din secții fac încă legea, mii de medici pleacă încă din țară, există o explozie a vracilor, vindecătorilor și guriștilor de tot felul, mistici, ezoterici și angelici, care promit vindecarea cancerului și a leucemiei cu suc de leurdă și pupături de cruce, justiția se face la comandă politică, iar Dumnezeu… Ce să mai spun despre Dumnezeu? Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de moaște și a cisternelor cu apă binecuvântate, a amestecului murdar în afaceri și politică.
Presa e o jucărie în mâna unor îmbuibați, asta se știe de multă vreme. Textul fără context este doar un jalnic pretext pentru a nu spune nimic. S-a abdicat ireversibil de la „Jurnalismul constă în a-i spune lumii ce se întâmplă în lume.” – acum este cu totul altceva. Un amestec mâlos format din inconștiența cozilor de topor care scriu și interesele celor care plătesc pentru a se ascunde adevărul. Puținele voci care se mai ridică sunt amenințate, șantajate, blamate permanent și scoase din mainstream.
Am plecat dintr-o țară care conștientizează extrem de greu că nu se va dezvolta fără modele reale în economie, politică și cultură, fără democrație adevărată, fără a respecta libertățile și drepturile celor din jur, fără a elimina elementele care o trag înapoi, în coșul de gunoi al istoriei, dintr-o țară care nu știe bine nici acum dacă va merge către Vest sau către Est. O țară care se lasă mereu amăgită și își vinde speranțele pentru o brichetă și o șăpcuță colorată.
Tinerii sunt dezamăgiți, rămân până își vor termina studiile, dar pentru o mare parte dintre ei plecarea din țară este singura soluție viabilă. Au reușit să antagonizeze. Cumplit, ferm, impardonabil. Pe cei de dreapta cu cei de stânga, pe cei de-acasă cu cei de-afară, pe moldoveni cu regățeni, pe atei și credincioși – eu reușit să dezbine și să congeleze creiere, să ne împartă în tabere foarte ușor de controlat și de dirijat în sensul pe care ei și-l doresc.
Au reușit să ne vândă gogoșile lor ideologice, împuțite, au reușit să ne convingă că ei ne reprezintă interesele și că nimeni altcineva nu poate să descâlcească ghemul. Iar noi îi ascultăm smeriți, încovoiați, cu ochii închiși. Ca ghioceii care privesc cu insistență neaua. Pentru că știu că vor muri când ea se topește.
Îmi este foarte greu să mai enumăr argumentele pentru care trecuta desprindere, de la care, iată, se împlinesc azi-mâine 20 de ani. Această poveste scurtă ar fi trebuit să fie aducătoare de sentiment, poate nostalgică pentru unii și aducătoare de speranță pentru alții, poate doar un simplu exercițiu de reflecție fără nicio altă implicație.
E o poveste, ca alte sute de povești. În finalul căreia mă-ntreb dacă a meritat, dacă s-ar fi putut face mai mult, dacă există regrete și de ce încă mai doare.
1 Decembrie 2018, Ziua Națională în An Centenar a fost trântită în derizoriu de statul român, de acest stat.
Înțelegem din dezinteresul instituțional că sărbătoarea centenarului a fost irelevantă. 100 de ani de statalitate au sfârșit la coșul de gunoi al istoriei din ignoranță, o crasă înșelare a așteptărilor pe care le aveam de la comenduire.
Cu lideri lași, ignoranți și necunoscători ai nevoii noastre atavice de repere, românismul eșuează în bandă fără să mai înțeleagă la ce sunt bune cărțile de istorie. Alba-Iulia, bărbații de stat îngropați sub ziduri obscure, oasele împrăștiate aiurea în geografia lagărelor comuniste fără de care nu se poate înțelege aniversarea celor 100 ani de Țară Mare devin date reci, abstracte, golite de conținut, vibrație și greutate în memoria colectivă. Au lăsat locul unor idoli de carton vremelnici ca hârtia glossy a tabloidului colorat cu viață efemeră.
Borcea, Becali, Șerban Nicolae, Serghei Mizil, Elena Udrea sunt nume proprii sinonime cu succesul personal al unora cărora li se subînțeleg istorii obscure populate cu cadavre ascunse prin dulapuri. În fiecare județ, oraș, comună domnește câte unul sau mai multe astfel de nume proprii de personaje admirate, sunt idolii româniei mari(sic.) la 100 de ani de la Marea Unire. Descurcăreții.
Pe fiecare scară de bloc din Micro ‘n’ al orașului muncitoresc, fost industrial, oricare, la alegere, trăiește o mamă care speră în tăcere să-i crească fata frumoasă iar băiatul descurcăreț, să îi ajute cerul și să aibă noroc cum a avut nepoata unei rude măritată în Italia. Invidioasă pe vecina grasă de la scara A căreia feciorul îi poate trimite din Anglia cinzeci de euro la două săptămâni.
Ieri ne-am plâns morții Revoluției
Pe mama cu copii de zece-doisprezece ani statul nu intenționează să o convingă că fata ar putea ajunge profesoară iar băiatul maistru într-o fabrică, omite să îi sugereze că pașaportul către un trai decent este cuvântul dat, credința în tradiție și tenacitatea de a deveni cel mai bun în treaba din care își câștigă traiul. Ne-a învățat diaspora că este suficient să fii cel mai bun faianțar din breaslă, cel mai bun măcelar din abator sau cel mai bun măturător din cartier ca să nu ai emoții când deschizi plicurile cu facturi diverse. Pentru marea majoritate acesta este luxul suprem și suficient, restul nu au decât să se facă milionari dacă îi duce capul, e la liber.
Vedem însă că acest stat nu are nevoie de oameni pe picioarele lor pentru că ar veni la pachet cu intransigența în fața unei societăți cu geometrie variabilă, aflată de 28 de ani la cheremul potentaților zilei. Ar însemna că acest stat ar trebuit să implice constante, predictibilitate, sens, direcție. Pe care nu le are, este un concept la fel de ezitant ca oricare dintre mamele de la scara vecină cu băiat de 12 ani pentru care își doresc să fie doar „descurcăreț” și să aibă noroc. Până și conceptul șansei se pliază pe socialul deformat de influența numelui propiu al zilei din localul apropiat.
Avem nevoie de nume proprii, ne hrănim cu ele fie că este vorba despre idoli, modele sau călăi. Cum ultimii 29 de ani nu ne-au dat satisfacție îndreptăm degetul în sus, spre stânga-sus, acolo unde ne imaginăm că viețuiește animalul căruia îi spunem stat. Căutăm vinovății iar impersonalitatea statului nu ne satisface, îi reproșăm că nu ne putem îngropa creștinește aspirațiile, cadavre împrăștiale la vedere pe câmpul promisiunilor predictibilității făcute franjuri la patru ani odată. Vinovați nu suntem noi, întotdeauna este vinovat un cineva, impersonal, e mai ușor de suportat așa, chiar dacă asta dă poate măsura eșecului colectiv.
21 Decembrie a fost ieri, a douăzeci și opta lamentație în grup, încă mai căutăm pe cine da vina, arătăm cu degetul generic spre o entitate care ne refuză numele proprii adâncind sentimentul de tensiune nerezolvată care de cele mai multe ori își caută descărcarea în micile noastre victorii personale. Noroc că suntem descurcăreți, echipați corespunzător pentru provocările viitoare care nu vor întârzia să apară încă din prima zi lucrătoare după anul nou.
