Lady O. Ofelia Cozma

De o viață întreagă, Ofelia Cozma se îmbracă bine. O asociere evidentă pe care, după ani de răbdare excesivă cu modestia, s-a hotărât să o arate și altora.

Și pentru că hainele sunt și pentru ceilalți și pentru ca moda să nu se rezume doar la circumstanțe bănești ci să se transforme în deschidere către experiment emoțional în corelație cu formare culturală, a apărut blogul Lady O. Încerc să nu mă rezum numai la ce îmbracă Ofelia Cozma, de unde știe ce să facă și ce nu cu geometriile sau cum îi reușesc atitudinile elegant-controlate. În general, m-aș feri să menționez ce ai obținut deja, măcar din dorința de a nu-și pierde cititorul curiozitatea de-a afla mai multe.

-Ești minunată. Eu, nici dacă mi-ar merge totul bine într-o zi, n-aș reuși să arăt ca tine. Există un sacrificiu relevant?

-Acum, nu. Cred că pleacă din faptul că în copilărie și adolescență dormeam în camera de trecere, în sufrageria apartamentului, apoi la cămin. Mai apoi, la soacra mea. În Kuwait, o perioadă bună de timp am făcut sharing cu alți români, așa încât a sta în casă îmbrăcată, a devenit a doua natură. Mai apoi, când locuiam singuri, îmi amintesc că a venit o vecină (abia ne mutaserăm în blocul acela) și m-a întrebat dacă plec în oraș, fiindcă mă văzuse îmbrăcată în niște haine cu care aș fi putut ieși din casă. În Kuwait ne întâlneam cu vecini, colegi, dădeam o fugă până la scoală, eram mereu gata să deschid ușa fără să trebuiască să mă pregătesc. Grija asta pentru felul în care ești, am văzut-o la mama, care era învățătoare și într-un oraș mic cum este Tecuciul, te cunoștea toată lumea.

Acum, deși trăiesc singură de aproape opt ani și nici nu mai merg la un serviciu, fac la fel. Mă și parfumez. O fac pentru mine. Când mă întâlnesc cu mine prin casă, să îmi placă. Dacă se întâmplă ceva urgent, dacă sună un vecin, un curier, orice, pot deschide ușa fără să fiu stânjenită. Am și zile în care îmi beau cafeaua în pijama. Dar, mai ales de când a început pandemia și am devenit tot mai statică, am zile în care, deși nu ies din casă, îmi fac și puțin machiaj, așa, pretext pentru a-mi zâmbi. Nu este un sacrificiu, este o formă de respect pe care mi-o acord, in primul rând, mie. Paradoxul este că am devenit cunoscută în urbe mai cu seamă prin aparițiile mele autentice. Iar faptul că oricând mă poate vedea cineva care mă (re)cunoaște mă face să fiu atentă la felul în care mă prezint. Dar nu fac efort, este a doua natură, așa sunt eu.

-Spune-mi ce ți s-a tot întâmplat în viață! Te citim, avem fotografii cu tine înăuntru casei tale și în afara ei, dar eu vreau să știu unde-ai stat, de câte ori ai plecat din România și de câte ori te-ai întors, genul acela de informații cu care nu neapărat se inițiază o imagine publică dar cu ajutorul cărora chiar ajungi să cunoști pe cineva.

-M-am născut la Movileni, lângă Tecuci. Deși ne-am mutat la oraș când aveam câțiva ani, tot pe la țară am stat destul de mult până la grădiniță și toate vacanțele. Cred că cifra 3 mi-a condus destul de mult viața. Am făcut clasele primare la TREI școli, cu TREI învățătoare (prima a murit când am terminat clasa întâi, clasele a doua și a treia le-am făcut cu mama, iar a patra, la școala de lângă casă, unde am urmat și gimnaziul). Liceul l-am făcut în TREI orașe. Treapa întâi la Bârlad, la liceu cu internat, pentru că acolo era un profesor foarte bun de matematică. A XI-a, la Tecuci, fiindcă era aici un profesor grozav, care, însă, a plecat la Turda (parcă) și am făcut clasa a XII-a la Iași (și la gazdă), unde fratele meu era deja student. Toate mutările astea si grijile unui copil care era mai mereu între alți oameni, mai ales la Iași, unde am fost provinciala clasei, m-au condus spre ratarea primei admiteri la facultate.

–>> urmează