Lady O. Ofelia Cozma (2)

Lady O. Ofelia Cozma (2)

Trimite și altora
  • 8
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    8
    Shares


-Tot ce știam era că vreau să ajung într-un oraș mare, cu viață culturală (prinsesem gustul teatrului și al vieții urbane, aproape cosmopolite, prin comparație cu Tecuciul). Am lucrat câteva luni ca muncitor necalificat în trei schimburi, să mă resetez. Anul următor am intrat la Metalurgie, o facultate la care nu era foarte mare concurența, iar ingineria, pe vremea aceea, era urmată de stagiatură și îți asigura loc de muncă la absolvire. Facultatea am făcut-o locuind în TREI cămine din Tudor. Nu eram fericită cu facultatea asta, eu am o rigoare care îmi este specifică, dar am și o latură artistică, creativă, care era inhibată. Aveam impresia că sunt slabă și eram foarte reținută și complexată, nu mi-am trăit studenția, nu am fost niciodată la discotecă, plecam acasă în weekend-uri.

Stagiatura, în TREI locuri: Putna, Suceava și Iași, unde am ajuns cu un schimb de posturi. La terminarea facultății, în ‘85, mă căsătorisem, Gelu era inginer la CET Iași. La Putna am locuit cateva luni la hotelul de lângă mânăstire, apoi am primit un apartament în blocul primăriei, în care făceam focul într-un godin făcut la turnătoria noastră, din doi tamburi de RABA. Frig și umezeală. La Suceava am locuit în spălătorul căminului studențesc, pe care l-am amenajat cum am putut, măcar plăteam puțin. La Iași, locuiam cu mama soțului meu, care era văduvă. La revoluție, eram pe listele de repartiție locuință amândoi, dar s-au anulat listele. Gelu a început să repare, după serviciu, televizoare color aduse din Germania, și la șase sau șapte (parcă) televizoare reparate, primea unul pe care să îl vândă și să își ia plata muncii.

Acasă, viața ne era condusă de stăpâna casei. Mama lui nu m-a considerat niciodată destul de bună pentru copilul ei. Eu am plecat de la uzină și am întrat în asigurări. Am fost și lector pentru formarea de agenți de asigurari, era un domeniu nou, care lua amploare, mă descurcam bine. În ‘93 Gelu a plecat, cu un contract guvernamental, în Kuwait, să strângem bani să ne luăm apartament. Eu eram coordonator pe Moldova la vremea aia. Dar acasă eram abuzată și nefericită.


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


În urma unei crize, am decis că nu există decât două alternative: să merg la ai mei sau să merg în Kuwait, să fim împreună. Eram în depresie majoră. Până a ieșit viza, am stat la ai mei. În ‘94 am renunțat la cariera de aici și am plecat. Când am ajuns în Kuwait, Gelu făcea sharing pe un studio cu un fost coleg de serviciu. Beam apă din pahare de la brânză topită, avea un dulap de plastic cu fermoare, din cele pliabile, o canapea cumpărată din târg și mașină de spălat mică, semiautomată. În bucătărie era un fișet dezafectat de la biroul lui. Cumpărase o mașină americană, de ocazie. Ne duceam zilele dintr-un salariu în altul, de pe o lună pe alta. Dar eram bine, fiindcă aveam stabilitate, ne puteam bugeta, știam ce avem de făcut. Eu eram casnică, țineam casa și învățam engleza, citind ziarul și vorbind singură prin casă orice făceam. Ca să lucrez, am venit la București și am făcut cursuri și practică la Academia „Christine Valmy”, cosmetică, masaj corporal, manichiura, coafură, asistent manager. Cu astea m-am întors acolo unde era acum „acasă” și am câutat serviciu. Deja mă decisesem pe skin care, care îmi plăcea și eram bună.

Am lucrat in TREI saloane, în TREI localități. Primul, aproape de casă, un salon nou, acolo mi-am făcut mâna, cum se spune. Din a doua lună, pe lângă tratamente cosmetice, am și manageriat salonul. Făceam asta cu ușurință, era simplu să fac necesar/ consum/ aprovizionare de materiale, încasări, salarii, comisioane. În scurt timp am devenit cunoscută, se auzise de mine, Kuwait este o țară micuță, iar veștile circulă ușor, toată lumea este rudă sau prietenă cu toată lumea. Am mers la un salon de top, pe un program de lucru mai scurt și cu salariu mai bun. Gelu se mutase și el la o companie germană. Începusem să economisim bani pentru casa noastră.

Atâta că, la Carole, viața era grea. Cu o copilărie în sărăcie și fără multă școală, adunase frustrări pe care le revărsa acum, când avea propriul business și bani, pe angajate. Fiecare zi era un șir de umilințe și de jigniri. Eu mai aveam norocul să scap, dar numai cât eram în cabină cu clientele. Prin februarie, după vreo cinci luni așadar, se adunase atâta oboseală, încât plângeam zilnic. Gelu îmi zicea să mai rezist până în vară, cand veneam în vacanță, aveam nevoie de banii ăia. Îmi amintesc că, la sfărșitul lui aprilie mi-a zis: când vă da acum salariul pe luna asta, gata, pleci. Te distrugi și ne distrugem viața pentru niște amărâți de bani.