Despre politică cu altă ocazie, astăzi este despre ai noștri, descurcăreții.
M-am întâlnit cu Opoziţia. Am trei veşti: una proastă, una bună şi una excelentă.
Mădălin Hodor – istoric
Ieri seară [21 noiembrie 2018 n.r.] la sediul GDS a avut loc dezbaterea „Opoziţia încotro?”. Nu vă plictisesc cu detaliile discuţiei pe care o puteţi urmări, dacă aveţi chef şi răbdare, pe Epoch Times, care a transmis-o live ca de obicei. Apropo, big like pentru băieţii ăştia, care fac o treabă foarte bună şi sunt cam singurii care se încăpăţânează să transmită dezbaterile astea, văzute de foarte multă lume drept cam inutile.
O să încerc să vă spun ce nu se vede pe înregistrare. Sunt opiniile mele, ca participant direct, aşa că luaţi-le ca atare.
Pe vremea aia, de să nu scoţi un câine afară, cum zic strămoşii, au venit la GDS, în Calea Victoriei, cam toţi liderii opoziţiei. Au lipsit cei de la PNL, deşi au fost invitaţi, dar după umila mea părere nu a fost mare lipsă, din moment ce ei nu prea sunt în opoziţie şi cred că nici nu o să fie într-un orizont de timp previzibil. Ceea ce s-a întâmplat ieri în Camera Deputaţilor, când Dragnea a rămas în funcţia de preşedinte prin absenţa strategică a reprezentanţilor PNL de la vot este dovada irefutabilă, dacă mai avea cineva îndoieli. Eu nu le aveam, dar mă gândesc că poate printre voi mai există unii. Reprezentând şi nu prea PNL-ul a fost prezentă doamna Săftoiu însoţită de alţi doi membri ai partidului. Domnia sa a repetat de cel puţin două ori că nu reprezintă punctul de vedere oficial al conducerii, aşa că am contabilizat-o pe persoană fizică. O altă absenţă a fost aceea a lui Traian Băsescu, vă place sau nu, lider al opoziţiei şi el, dar probabil că ar fi fost prea mult să am această pretenţie. Prea multă apă pe sub pod, prea multă istorie, prea multe resentimente. Mă rog. Eu personal aş fi fost interesat să aflu ce are de spus. Poate data viitoare. Bun.
Cum deja s-au dat nişte ştiri în sensul ăsta nu fac decât să confirm faptul că dezbaterea a început sub auspiciile unui „optimism” debordat. Doamna Săftoiu, care s-a prezentat drept „cinică” ne-a asigurat că PSD-ul „va zdrobi opoziţia la europarlamentare” şi că până în 2020 slabe şanse să se schimbe ceva. Poate nici atunci. Coincidenţă, exact când vorbea, eu citeam ştirea despre blatul PNL din Camera Deputaţilor, aşa că am fost convins că ştie ce spune. Am înregistrat dezamăgirea din vocea dânsei şi lehamitea de rigoare. Ca să zic aşa, era cam ofticată. Justificat, zic. A intervenit apoi domnul Tomac, care în mare a zis acelaşi lucru: PSD e foarte tare, Dragnea e puternic, noi suntem mici şi neajutoraţi.
Cum deja începuserăm toţi să ne enervăm puţin, că nu îi chemasem la o şedinţă de psihoterapie pentru femei abuzate şi ideea era să ne spună ce pot face, nu ce nu pot face, intervenţia domnului Cioloş a schimbat puţin atmosfera sumbră şi de aici a început să se mai mişte câte ceva. Bun. Cam asta a fost la început.
Cum puteţi vedea şi singuri ce s-a întâmplat în continuare trec direct la ceea ce vroiam să spun.
Mai întâi vestea proastă. Sunt şanse minime ca proiectul ale unei opoziţii unite să se realizeze. Poate se va întâmpla ceva neprevăzut în viitorul apropiat, ceea ce în România nu este niciodată exclus, dar strict pe ce am văzut aseară zic să ne luăm gândul. Oamenii chiar sunt din filme diferite şi impresia a fost că nici nu prea au ce discuta unii cu alţii. La PNL e dezastrul lăsat în urmă de USL, iar Tomac e tipul ăla care cu 5% sau cât Dumnezeu are partidul lui vrea să primească de la ceilalţi 50% din orice. Adică exact tipul acela de partid balama, care te ajută dacă le oferi ceva şi care te lasă când ţi-e lumea mai dragă pentru că le-a oferit adversarul mai mult. Un fel de UDMR. Sau dacă vreţi un Traian Băsescu fără talentul de aranjor. Ideea unei coaliţii cu cele două formaţiuni menţionate este o iluzie. Vorbesc de o coaliţie funcţională şi care să aibă nişte principii comune clare şi nu ceva de tip CDR, unde te sabotează aliaţii mai dihai decât adversarii şi ajungi să negociezi şi ordinea în care se intră la baie. Asta e vestea proastă.
Vestea bună este că i-am văzut direct pe ceilalţi. Surpriza plăcută a fost pentru mine Dacian Cioloş. Nu neapărat pentru că a spart atmosfera de înmormântare, ci pentru că omul are ceea ce se numeşte „charismă”. Nu din aia proastă şi populistă, nici din aia că e frumos, înalt şi muşchiulos. Are exact din aia care te face să îţi dai seama după două minute că omul e meseriaş. În sensul că ştie ce vorbeşte şi nu vorbeşte ca să se audă. Poate sunt subiectiv şi recunosc că sunt, dar mie îmi plac oamenii care vorbesc direct, fără vrăjeli şi citate ca să demonstreze cât sunt de culţi. Ei ăsta e Cioloş. Spune clar ce are de spus, pe înţeles, concis. Te uiţi la el şi vezi pe cineva care a muncit, ştie ce are de făcut, are un plan, îl explică şi îţi spune cum îl face. Îl plăceam eu din auzite, dar după aseară pe mine unul m-a convins. Îl votez fără rezerve şi dacă o să candideze la preşedinţia republicii sau la şefia unei scări de bloc. Apoi mai este acolo Vlad Voiculescu, pentru care am acelaşi tip de afinitate. Bun. Atât deocamdată, să nu credeţi că sunt vreun gruppie. Mai vedem.
Cea mai tare chestie pe care am auzit-o aseară a fost spusă de liderul USR, Dan Barna. Ajuns cu întârziere din cauză că a făcut o oră de la Arcul de Triumf la sediul GDS şi vizibil obosit a intrat direct în dezbatere. Cum la începutul discuţiilor li se solicitase tuturor să îşi definească electoratul pe care contează i s-a solicitat şi domnului Barna să răspundă. Ei aici a fost treaba. Pentru cei care nu ştiu, GDS-ul, şi numai el, este în continuare blocat într-o paradigmă a anilor 90’: există un electorat al PSD-ului, care este doar al PSD-ului, numai al PSD-ului şi n-ai ce-i face. Tot ce poţi face este să îi convingi pe ceilalţi. Ce răspunde domnul Barna şi cu ocazia asta mă unge pe suflet? Ba deloc. USR nu este un partid al unui anume tip de electorat, electoratul nu se împarte în electorat PSD, electorat PNL sau electorat USR, ci există un singur electorat. Electoratul român. Noi ne adresăm întregului electorat, care cuprinde inclusiv electoratului PSD. Bineeeee Barnaaaa! Exact. Exact aşa trebuie pusă problema. Arma PSD-ului a fost mereu asta. Electoratul captiv, care este captiv mai ales pentru că ceilalţi îl consideră aşa şi îl aruncă sistematic în braţele gangsterilor. Părerea mea, repet, a fost declaraţia serii.
