E o săptămână specială, nu-i aşa? Săptămâna mărţişoarelor, a buchetelor de ghiocei, a felicitărilor stângace şi a serbărilor pe care ni le dedică cei mai iubiţi membrii ai familiei noastre. Întotdeauna m-au emoţionat mărţişoarele şi mereu m-am bucurat să fiu sărbătorită la 8 Martie. M-am bucurat şi anul acesta, chiar dacă aici am văzut firele de mărţişor doar în felicitările virtuale, primite de la prietenii de acasă.

Am să mă bucur şi de ziua de 8 Martie, chiar dacă aici este o zi ca oricare alta. În această săptămână specială, am ales un fragment din cartea “Sârme şi portocali”. Mă înclin cu respect în faţa voastră, doamnelor, cele care astăzi aţi fost obligate să vă autodepăşiţi. Sunteţi mame, soţii, angajate; gătiţi, spălaţi şi educaţi copiii, munciţi cu norme complete, pentru salarii uneori incomplete.

O îmbrăţişare pentru cele care sunteţi acum singure, departe de familiile voastre, sfâşiate de dorul copiilor lăsaţi în grija altora. Celor la care anul acesta n-a ajuns niciun fir de mărţişor, nicio felicitare stângace, confecţionată la grădiniţă. Celor pentru care 8 martie este o zi ca oricare alta, celor pe care lumea le priveşte, dar nu le vede. Pentru toate mamele, fiicele, bunicile, prietenele noastre. Să aveţi o primăvară minunată!

Muncind la negru în paradis

“Casa aparţinea familiei şi cu noi stătea şi mama lui, o doamnă de la care am luat prima lecţie despre femeia spaniolă tradiţională. Era o bătrânică de vreo 80 de ani, văduvă, simpatică şi perfect lucidă. Nu era deloc ceea ce ştiam eu despre bunicuţele din ţara mea. În fiecare dimineaţă se trezea la ora fixă şi se aranja, ca şi cum ar fi fost ziua de mers la biserică. Apărea în fiecare zi îmbrăcată altfel, cu costume, rochii, taioare clasice, încălţată în pantofi de stradă eleganţi, întotdeauna cu toc şi care sunau puternic pe pavimentul de gresie, asortată cu bijuterii, machiată şi coafată. În prima zi când am văzut-o am crezut că pleacă undeva, că aşteaptă să vină taxiul s-o ducă, apoi am înţeles că asta era stilul ei de viaţă. Nu lucrase niciodată, era o perfectă „mestressa de casa”, supraveghea atent treburile casnice şi pregătirea mesei. Cu toate astea, nu uita să fie cochetă, îngrijită şi să continue să fie de fapt, înainte de toate, femeie. Aparţinea altei epoci, era obişnuită cu alt stil de viaţă. Era din garda veche a societăţii spaniole, în care femeile aveau datoria (şi limitarea) de-a vedea de casă şi de copii, în timp ce bărbatul trebuia să plătească facturile.

Nu ştiu vouă, dar mie mi s-a întâmplat în multe perioade ale vieţii să-mi pese foarte puţin de cum arăt. Sarcina, lehuzie, copii mici, alăptat, copii bolnavi, perioade de şomaj sau concedii cu depresii… zile întregi în care nu ieşeam din halate de casă. Zile întregi în care te vedeai oricealtceva numai femeie nu şi odată cu asta se ducea naibii şi respectul de sine, relaţia cu tine şi cu alţii. Degeaba te aştepţi în perioade ca astea astea să fii văzută, n-are nimeni ce vedea, normal că devii invizibilă pentru că fără să ştii, te comporţi ca o fantomă. Şi ne place sau nu să recunoaştem, multe probleme încep de aici: tu te faci că nu eşti, eu mă fac că nu te văd! Acuma, nu ştiu cine generează problema, cine greşeşte primul şi cine este mai vinovat decât celălalt.. Femeia, căreia începe să-i pese tot mai puţin de cum arată sau bărbatul, care o face să simtă că nu-l mai interesează cum arată ea! Pentru că inevitabil în viaţa unei femei care naşte sunt momente în care n-ai ce face, nu poţi fi sexi că n-ai cum. Aşa că, dacă atunci simţi că lui nu-i pasă pentru că are oricum la ce se uita, că nu eşti doar tu pe lume, chestia poate degenera în nu se ştie ce! Nu mă mândesc c-am trecut prin perioade de-astea şi mă îndoiesc să fie femeie care să zică că n-a trecut, iar doamna mai sus citată a fost un exemplu admirabil pentru mine. De la ea am înţeles că exact nu contează dacă cineva te vede sau nu, dacă cineva te va complimenta sau nu pentru ţinuta ta, pentru frumuseţea şi cochetăria ta! Este prea puţin important dacă este vreun bărbat prin preajmă care să-ţi vadă mărgelele. Cel mai important este să faci asta pentru tine şi atunci cu siguranţă cineva îţi va zâmbi, dacă nu altcineva, atunci măcar femeia frumoasă si mulţumită din oglinda ta!

