Era trecut de 17.30 când am ajuns lângă casă și după o scurtă negociere am primit învoirea de-a intra la „La Riba Roja” pentru un pahar de vin. Care o să se facă două, știam asta, dar e ok, a zis vocea care are ultimul cuvânt de obicei.
La Riba Roja este un bar tipic spaniol, cu ceva farmec în plus: mic și îngust, se-ntinde pe lung, nu are nimic din aerul unei taverne vechi de cartier. La intrare pe dreapta are o vitrină pe colț, cu mostre de sandwich-uri, un bol mare cu portocale, semn că fac fresh (storc portocale proaspete), urmează barul lung cu 4-5 scaune, cu maneta din care pare că poate curge bere până la sfârșitul lumii, dulapul cu sticle de băuturi și trei pahare cu picior pline de bani mărunți.
O mașină mare de făcut cafea și un tonomat de muzică, din cele pe care le vedem în filmele americane. Pare că nu cunoaște muzica modernă. De câte ori am fost acolo am auzit doar Ray Charles, Bee Gees și The Beatles&co.
Proprietara este Ester, o femeie de statură potrivită, cu părul negru prins în coadă, în jur de vreo 50 de ani, mai mult o simți decât o vezi, toată ziua e acolo. Când nu trebăluiește, e fie la laptopt, fie la o țigară, fie de vorbă cu fiica ei, Fara. Așa ca două prietene, le-am urmărit cu coada ochului de câteva ori. Fara, fata ei, are de 22 de ani, și este singurul ajutor, nu au angajați. E tânără, frumușică, deloc excentrică, amabilă, și ușor reținută. Dacă o întrebi ceva răspunde cald și zâmbind, apoi pare că se retrage în ea.
Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu? Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /
Când mă întorc acasă și am chef de o cafea sau un vin, intru la Ester. Mă așez la bar, Fara deja știe că vreau una copa de vino blanco (un pahar cu vin alb) și-n timp ce-l beau, îi privesc pe cei care se opresc acolo pentru o cafea, unul, două sau mai multe pahare, să mănânce un sandwich sau doar să o întrebe pe Ester de sănătate.
Într-o seară a venit băiatul care vinde bilete de loterie și Ester l-a servit imediat, nu l-a tratat ca de-al casei, n-a amânat pentru că se cunoșteau sau pentru că el are degetele de la mâini contorsionate de o boală. Au schimbat câteva cuvinte, au râs, el a plecat după ce și-a mâncat și plătit jamon-ul.
În altă zi a venit o femeie care se sprijinea și împingea în același timp de un cadru cu roți. Mică și slabă, îngrijită, deși ridată tare, nu cred să fi avut mai mult de 65 de ani. Dar tremura din toate încheieturile. Indiferent că se mișca sau stătea, era într-un tremur continuu ca și cum trupul ei încerca să spună ceva. Ester a lăsat baltă ce făcea în spatele barului și s-a dus s-o ajute. Neștiind cum să procedez, dacă să intervin sau nu, doar m-am ridicat de pe scaun și l-am tras cât a încăput sub tejghea. Pe Ester a îndepărtat-o respectuos cu o mână și a zis ceva la fel de tremurat. A înaintat la fel, iar când a ajuns în dreptul meu s-a oprit și mi-a spus ceva. Cred că același lucru, că se descurcă singură, nu am înțeles. Și-a continuat drumul împingând la cadru până la capătul barului, acolo s-a oprit și a făcut o comandă. Ester s-a aplecat la urechea ei, femeia a repetat și într-un final a reușit să înțeleagă comanda, un sandwich cu jamon și o cola.
În fața barului sunt opt mese rotunde, mici. Orice ar face înăuntru, și ea și Fara, dacă aud zgomot de scaune trase, imediat vede că e nevoie de atenție apoi le vezi îndreptându-se în grabă către cine-i acolo să ia comanda.
Azi când am ajuns, cânta Ray Charles, Fara era la mașina de cafea, iar Ester luase frigiderul la control și curățat. Mă uitam la ea cum cerceta buchisind fiecare produs, unde nu vedea data de expirare o întreba pe Fara, schimba ambalaje, apoi scotea raftul de sticlă și îl spăla proptindu-l de un sul de hârtie de bucătărie. Din când în când cânta versurile melodiei în engleză și dădea din cap.
Nu mai știu cum am intrat în vorbă și mi-a explicat în câteva cuvinte diferența între data expirări și perioada rezonabilă de consum.
– Ester, vreau să te întreb ceva! i-am zis când a făcut pauză. – Sigur. – S-a deschis un bar lângă tine. Cum te simți?
S-a oprit din așezatul mâncării în frigider și m-a privit. Era chiar în fața mea. Chipul ei nu are nimic agresiv sau dur, așa că nici privirea de acum nu a fost așa.
– Cum să mă simt?? Îți dai seama că în primele zile am fost …..
Și s-a oprit.
– Dar tu cum te-ai simți? mă întreabă. – Îngrijorată, speriată că îmi ia clienții!! e firesc, sunteți ușă în ușă. Mă crezi sau nu, dar de când am văzut că au deschis, seara înainte de culcare m-am gândit la voi două, la tine și la Fara, întrebându-mă oare ce simțiți? – Aș minți să spun altceva! Am simțit nu doar frică ci și supărare! Dar asta e ceva firesc! Creierul omului e făcut din două părți: rațiune și emoție!! E firesc să preia emoția controlul mai ales în situații ca asta, când muncești și nu ști dacă vei avea suficienți bani la sfârșit de lună pentru plăți. Dar dacă te lași după emoție, mintea intră în nori și nu mai gândești limpede. Așa că trebuie să-ți revii!!! Ce faci? Că în viața asta, tu ai mâinile pe volan!! Dacă le iei, pierzi controlul!
Tonul și gândirea ei m-au lăsat fără cuvinte. Ester a continuat:
– Ei, normal că îmi este frică, dar nu o las să mă conducă!! Fac totul cât pot eu de bine! Eu știu că mai am niște mici corecturi de făcut aici, dar am să le fac. Încet-încet! Și îmi văd de drumul meu!! Când am deschis barul ăsta, ei erau aici. Nu patronii de acum, alții, erau venezueleni. Au închis repede. Nu din cauza mea, ci pentru că au făcut greșeli. Acum au venit tot niște venezueleni. Dacă fac ca și ceilalți, e clar unde ajung!! Iar eu, spre deosebire de atunci știu unde au greșit ei și ce am eu de lucrat la mine!! Așa că sper să fie bine! Înțelegi?
A zâmbit satisfăcută, s-a întors la frigider și a continuat așezatul mâncării.
– Ester, sincer îți spun că te respect! Toată admirația pentru cum gândești și ce faci!
Cum era pe sfert înăuntru, s-a tras puțin înafară, cât să poată întoarce capul, mi-a mulțumit uitându-se la mine, apoi a continuat. Unele zile sunt așa, fără întâmplări, peisaje care să-mi taie respirația, fără mare sau evenimente speciale. Sunt despre viață pur și simplu și normalitate.