Eu m-am băgat în discuţie mai pe la sfârşit. Recunosc că mă vorbisem cu prietenul meu Mihai Demetriade ca oricare dintre noi apucă microfonul, să întrebe ceva concret. Noi am decis că ce vrem să auzim este un răspuns concret la chestiunea Justiţiei şi a luptei anticorupţie. Adică ce au de gând dânşii să facă în sensul acesta în eventualitatea în care ajung la putere. Cum era loc pentru un singur vorbitor, cu o singura întrebare, am deliberat să o pun eu. Am făcut o frumoasă introducere şi am întrebat, mă rog, după ce am văzut înregistrarea mi-am dat seama că de fapt am cerut aşa cam imperios oarecum, să se facă un pact scris între partidele de opoziţie că vor restaura Justiţia, vor reface DNA şi vor lupta pentru aplicarea confiscării averilor obţinute din acte de corupţie pentru ca toată lupta asta vitală să aibă şi finalitate şi efecte concrete.
Mi-a răspuns imediat domnul Vlad Alexandrescu, care a înţeles exact unde bat. A spus-o mai bine ca mine. Trebuie refăcut statul de drept, pentru că ăştia l-au făcut praf. Iar fără această resetare, zero şanse să se facă ceva. De aici ar trebui plecat. Bun. Ok. Sper că şi ceilalţi au înţeles, că de răspuns nu au răspuns, probabil şi pentru că a intervenit o doamnă cu altă întrebare şi nu s-a mai discutat asta.
În concluzie. După discuţia de aseară eu personal am o concluzie clară. Voi susţine fără rezerve o coaliţie Cioloş (partidul lui Cioloş)+USR. Sau îi voi vota separat, dacă aleg să meargă separat şi îi voi susţine să se alieze ulterior. Asta era intenţia şi înainte de întâlnirea de aseară, dar mă bucur că am participat şi am putut să mă conving că nu greşesc.
A, da. Ziceam ceva de o veste excelentă. Vestea excelentă este că vin nişte alegeri, iar decizia ne aparţine. Putem vota în număr covârşitor o astfel de coaliţie care are principii clare (fără penali în funcţii publice, cu oameni noi, cu sprijinirea luptei anticorupţie etc) şi o putem trimite spre o majoritate confortabilă care să îi permită să le implementeze. Sau putem să împărţim voturile aiurea, să le dăm pe aranjamente şi negocieri, pe false principii de colaborare şi pe false idei de opoziţie faţă de PSD şi să-i trimitem spre o coaliţie sortită eşecului. Unde se vor compromite, nu vor putea face mare lucru, iar de câştigat va avea din nou de câştigat eternul partid mafiot PSD. Cum ar veni singurii care decid suntem fix noi. Acum nu mai avem scuza că nu avem cu cine. Eu zic că e excelent.
Şi ca să nu închei debordând de un optimism care să vă strepezească dinţii am rezervat şi premiul pentru dezamăgirea serii. El merge către Demos. Nu ştiam mare lucru despre băieţii ăştia, dar am văzut destui entuziasmaţi că a apărut o formaţiune nouă „pe stânga”. Cică ar fi o concurenţă pentru PSD. Cum au început aseară, că PSD nu este un partid socialist, am crezut şi eu în asta vreo zece minute. Apoi l-am auzit pe secretarul lor general (îmi scapă numele, îl găsiţi voi) vorbind despre construirea unei „Românii egalitare”. Mi s-a rupt filmul. Oi fi eu aşa mai de dreapta, dar asta e chiar o tâmpenie de zile mari. Demnă de Lenin pe scara trenului spre Rusia. Părea băiatul că este la un seminar la SNSPA despre revoluţia bolşevică. Frate, zic, ce fumează ăştia? Şi dăi şi luptă cu teoria egalităţii, cum au ei nişte planuri să reducă clivajele sociale. Serios. Referat de anul doi. Mă rog.
Dar lovitura de graţie a dat-o o domnişoară, tot din conducerea asta a lor, care, după intervenţia mea cu Justiţia, a spus că din sondajele lor pe oameni nu-i interesează „problema Justiţiei” ci salariile şi sindicatele. Că noi vom face programe sociale, vom crea sindicate puternice. Am vrut să sar de pe scaun, dar nu se făcea, plus că nu mai era timp. Intenţionam să o întreb ce sondaje a văzut dânsa şi dacă ele au ţinut cont de faptul că din februarie încoace sute de mii de oameni au ieşit în stradă, nu pentru salarii şi sindicate, ci pentru, ce să vezi, apărarea Justiţiei, a legilor şi a statului de drept. Deoarece, spre deosebire de dânsa, restul lumii s-a prins că degeaba faci salarii mari, faci sindicate şi dai ajutoare sociale la copii, dacă vine unul ca Dragnea şi ţi le fură, iar apoi schimbă legile ca să nu intre la puşcărie. Că mă luase rău amocul vroiam să îi recomand Narcos de pe Netflix, ca să vadă cum stă treaba cu reformele sociale într-o ţară fără Justiţie, dar aşa am rămas doar la concluzia că băieţii şi fetele de la Demos ar trebui să iasă mai des în oraş.
Țara aceea este bolnavă și nu politicul de astăzi la putere este maladia, poate fi una dintre cauze dar nu singura.
Mircea Cărtărescu se confundă astăzi cu România creativă peste granițe, unul dintre numele proprii, el singur înseamnă mai mult decât un Gaudeamus de succes întreg. Îl poți iubi sau poți să îi urăști scriitura de caracter burghez de pe poziții estetice dacă ești în stare să dezvolți minimal o sumă de argumente acceptabile dar nu îl poți ignora.
Este din ce în ce mai dificil de ignorat acceptarea în creștere pe care intelectualitatea europeană o acordă numelui Cărtărescu ajuns prin efortul traducătorilor de limbi diverse și la alții. Ecoul ni se întoarce în față, săptămâna trecută a fost premiul Thomas Mann, iar în urmă cu o lună El Formentor.
Sau, am putea să îl repudiem, stabilim că nu are vână românească și îi refuzăm apartenența la cultura neaoșă, putem face și asta, nu ar fi prima dată.
Zgomotul ne pune plapuma pe cap, pasul următor ar fi să îi întoarcem spatele, înfierarea bicisnicului și delimitarea de numele care îndrăznește să adune premii internaționale, eventual să repudiem îndrăznețul. Serios?
Portada aparține unei reviste din Uruguay care îl bănuiește pe scriitorul român că este în căutarea unui Nobel pentru Literatură.
¿Será el primer escritor en lengua rumana en ganar el Premio Nobel de Literatura, como vaticinan algunos críticos? Mircea Cartarescu (Bucarest, 1956) –de él se trata– obtuvo el premio Thomas Mann de Literatura 2018, dotado con 25.000 euros, concedido anualmente de forma conjunta por la Ciudad Hanseática de Lübeck y la Academia Bávara de Bellas Artes de Munich, según ha informado Impedimenta, la prestigiosa editorial española del autor, que ha publicado Nostalgia (cuentos), Las Bellas Extranjeras (cuentos), el volumen autobiográfico El ojo castaño de nuestro amor y la novela Solenoide, entre otros títulos. El jurado destacó que “durante las últimas cuatro décadas Cartarescu se ha convertido en la voz más importante de la literatura rumana, primero a través de sus volúmenes de poesía, luego a través de novelas, cuentos y ensayos”.