Pe 5 Mai, seara, am primit cec-ul cu salariul pe aprilie. A doua zi m-am dus și i-am spus că plec. Nu a vrut să audă, a țipat, m-a amenințat. Aveam pașaportul la ea, eram pe viza de muncă la salon. Am apelat la ambasadă. M-am eliberat. Am povestit asta, fiindcă este despre compromis, despre nevoi, despre cât înduri și pentru ce, care-i prețul, când te oprești? Următorul job a fost la un salon pe care l-au făcut două foste cliente de la Carole, am muncit acolo de la comandat echipamentele și materialele. La fel, faceam tratamente la cabină și manageriam salonul. A fost bine aici, atmosfera bună, deși era lung programul, 12 ore/ 6 zile, îmi era bine. Dar cele două patroane s-au despărțit, una a plecat, a venit sora celei rămase. Eu, la mijloc, fiindcă cea plecată fusese clienta principală. Simțeam că e începutul sfârșitului.

Într-o zi (ploua, ceea ce e rarissim în Kuwait), a intrat în salon o doamnă:

– Am auzit că aveți aici o persoană care face tratamente faciale excelente
– Eu fac skin care.
– Înseamnă că tu ești Ofelia.

Era Sheikha Maraheb al Sabah. Al Sabah e familia regală. Tatăl ei era Defence Minister. M-a luat sub aripa ei. Îmi plătea salariul de la salon și mergeam la ele, făceam body massage și facials pentru toate: Mama Sheikha (șefa clanului, mama ei), Maraheb, Yamama (fiica ei), Sabah (fratele ei). Maraheb m-a recomandat și prietenelor ei. Făceam home service.

Veneam acasă cu chauffeur, uneori îmi dădea lucruri (poșete, parfumuri, pantofi- eram pe același număr, șaluri). Mereu îmi spunea că știu să dau valoare lucrurilor. Boutique-urile mari, de designers, erau ale lor, mergeam și cumpăram când mă anunțau, cu reduceri care puteau fi și de 95%, ceea ce era accesibil chiar și pentru mine. Am făcut câteva investiții lifetime.

Atunci a fost și conflictul Iraq-Kuwait, când a fost capturat Saddam. Îmi amintesc că am fost sunată de Sheikh Sabah, fratele lui Maraheb, guvernul era în exil în UK, ei erau la reședința din Londra, și mi-a spus că, dacă avem nevoie de orice sau dacă ne este teamă, să mergem la reședința lor, care era păzită cu blindate, și să stăm acolo. Plecase multă lume. Stăteam acasă (era pe malul mării, aproape de zona cu rafinării și port, care era obiectiv militar, Gelu nu avea voie cu telefon în site, suna la câteva ore de la poartă, să afle ce vedeam pe FOX News permanent), avam cheile de la vecinii din bloc și hrăneam animăluțele rămase singure și udam plantele.

Dinspre mare mai ajungea câte o bombă care zgâlțâia geamurile ferestrelor. Ne aprovizionam noaptea, aveam permanent în mașină câteva provizii, eu aveam în geantă actele, diplomele, schimburi, in caz că trebuie să plecăm urgent. Acasă aveam stoc de apă și alimente. Și pe Aki, pisicul orfan, ai lui plecaseră în State cu pisica-mamă. A trecut și asta. Noi ne cumpăraserăm un apartament frumos, într-o zonă bună. Acasă, lucrurile mergeau bine, locuiam într-un apartament frumos, luminos, într-un complex cu sală de gym, piscină, teren de tenis și parc, ne înțelegeam bine, aveam prieteni și cunoșteam oameni din diferite țări. Primeam vizite, Gelu juca tenis cu niște amici englezi, australieni, neozeelandezi. Călătoream. Aveam o viață așezată.

Am depistat în vacanța de vară, în 2006, la un control de rutină, că am cancer de col uterin. Nu am să uit cum am plecat de la clinică spre casă, având rezultatul biopsiei, am mers pe jos și mi-au trecut prin cap toate spaimele și toate scenariile de viitor. M-am operat repejor. Ai mei nu au știut, nu avea rost să-i îngrijorez, fiindcă oricum nu aveau ce face la spital, pe coridoare, odată ce eu eram la terapie intensivă. Le-am spus că plecăm la munte și acolo nu e semnal la telefon. I-am spus mamei, când deja eram acasă, în recuperare post-operatorie. Gelu a plecat, începea serviciul. Am plecat și eu la o lună de la operație. Îmi amintesc cu drag că a cumpărat bilete la concertul lui Phil Collins de la Dubai, locuri din cele scumpe, să pot sta așezată. A fost declicul la care am decis că vreau să fac altceva decât să câștig niște bani, voiam să-mi folosesc partea academică a educației, să fac ceva care lasă urme, sa simt că fac ceva folositor.