În Spania, doar după `80 a fost aprobat divorţul, până în anii `70 o femeie trebuia să ceară aprobarea unui bărbat pentru a deschide un cont în bancă pe numele ei, nu avea dreptul să deţină paşaport sau să facă o reclamaţie la poliţie sau la judecător fără acordul soţului, al fratelui său al tatălui. Acum nu mai e valabil, dar concepţiile se schimbă greu. Femeile sunt mai prost plătite decât bărbaţii pentru munci egale, sunt puţine femei în posturi de conducere şi violenţa domestică atinge un indice înspăimântător. În 2007 au fost ucise peste 70 de femei; peste 600 de femei ucise de partenerul de viaţa în ultimii 10 ani. Se fac multe eforturi pentru a schimba toate astea şi se vede.

Poliţia ridică bărbaţii cărora li se face reclamaţie chiar şi pentru o înjurătură spusă pe un ton mai ridicat şi femeia primeşte ajutor, asistenţă, protecţie din partea statului pentru ea şi copiii ei, dar din nefericire, câte-o moarte se mai întâmpla! La noi cine le ţine socoteală?Femeia spaniolă modernă munceşte ca şi perechea ei acolo unde vrea, în orice domeniu de activitate, face carieră, se desparte şi divorţează, este mamă singură, în pereche tradiţională sau lesbiană, are o viaţă socială foarte activă şi pare că a uitat anii în care era considerată cetăţean de rang inferior. Iese în grupuri de la adolescente la „n” ani dansând şi distrându-se, fără bărbaţii sau mă rog, fără perechile lor de gen opus.

Ar părea chiar exagerat libertinajul lor, dacă ar fi să mă iau după regulile tradiţionale româneşti, care încă nu văd cu ochi buni găştile de mame şi bunici neînsoţite prin baruri şi cluburi. Îşi iau revanşa probabil, mai ales bunicile, scăpate spre apusul vieţii de zidurile unei societăţi tradiţionale şi misogine. Au banii lor şi au aceleaşi drepturi şi datorii ca şi partenerii lor de viaţă. Româncele noastre probabil sunt încătuşate mai tare de lipsa banilor şi mai puţin de prejudecăţile sociale…

Ceea ce le-a rămas spanioloaicelor ca un bun obicei din vremurile pe care vor cu disperare să le lase în urmă, e obiceiul sănătos de-a fi mândre de frumuseţea lor, de cochetăria şi de eleganţa feminină. Poţi şi trebuie să fii îngrijită şi la 100 de ani, dacă ajungi până acolo. Nu e o ruşine şi nici n-o să auzi o femeie de aici să susţină că n-o mai interesează cum arată, că e bătrână şi nu mai contează, aşa cum auzi destul de frecvent declarat pe la noi. Recunoaşte, asta te interesează şi te va preocupa mereu…

Pe-acolo se îmbracă modern şi se aranjează, nu există haine sau culori care să fie apanajul unei anumite vârste; ies la restaurante şi la cluburi, se complimentează între ele fără falsă pudoare, îşi spun între ele guapa (frumoaso), reina (regina). La început mi se părea stânjenitor, pentru că eu n-am fost învăţată cu vorbe de alint aşa în public şi am crezut că trebuie să fim mai degrabă modeste, decât mândre; dar acum îmi place, mi-e dor să-mi spună cineva reina, modestia o fi bună şi ea, dar autostima la fel, fiecare cu rolul ei.

De la spanioloaice am învăţat că vârsta pe care o porţi în sulfet e mai importantă decât cea pe care o arată ridurile de la colţul ochilor, că femeia are tot dreptul să iasă unde vrea ea, singură sau cu cine are ea chef.. Că nu e nici o ruşine să vrei să atragi priviri, să îţi doreşti să fii admirată, să fii complimentată şi să te mândreşti de complimentele primite. Şi că în general există încă viaţă după 40 de ani!

Când am plecat din România, mă simţeam bătrână la 30 de ani; acum consider că viaţa începe după 40 de ani!”

fragment din volumul Sârme şi Portocali editat la editura Benet

Descarca-l în format EBook de aici sau cere cartea tiparită cu autograf al autoarei aici.