En el fallo del jurado –integrado por Friedhelm Marx, Michael Krüger, Birte Lipinski, Martin Mosebach, Hans Pleschinski, Gabriele Schopenhauer y Thomas Sprecher– se plantea que con Cegador, trilogía “desenfrenada y polifónica” Cartarescu “se ha inscripto en la literatura mundial”. Cegador será recuperada próximamente por Impedimenta en una traducción directa del rumano. El primer volumen, A la izquierda, se publicará en 2018, y luego seguirán Cuerpo y A la derecha. “Nunca he pensado en hacer otra cosa que no fuera escribir. A la edad a la que todos mis compañeros querían ser astronautas yo ya quería ser escritor y mis juegos fueron los libros desde un principio. Soy el primer intelectual de mi familia, mis parientes fueron obreros, pero mi padre rendía culto a los libros y tenía una biblioteca en casa; algo que despertaba la burla de algunos de sus conocidos, pero que a mí me vino muy bien”, recordó el escritor rumano en una entrevista.
Nu am inteles, pana acum cateva zile, la ce se referea Constantin Brancusi cand spunea „V-am lasat saraci si prosti, v-am gasit si mai saraci si mai prosti”.
Alexandru Lazăr, avocat din Barcelona, trimite o replică Alinei Mungiu Pippidi
Doamna Pippidi, daca nu aveti nimic bun de spus, mai bine nu mai spuneti nimic
Avocat Alexandru Lazăr / Barcelona
Cand spunea „saraci”, eram ferm convins ca nu se referea la starea materiala.
Brancusi era un artist, iar pentru un artist materialul este ceva vulgar. Se referea la spirit. Saracia spirituala este mult mai apriga decat cea materiala.
„Prosti”, asta intelesesem din prima la ce se referea.
Toata aceasta cugetare, de lumpen de diaspora, o am in urma citirii unui articol scris de doamna Pippidi. Recunosc ca l-am citit de 5 ori. Nu pentru ca nu l-as fi inteles, ci pentru ca nu puteam da crezare celor ce le citeam.
Americanii au o zicala: daca nu ai nimic bun de spus, nu spune nimic („if you have nothing good to say, say nothing”) . Cam asta e concluzia mea si cu privire la acel articol. Cu unele fraze puteam fi de acord. Dar nu pot fi de acord cu saracia spirituala.
Saracia spirituala a articolului este generata de dorinta de a incerca sa argumentezi aruncand cu noroi in adversarul tau – incercarea de a avea dreptate bagand pumnul in gura. Incercarea de a crede ca ai argumentat si cugetat corect, deoarece adversarul nu este de talia ta (autoarea afirmand ca ea face parte dintr-o categorie aparte: „[…] pe cei care suntem in diaspora egalii occidentalilor”) .
Restul, noi cei lumpen si care calatorim cu low-cost, suntem cei care aduna de pe mesele occidentalilor. Aceasta este saracia spirituala despre care vorbeam.
Sunt multe pasaje din articol despre care am putea vorbi. Am sa le enumar pe cele mai importante.
Adunatul de resturi de pe mesele occidentalilor. Nu are rost nici macar sa caut argumente pentru asta. Faptele o dovedesc. Adevarul este unul singur si stim, de fapt, cum isi castiga existenta romanii si romancele in diaspora: cu munca, sudoare si onoare.
Am sansa sa fiu in contact direct si constant cu sistemul antreprenorial din Spania. Acolo, romanii si romancele sunt apreciati si respectati pe piata muncii. De catre spanioli, desigur, caci vad ca in Romania intelectualii (de bulevard, nu de mahala) arunca cu laturi inspre noi.
Cand citesc fragmentul cu resturile, ma gandesc imediat la pilda lui Lazar cel sarac. El nu era sarac cu duhul, precum autoarea, ci material. De la pilda aceasta putem sa facem o paralela cu Romania: statul este bogatul care sta la masa (statul incalecat de politicieni), iar cei ce au fost nevoiti sa plece in diaspora sa munceasca sunt Lazar.
Acestia, „diasporenii” intruchipati in Lazar, se ascundeau pe sub masa statului si incercau sa isi gaseasca norocul: o bucata de paine. Stapanul – Statul – le dadea un picior in coaste cand vedea ca lumpenii isi gaseau bucata de paine. Le lua bucata si o arunca la cainii sai: cei care latra pentru ca Sistemul sa nu piarda puterea.
Dar sarmanul Lazar, plecat in pribegie (in pilda moare si se duce in Rai), nu poarta ranchiuna. Nu uraste Statul, ci ii intinde o mana ca sa il ridice din Iadul in care se adancea pe zi ce trece.
Mahala. Alegem careva dintre noi unde ne nastem? Daca m-am nascut in mahala inseamna ca trebuie sa plec capul si sa nu indraznesc, „stapana a intelectualitatii”, sa ridic privirea?
Low-cost. Daca m-as cobori la retorica folosita de autoare, as pune ca low-cost este felul in care argumenteaza. Dar nu sunt nepoliticos si nu voi face asta. Eu zbor cu low-costul. Stiti cine mai zboara cu low-costul? Cei/cele care muncesc si stiu cum se castiga fiecare moneda. Este si acesta un simbol al mahalalei? Pardon, cocoana.
De exemplu, regina Sofia a Spaniei a zburat cu Ryanair. Aici, iar trebuie sa vorbesc despre prostie combinata cu saracie spirituala: domnia nu ti-o da trasura in care mergi, ci felul in care sezi in trasura si in care tratezi caii. Am vazut, si cred ca si doamna Pippidi o fi vazut, prosti in masini de sute de mii de euro si genii pe bicicleta. Bicicleta este low-cost sau si ea este trend si „nu se pune”? Astea sunt argumentele domniei sale… Lipsea un „cine zice ala e”, ca „ba tu mai mult” l-a exprimat intr-o forma mai aleasa.
Saracie spirituala. Stimata doamna, va reamintesc ca si cei care ne nastem in spitale, si cei care se nasc in pat princiar, si cei care se nasc in mahalale, si cei care se nasc peste Ocean sau peste mari suntem EGALI.
Or, prin atitudinea dumneavoastra, din text reiese cum ca faceti parte – si va felicit – dintr-o clasa intelectuala rasata care este suita in pod si ne vorbiti noua, plevei, de sus.
Parca vad scena: stati in pod, va tineti bine de scara, un picior ramane in pod si altul este pus cu lehamite pe scara ce duce catre cei/cele care suntem in diaspora si ne aflam, evident, mai jos – sub tocul pantofului intelectualilor din pod.
Ne priviti cu scarba si incepeti sa educati gloata. Parca stropii de saliva ce ies cu repeziciune ii simt pe obrazul drept. Sunt stropi acizi, parca plini de ura si venin.
Va invit sa nu mai faceti separari nenaturale. Romania nu se imparte intre buni si rai, intre destepti si idioti, intre cei din tara si cei din afara. Din cauza unor astfel de afirmatii, Romania se fractureaza, sangereaza si nu poate avea un drum comun. Nu, doamna draga, Romania nu este rupta in doua, Romania nu este nici a mea, nici a dumneavoastra, nu este a celor de acasa sau a celor din pribegie. Romania este o mostenire care a fost primita si nu trebuie stirbita. Iar asta se poate face doar prin unitate si nu prin ura si saracie spirituala.