După ce am terminat tratamentul, am aplicat și am început lucrul la școli. Întâi la American School of Kuwait, ca substitute (atunci când lipsea un profesor, preluai clasa și ora, cu un plan de lecție de acoperire de urgență), apoi la The British School of Kuwait tot ca substitute, pentru ca după două săptămâni de plată cu ziua să primesc contract de Teacher Assistant. În scurt timp am început să fac cu copiii non arabic de Clasa Pregătitoare, ore pe intervalul de limba arabă, am extins proiectele pe câte o săptămână, părinții, copiii și profesorii erau încântați sa facă proiecte în loc de vizionat filme video. Rachel avea ore de Design & Technology cu elevii de scoală primară, era considerată materie de curriculă, dar de specialitate, așa cum erau Muzica, Sportul, doar că orele erau alternativa la Limba Arabă și Islam (orele de Religie de la noi). Eu am început să lucrez cu ea. Fiind o disciplină practică, necesita pregătirea materialelor, a ustensilelor și a consumabilelor, menținerea ordinii permanente, (foloseam multe feluri de materiale- vopsele, cartoane, hărtie, țesături, lână, adezivi, pentru preparat mâncare).

Cu Rachel am făcut o echipă strașnică. Învățam din mers, la început în timp ce ea preda, stiam ce vor avea nevoie copiii pt desfășurarea orei, apoi, crescând numărul de elevi, am început să am grupele mele de copii. Aveam și ore si făceam si pregătirea resurselor pentru amândouă, ea devenind intre timp și coordonator de departament, făceam în doi oameni si munca de asistent, care ar fi trebuit să fie al treilea om. Practic, am pus bazele Catedrei de D&T, fiindcă a avut mare succes, copiii învățau multe lucruri folositoare. Catedra s-a mărit,( eu am preluat grupele principale, cele ale lui Rachel, atunci când ea a devenit Junior Departament Coordinator), D&T se preda și la gimnaziu, de la clasa a șasea devenea opțional cu o limbă străină la alegere și era materie de examen, eram acum patru profesori și doi asistenți.

Ne-am mutat cu „Atelierul de D&T” în TREI locuri, cât timp am fost la BSK. Eram parte din Departamentul de Arte. Lucram în pavilionul în care erau și Conducerea Școlii, studiourile de muzică, atelierele de pictură, textile și de ceramică, iar la demisol erau workshops pentru elevii mici și gimnaziu, liceu. Am început cu un salariu mic, mult mai puțin decât câștigam în salon, dar eram foarte mulțumită. Lucram cu copiii, eram într-un mediu academic, îmi îmbunătățeam continuu engleza, skills de computer, pedagogie, psihologie. Eram respectată și copiii mă îndrăgeau. Mi-am făcut prieteni printre colegi. Cu Rachel și David (care a era profesor de Limba Engleză) sunt în legătură, ei sunt acum în Insulele Canare.

Cu Howard, șeful de catedră, la fel, el este in Portugalia. Au fost anii cei mai buni. În care am conștiențizat faptul că pot.  Mi-au fost de folos și rigoarea, organizarea, disciplina, creativitatea, entuziasmul, ambiția, dorința de a face bine, care acum erau utilizate la întreaga lor capacitate. Ne mutaserăm aproape de școală, astfel încât nu mai consumam timp cu naveta, iar drumul lui se scurtase cu 20+20 mins. Dar Gelu s-a îmbolnăvit. La scurt timp după ce a murit mama lui, a început să facă dializă de trei ori/ saptămână. Salariul meu nu acoperea costurile tratamentului. Dar ne descurcam așa, serviciul lui și poziția de project manager îi permiteau să facă dializa.

Trebuie să menționez faptul că, în toți anii ăștia, în care ne-am îngropat el fratele și mama, eu tatăl, între două avioane, am tot vrut să ne întoarcem acasă de tot. Dar el ar fi fost asistat social ca persoană cu handicap, eu însoțitor, eram la vârsta la care aici nu ar fi avut nimeni nevoie, iar bani pentru un business propriu nu aveam. Așa că am rămas acolo unde aveam joburi bune, eram respectați și aveam o viață activă, în circumstanțele date. Nu puteam călători, eram între ședințele de dializă, nu mai ieșeam la adunări cu mulți oameni, nu mai primeam lume, el obosea, ne țineam de serviciu, de spital și de casă. Între timp, ne străduiam să găsim transplant renal. Am avut și vizele pentru India, cu appointment făcut, însă mi-au respins dosarul meu medical pentru donator, fiindcă avusesem cancer. În 2012 ne-am făcut planul să mai stăm un contract de cinci ani și să ne întoarcem. De Crăciun am contractat un apartament mare aproape de spitalul Parhon, pentru dializă, urmărind și listele de așteptare de la Iași și București, pe care era înscris. Am plecat la muncă, aveam planuri, lucram la proiect pentru amenajarea locuinței.

A murit Gelu. Brusc. Infarct. Nici nu a ajuns ambulamța în timp util. L-am adus acasă, lângă părinții lui, la Iași.

...

–>> citeste mai mult

 

...


Trimite și altora
  • 8
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    8
    Shares
Comments are closed.