Diaspora: diaspora este Romania si Romania este diaspora. In diaspora am cunoscut mii de romani si romance. Oameni muncitori, demni, curajosi, oameni care au un scop bine determinat si care sunt calzi, iubitori, educati, culti.
Cu siguranta avem si multe defecte – unul este ca nu avem rabdare sa stam la cozi – aici sunt partial de acord cu dumneavoastra, nici mie nu imi place imaginea de gramada de rugby de la portile de acces catre avion – dar asta nu este, oare, din cauza miilor de ore de cozi din zecile de ani de comunism?
Dumneavoastra poate sunteti norocoasa si nu aveti defecte. Eu am multe, recunosc. Dar diaspora noastra, ca si cetatenii Romaniei, merita RESPECT. Ma uit in alte tari – nu ma uit sa le iau resturile de pe masa, va garantez, ci ma uit sa invat de la ei – si vad ca isi RESPECTA cetatenii si cetatenii se respecta intre ei. Isi respecta cetatenii care se afla in tara lor si isi respecta cetatenii care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiti sa plece in strainatate sa lucreze.
Stiti ce este trist, doamna Pippidi? Pare ca dati cu piatra mai cu sete in cei care au plecat sa munceasca in strainatate decat in politicienii care au ramas sa FURE acasa. Dar si intr-un caz si in altul, piatra nu este solutia. Ura nu este si nu va fi solutia.
Apropo de insotitorii/insotitoarele de zbor: nu ii indura doar pe romani. Ii indura si pe nemti, si pe italieni, si pe spanioli, si pe englezi etc. Marlania, coruptia si lipsa de educatie nu au fost inventate de catre romani si cu atat mai putin de catre romanii din diaspora.
RESPECT: cereti respect catre adversarul politic? Respectul se castiga, nu se da. Si respectul este reciproc. Oricine este adversar, politic sau apolitic, daca nu are demnitate si respect, nu va primi respect. Argumentul aici este simplu: daca un „demnitar” este condamnat si/sau cercetat, pasul DEMN si NORMAL intr-o societate unde functioneaza statul de DREPT ar fi sa-si dea demisia pana la elucidarea cazului.
In momentul in care „demnitarii” rup bariera puterilor in stat si nu respecta justitia, in momentul in care demnitarii uita ca rolul lor este sa slujeasca pentru a satisface interesul comun, atunci respectul cuvenit dispare.
„Si ce te bagi tu, domnule? Esti avocatul lor?” Ca orice doamna educatoare (*este o figura de stil, eu purtand un enorm respect invatatoarelor, invatatorilor si profesoarelor/ilor din sistemul romanesc de invatamant, sistem care nu ii respecta si nu rasplateste la adevarata lor valoare), ne trageti bine de perciuni pe astia/astea din diaspora in articolul dumneavoastra (nu aveati coji de nuci, ca ne puneati si la colt).
Probabil ca daca cititi randurile acestea o sa spuneti: „si ce te bagi tu, domnule? Esti avocatul lor?”. Este drept, ati nimerit. De pe bancile scolii si liceului aveam aceasta „problema”: nu puteam sta cu mana in san sa vad cand cineva, care credea de multe ori ca are autoritate, facea o nedreptate. Astfel, interveneam.
De multe ori, se incerca sa mi se bage pumnul in gura. Ei bine, de atunci nu m-am lecuit. Tot asta fac. Apar interesele altora.
Poate este destin, deoarece numele meu Alexandru insemna „cel ce ii apara pe ceilalti”; de asemenea, profesia mea coincide cu deprinderea insusita de pe bancile liceului: sunt avocat. Si da, si eu locuiesc in diaspora.
Astfel, doresc sa fiu, cum am mai spus cu alte ocazii, avocatul diasporei. Nu consider ca este demn ceea ce ati facut si sunt sigur ca regretati. Din punct de vedere intelectual si academic, sincer, cred ca nu va face onoare un astfel de articol.
Pe de alta parte, aici, pe mesele celor din Spania, printre firmituri, am putut afla ca ura vadita catre un grup anume constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoarea. Spun asta doar ca sa intelegeti ca un cuvant asternut nu doar ca raneste, ci poate chiar cauza mult, foarte mult rau. Se numeste infractiunea de „ura”. De aceea, va recomand cu toata taria sa lasati ura cand apasati tastele.
De aceea, va invit, ca de la un intelectual care merge cu low-costul la intelectuala de business class, sa aratati respectul cuvenit celor pe care ii analizati, criticati sau aplaudati. Cei din diaspora nu suntem straini, suntem doar plecati pentru ceva vreme de la noi de acasa. Stiu ca regretati ceea ce ati scris in acel articol.
Este normal, orice intelectual care se respecta, precum dumneavoastra, si-ar da seama ca a gresit. Cu totii gresim. Este omenesc. Tocmai de aceea nu va port pica. Sunt convins ca si cei din diaspora sunt in asentiment cu mine. Ceea ce trebuie sa intelegem cu totii este ca, daca vrem ca Romania sa ajunga unde ii este locul, trebuie sa avem un proiect de tara, un proiect comun, sa punem umarul cu totii si sa lasam crearea artificiala de falii intre cetateni care isi au radacinile in acelasi pamant.
Va invit sa faceti pasul si sa rectificati.
Niste simple scuze ar fi suficiente, deoarece ar insemna enorm pentru domnii si doamnele pe care ati incercat sa ii manjiti cu dispret si noroi. Oameni despre care nu stiti nimic, oameni care nici nu va imaginati cat au luptat si cat lupta si care fac niste sacrificii enorme, caci au ales sa-si ia destinul in maini.
Acesti oameni merita respect, si nu discursuri dojenitoare demne de congrese de partide comuniste de dinainte de ’89.
Alexandru Lazar este Partner Lawyer/Socio in cadrul firmei de avocatura IntLaw din Spania, doctorand in programul de Doctorat in Fundamentele Dreptului Economic si al Companiilor in cadrul ESADE Barcelona si membru al fundatiei CAESAR.
Acum exact 50 de ani, Ceaușescu și-a propus edificarea unui stat socialist multilateral dezvoltat, după mintea lui.
După care a dispărut în trei zile, ca și când n-ar fi fost.
Dr. Hari Bucur-Marcu
Acum 70 de ani și mai bine, comuniștii români au purces la edificarea unui stat comunist. Au beneficiat de literatura teoretica a partidului comunist, care cuprindea scrieri din Marx, Engels, Lenin, Stalin dar și din alți gânditori comuniști, precum și de sfaturile tovărășești ale consilierilor sovietici, veniți să îi ajute pe comuniștii români în această întreprindere laborioasă de edificare a statului lor, aici, la noi. Edificiul realizat a ținut cât a ținut puterea sovietică de tip stalinist. După care a început să se clatine.
Acum exact 50 de ani, Ceaușescu și-a propus edificarea unui stat socialist multilateral dezvoltat, după mintea lui. Fără niciun suport teoretic, fără nicio scriere alta decât cuvântările lui pe la diferite congrese, conferințe și active de partid. Dar cu sprijinul necondiționat al unor inepți, sub-inteligenți și inculți, ca Bobu și Dincă. Păstrând oamenii inteligenți și cu carte în eșaloanele doi și trei, și doar în proporție de maxim doi la zece. Edificiul realizat a ținut două decenii, cât s-a ținut și Ceaușescu în fruntea statului. După care a dispărut în trei zile, ca și când n-ar fi fost.
Acum 29 de ani, post-ceaușiștii și-au propus edificarea unui stat democratic, cu o economie concurențială, după modelul occidental. Deși exista un suport teoretic enorm de dezvoltat privind edificarea statelor democratice, cu scrieri mereu actuale ale părinților națiunii americane, ale francezilor, germanilor, englezilor din secolul anterior și din cel prezent atunci, deși exista expertiză în rândul unor intelectuali occidentali dispuși să își împărtășească această expertiză cu românii, deși existau români occidentalizați, posesori și ai experienței democratice dar și ai unor teorii dezvoltate în democrațiile consolidate, edificatorii noului stat România nu s-au interesat nici de scrieri, nici de experți, nici de românii pricepuți din afară.
Au pornit la edificarea României democrate și libere după ureche. Cântând la țambal o simfonie căreia nu i-au văzut niciodată partitura și pe care nu au studiat-o niciodată, sperând să sune exact la fel ca o simfonie cântată de o orchestră simfonică de prestigiu, după îndelungi repetiții.
Norocul a fost că, la cinci ani în procesul acesta de edificare a unui stat democratic și concurențial, au intervenit occidentalii, cu un meniu concret de măsuri, pe care guvernanții români trebuiau să le ia, pentru a se califica să intre în NATO și în Uniunea Europeană.
Adică, aici unde ne aflăm astăzi, de 14 ani și de 11 ani, respectiv. Dar nu pentru că guvernanții noștri ar fi asigurat îndeplinirea completă a fiecărui punct din meniul acela occidental. Ci pentru că Occidentul în care am intrat a făcut concesii. Mai ales în sistemul de justiție au făcut occidentalii concesii, domeniu care nici astăzi, după 11 ani de membru al Europei Unite, nu este acceptat că ar fi unul european.
Deci, ne aflăm într-o Românie aproape democratică și cât de cât concurențială, însă needificată complet ca stat, fără o bază teoretică serioasă de edificare, fără să fim recipienți de expertiză internațională și fără valorificarea expertizei naționale, cea de valoare internațională.
La fel ca și în perioada ceaușistă, conducătorii politico-adminsitrativi sunt analfabeți complet sau doar analfabeți funcționali, sunt sub-ineligenți dar șmecheri, tupeiști și derbedei, respectiv țațe, diferența făcând-o faptul că nici măcar în eșaloanele patru sau cinci ale puterii nu găsim oameni inteligenți și culți, nici măcar în proporție de unul la trei sute.
Așa că nu este de mirare că edificiul statal cu numele de România, ridicat în anii 1990 se clatină la fiecare pas mai apăsat și scârțâie din toate încheieturile.
Și nici măcar nu putem discuta serios nici cauzele și nici soluțiile de consolidare a edificiului, deoarece, în 25 de ani, nu s-a gândit nimeni să introducă în mentalul colectiv românesc teoriile, conceptele, noțiunile, ideile, principiile pe baza cărora s-au edificat democrațiile consolidate din lume, în ultimii 200 de ani, democrații care au rezistat la seisme inimaginabile și la furtuni istorice majore. Tocmai pentru că au fost edificate inteligent.
Dar noi nu știm asta. Tot ce știm este că suntem originali. Suntem aici de mii de ani și nu or să vină străinii să ne colonizeze cu ideile și cu teoriile lor.
Dr. Hari Bucur-Marcu este președintele Asociației Săliște pentru Europenismul Românesc. A fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF), consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO.
Expert internațional în probleme de politici de apărare națională, instituționalizarea sectorului de securitate și apărare națională, reforma sectorului de securitate. Planificator strategic și operațional, inovator în reforma organizațiilor de stat. Designer și conducător de proiecte de reformă și transformare. Designer de cursuri universitare și cursuri de pregătire, dezvoltator de metodologii de pregătire interactivă a adulților. Teoretician al proceselor de instituționalizare și de formulare și implementare a politicilor publice, cu aplicație în domeniul securității și apărării naționale.
Ar fi putut dar a ales să nu treacă în tabăra celor care aleg să respecte legea doar când le convine.
Normalitatea în România nu este încă substantiv comun, sunt prea multe mărturiile despre pușcăriabili care și-au păstrat hamacurile pe plajă după tunurile date în ultimii 25 de ani. E o stare de lucruri departe de a fi normală, dar nimeni nu se putea aștepta că Președintele va sfida hotărârea Curții Constituționale în ce o privește pe Laura Codruța Kovesi, procuror șef al DNA.
Băsescu la vremea lui a ales scurtăturile și vedem astăzi consecințele, a fost un președinte jucător iar victoriile sale, obținute de prea multe ori cu instrumente la limita legalității au lăsat în urmă un siaj de umbre legale care amețesc și astăzi. Soluții ușoare nu există, ele nu rezistă testului democrației, predictibilitatea deciziei trebuie să rămână o constantă, asta am sperat de la Președintele nostru atunci când l-am votat.
Imaginați-vă o firmă care produce biscuiți și vrea să vândă mult. Pentru asta va dori să își pună biscuiții pe rafturile unui supermarket iar șeful de cumpărături de acolo desface un pachet la întâmplare și dacă e mulțumit va cere companiei un certificat ISO ca să-i cumpere biscuiții en-gross. Ce e un certificat ISO? Este patalamaua pe care o autoritate recunoscută o eliberează firmei producătoare de biscuiți din care reiese că toți biscuiți, tot timpul, au același gust, mărime, ambalaj, caracteristici, în așa fel că supermarketul nu trebuie să stea să guste de fiecare dată biscuiții pe care îi vinde. Înseamnă că se instituie o convenție, o lege, se stabilește o mărime constantă.
Democrația include fix asta, te aștepți ca lucrurile să fie predictibile cu norme general acceptate, cu biscuiți având același gust și consistență tot timpul. Nici dulci, nici amari, nici tari ca piatra ci făinoși și sărați ca primul pachet pe care l-ai cumpărat cu marca aia.
Expresia „Nu vreau să plec ca prostul din funcția asta”, răbufnită de șefului partidului la putere, Liviu Dragnea, este dovada românismului absolut, crezul ăluia care trăiește pentru tunul suprem; chiar dacă e plin de bani, tot are senzația că e dator să fie șmecher. Nu asta așteptăm de la Președinte, este mult peste nivelul ăsta de dugheană inmundă „de mala muerte”, Iohannis e dator să respecte convențiile, își și ne este dator prestanță, imagine, trebuie să rămână frecventabil. Și o face indiferent cât de incomod îi poate părea lui personal.
E târziu să spunem acum că Președintele ar fi putut fi oprit torentul de măsuri îndoielnice pe care partidul la putere le adoptă cu frenezie în pofida tuturor avertismentelor venite din partea colectivelor profesionale. Poate că s-a închis fereastra de timp în care Iohannis ar fi trebuit să ceară un referendum pe legile justiției dar asta nu ar justifica o eventuală nerespectare a hotărârii Curții Constituționale. Nu asta e calea, Președintele e dator să respecte legea, este prima așteptare pe care o avem de la domnia sa.
Avem aceleași așteptări de îndeplinire a legalității și de la aleșii la putere, există, de exemplu – ca să mă opresc doar la prima din lunga listă de hotărâri ale Curții Constituționale pe care politicul nu se grăbește să le aplice, hotărârea care validează referendumul de acum câțiva ani despre reducerea numărului de parlamentari la 300.
E un dezastru ce se petrece în aceste momente: dacă nu survine vreo minune (fiindcă doar o minune ne mai poate salva), vom trăi într-un regim autoritar, dezolant de asemănător cu dictaturile de odinioară din republicile bananiere.
Scriu aceste rânduri sub şocul infamei decizii a Curţii Constituţionale şi nu am cum să nu pun în oglindă nişte mentalităţi şi nişte evenimente.
Mă gândesc, de pildă, la pasivitatea de astăzi a studenţilor. Au fost la un moment dat, la Iaşi, câteva gesturi de protest vizându-l pe Tudorel Toader, dar ele s-au stins repede. Să fi avut gratuitatea pe CFR un efect anesteziant (pe care, cu certitudine, puterea a mizat)? Să se mulţumească studenţii cu mersul gratis la Vama Veche de 1 mai şi cu beţiile crunte care durează trei zile şi trei nopţi? Sunt cu toţii resemnaţi şi singura lor preocupare este când şi unde vor pleca din ţară? Îi lasă indiferenţi faptul că la putere se află impostori, indivizi cu grave carenţe morale, persoane cu posibilităţi intelectuale penibil de reduse?
Dar parcă numai studenţii… Acesta era planul guvernanţilor: au aşteptat ca masivele manifestaţii de anul trecut să se stingă, ca oamenii să fie cuprinşi de un sentiment de lehamite şi de descurajare. Pe 30 mai 1968 o mulţime uriaşă, de un milion de persoane, cobora pe Champs-Elysées în sprijinul preşedintelui Charles de Gaulle, punând capăt tulburărilor studenţeşti şi grevelor (declanşate de sindicatele controlate de comunişti) care puseseră Franţa pe butuci. Pe 30 mai 2018, o decizie care înseamnă, pe de o parte, subordonarea justiţiei, iar pe de alta golirea de substanţă a instituţiei prezidenţiale scoate în stradă, la noi, doar câteva grupuri de protestatari.
Un jurist făcut pe cartelă, doctor în Republica Moldova cu o teză plagiată, îşi permite, cu o obrăznicie stupefiantă, să declare „Codruţa go home”. Va fi ştiind Iordache că „go home” era sloganul comuniştilor în campaniile lor antiamericane? E totuşi tulburătoare reluarea acestei lozinci de tristă amintire. Sau: o cucoană proţăpită în fruntea Ministerului de Interne ne dă lecţii despre onoare!… Dar câte exemple aş putea, din nefericire, da… Într-un an şi jumătate, cu o perseverenţă diabolică, guvernarea PSD-ALDE a pus mâna pe toate instituţiile statului, cu excepţia câtorva ale căror zile sunt numărate. Preşedintele Iohannis a fost tot mai izolat, şi din cauza inconştienţei acelora care erau preocupaţi să-i caute nod în papură în loc să-l sprijine. Clica pesedistă este euforică, îşi savurează triumful, acum că au ţara la picioare.
E un dezastru ce se petrece în aceste momente: dacă nu survine vreo minune (fiindcă doar o minune ne mai poate salva), vom trăi într-un regim autoritar, dezolant de asemănător cu dictaturile de odinioară din republicile bananiere.
Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor
Problema noastră e politica. Putem noi să ne chinuim mii de ani să separăm justiția de politică, administrația de politică, serviciile sociale de politică, până și guvernarea de politică, dar vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, la concluzia că nu e suficient.
Radu Ghelmez – Barcelona
Depolitizarea instituțiilor statului este un demers lăudabil și necesar. Separația puterilor în stat e, iarăși, un principiu fundamental al sistemului nostru politic și va rămâne mereu așa, prin urmare, apărarea acestui principiu este urgentă și utilă. Dar nu e suficient. Nu ne vom mai putea amăgi multă vreme că ajunge să izolăm politicienii de pârghiile lor de influență în societate pentru a merge înainte.
Politicienii actuali sunt, în marea lor majoritate, de foarte slabă calitate. Incompetenți, corupți, scandaloși, nepatrioți, aserviți intereselor particulare, fără viziune, fără coerență, fără leadership, fără evoluție, fără vlagă, fără curaj. Nu putem să îi strângem pe toți într-un țarc, să punem un semn la intrare: „Nu intrați! Aici se face politică!” și să sperăm naiv ca restul României o să meargă înainte în ciuda politicienilor săi, nu ghidată de aceștia.
Nu ajunge să apărăm justiția de politicienii actuali și nu vom reuși să o facem niciodată definitiv dacă doar asta ne propunem. E necesar sa apărăm, în același timp, și politica de politicienii actuali. Nu poți să ai un corp social sănătos cât timp capul e complet cangrenat. Nici vindecarea prin decapitare nu e o soluție, așa că trebuie să mergem peste ei, să îi dăm afară și să le luam locul în politică, pentru a da o șansă justiției libere.
Justiția o să fie cu adevărat independentă când noi și cei ca noi o să formăm majoritatea politică. Cât timp hoții și servitorii lor ocupă scaunele Parlamentului nostru, speranțele noastre defensive sunt deșarte. Ca să învingem, trebuie să ieșim la atac și să îi batem înapoi la ei în cotloanele furate de prin praful Bărăganului.
Dar cum să facem asta, când suntem atât de puțini? Câți români credeți că sunt implicați într-un fel sau altul activ și constant în primenirea politicii românești? 5.000? 10.000? 20.000? Nu sar de 20.000 că nu vreau sa devin ridicol. Prea puțini. Nu ai cu cine să faci, nu ai cum să reușești dacă doar 20.000 de români din 20 de milioane își suflecă mânecile. Unu dintr-o mie, vă dați seama, și asta în cel mai fericit caz. Restul, 999 din 1.000? Jumătate s-au resemnat și trag speranțe că pe lumea ailaltă o să fie mai bine, jumătate își fac bagajele să plece de pe moșia boierilor în lumea largă, cât or vedea cu ochii.
Ei bine, treaba e că țările alea în care vă gândiți voi să fugiți din țara voastră ca să scăpați de mafioți sunt cum sunt și merită trăit în ele pentru că cetățenii lor, când sunt nemulțumiți de politicieni, îi schimbă. Când un american are o problemă cu politicianul său, îl sună în neștire, merge la întâlniri, îi zice de la obraz ce și cum, votează, și, ca soluție ultima când toate celelalte eșuează, candidează și înlocuiește pe cel ce a uitat că trebuie să lucreze în serviciul cetățenilor. Când un spaniol are o problemă, iese în stradă, protestează, face greva, blochează trenurile, votează partide noi, grass-roots (la firul ierbii), apărute cu zecile într-o zi și, ca soluție ultimă, candidează și înlocuiește vechiul politician. Când un român are o problemă, începe prin a explica oricui că nu e interesat de politică pentru că e toată o mizerie, apoi continuă prin a declama în nasul tuturor politicienilor noi că sigur și ei sunt praf pentru că politica e o mizerie și, dacă nu sunt acum, sigur o să devină și, ca soluție finală, se cară în America sau în Spania unde „lucrurile merg altfel”.
De asta avem și deficitul ăsta de politicieni carismatici și vizionari, care să ne insufle respect și senzația că suntem pe mâini bune. Câți Napoleoni credeți că se pot găsi, statistic vorbind, între câteva mii de oameni? Eu zic să fim fericiți că am găsit un Iohannis. N-ai cum, dacă n-ai cu cine.
La presiunea constantă a Uniunii Europene, politica românească a început să se deschidă. Zidul lor nu mai este inexpugnabil. Prin crăpături s-au strecurat câțiva și ei încearcă acum să le lărgească și pentru cei ce vin în urma lor. Dacă îi lăsați singuri, vor fi stinși de mafie ca flăcările lumânărilor. Dar dacă un șuvoi de români cinstiți și sătuli de corupți se va ridica și va veni în urma lor, cetatea mafiei politice va fi, în sfârșit, măturată, purificată, salvată. Și abia atunci vom ști că și justiția noastră e în siguranță.
Nu vă zic să nu plecați din țară înspre zările albastre. Cum aș putea? Ce va zic e că acum zidul lor e slab și poate fi demolat prin vot și implicare. Mai merită încercat o dată, pentru că șanse așa mari ca acum n-am avut niciodată. Și vă mai zic, ca unul pribeag de aproape cinci ani, că dacă renunțați acum și plecați, o să vă fie poate mai bine, cine știe, dar veți înțelege trăind în normalitate cu claritate de ce ați plecat. Și veți regreta toată viața că n-ați luptat când victoria era încă posibilă. Gândiți-vă bine!
Vorbeam într-un articol anterior că Dumnezeu ne-a dat două urechi ca să ascultăm mai mult și o gură ca să vorbim mai puțin. Totuși, specialiștii au ajuns la concluzia că omul beneficiază de cinci simturi: auz, văz, miros, gust și pipăit. Cum tehnologia avansează cu o rapiditate uluitoare, de curând s-a descoperit încă unul care lipsește la majoritatea oamenilor: bunul simț. Este mai scump și mai valoros decât cele mai prețuite diamante. Este atât de valoros pentru că se găsește din ce în ce mai rar pe suprafața pământului iar cine îl găsește undeva încearcă să-l distrugă. Puțini mai dețin un astfel de “diamant”, iar dacă se va continua vânătoarea bunului simț, în curând va ajunge doar o amintire frumoasă pe care o vom povesti nepoților noștri. Opriți vânătoarea Bunului Simț.
Am căutat în DEX definiția “bunului simț”, iar DEX-ul zice că este o “normă logică de apreciere, comună marii majorități a oamenilor.” Am căscat ochii și am recitit ultima propoziție. Cred că DEX-ul trebuie actualizat. Eu n-am găsit bunul simț ca fiind comun marii majorități a oamenilor. Dumnezeu a lăsat două urechi ca să ascultăm mai mult, doi ochi ca să deschidem ochii să observăm mai bine, două nări ca să putem mirosi, gustul ca să ne răsfățăm papilele gustative, iar pipăitul ca să simțim prin toți porii.
Mă tot gândesc de ce n-a adăugat și bunul simț la cele cinci? Pentru că nu este necesar? Ba da, este. Numai că doar de tine depinde să te updatezi. Așa cum a evoluat omul de-a lungul miilor de ani, și de la bătutul cu ciocanul în piatră a ajuns să apese doar pe un buton și un aparat să facă munca, cred că este necesar ca și caracterul omului să avanseze. Numai că acesta, o dată cu avansarea tehnologiei, o ia în jos.
Care este soluția? Dacă n-ai al șaselea simț, cum l-ai putea dobândi? Soluția ar fi să te înconjori de frumos. N-ai cum să răzbești cu bunul simț dacă esti înconjurat de oameni și medii nocive. Omul a fost creat să trăiască în natură, să cânte, să alerge, să fie liber. Noi singuri ne-am condiționat libertatea și credem că ieșirea până la magazinul din colț pentru a cumpăra o pâine înseamnă recreere și mișcare. Petrece timp cu oameni de la care ai ce învăța și evită peroanele care îți vorbesc doar despre bani, mașini și femei. Bunul simț atrage toate astea. Am atâtea exemple în care oameni frumoși dar cu o situație materială mai precară sunt mai fericiți și au atâtea lucruri frumoase de povestit încât te atrag spre ei ca un magnet. Haideți să facem ca bunul simț să fie din nou la modă cum era pe vremuri. De cine depinde? Doar de noi!
ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului, nu este de acord cu propunerea pe care Liviu Dragnea a făcut-o pentru postul de premier. Acesta consideră că primul ministru ar fi trebuit să fie unul român și ortodox.
România este din nou împărțită în două după nominalizarea făcută de președintele PSD, Liviu Dragnea: unii care cred ca nu contează naționalitatea primului ministru, iar alții care cred că în fruntea Guvernului ar fi trebuit pus un premier român. Printre cei care consideră că naționalitatea este importantă se află și Mitropolitul Clujului. Acesta a adăugat că premierul ar trebui să fie și ortodox. ÎPS Andrei a venit și cu o altă nominalizare care, în varianta sa, ar fi mult mai potrivită decât Sevil Shaiddeh.
“Dacă este să-mi cereți părerea mea personală, v-o spun și pe aceasta. Încă n-o știm pe doamna Sevil Shaiddeh care va fi prim-ministru. Probabil că este o femeie bună, o femeie pricepută la administrație. Însă, subiectiv, eu aș fi dorit să fie nominalizat un premier pe care îl cunoșteam și care era… Se știe de la sine, mitropolit ortodox fiind, aș fi dorit un premier român și ortodox. Adică, pe cine, mă veți întreba. Pe domnul Vasile Sebastian Dîncu. Pentru că acesta corespundea din toate punctele de vedere criteriilor pe care le avea în minte domnul Liviu Dragnea. Sigur că el a avut un rol deosebit în câștigarea alegerilor, îi respectăm personalitatea, dar făcea mai bine dacă îl numea de pildă pe domnul Dîncu”, a spus Mitropolitul Clujului.
Totuși, vizibil resemnat, acesta a trecut de la politică la partea spirituală. Deși nu este de acord cu premierul nominalizat, va lăsa cezarului ce este al cezarului.
“Zice Domnul Hristos să dăm cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Noi ne preocupăm de partea spirituală și lăsăm pe Cezar să-și rânduiască lucrurile așa cum crede mai bine”, a mai subliniat Înaltpreasfințitul Andrei.
Într-o emisiune televizată, Liviu Dragnea a declarat că o va susține pe Sevin Shaiddeh până când va obosi. Totodată, el susține că are încredere totală în ea.
”Va sta până când va obosi. Dacă va obosi, o să merg eu. Dacă nu va obosi, cum e cel mai probabil, va sta patru ani. Ritmul acestei guvernări va fi infernal. Nicio guvernare de la Revoluție nu va avea așa un ritm, pe care eu vreau să îl imprim prin acest program. Dacă ea va rezista eu o voi susține până la finalul mandatului. Nu îmi bat joc. Din partea mea are susținere totală și încredere totală”, a explicat Liviu Dragnea.
Nu este pentru prima dată când se apelează la slogane care fac referire la naționalitate și religie. În 2014, premierul de atunci, Victor Ponta, în discursul de lansare a candidaturii sale la prezidențiale, și-a conturat un profil bazat pe “sensibilitățile” românilor: mândru că e român și mândru că e ortodox. Totuși, acest profil nu a ajuns la inimile românilor care au votat în număr masiv ca un cetățean cu origini germane să fie președinte în următorii patru ani.
