- Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două motive principale, unul ştiinţific, celălalt politic.
Din punct de vedere ştiinţific, penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, permite numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată, lexicologia şi toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv. Interesele politice, care exprimă revendicările odinioară teritoriale, astăzi mai mult regionale, culturale, identitare ale statelor vecine, ale României însăşi şi ale minorităţilor conlocuitoare, au creat mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.
Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a poporului, se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune că istoria limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie definitivă şi în cealaltă privinţă.Nu există din punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine : limba romana provine din romanizarea populaţiilor antice din bazinul Dunării de jos care, aşa cum ne-o spun Herodot şi ceilalţi autori antici, erau Traco-Dace, iar ulterior această limbă a fot influenţată de limbile slave, greacă, maghiară şi altele. Este de altfel singurul punct care nu este contestat de nimeni. Controversele privesc nu atât procesul lingvistic şi etapele sale, cât teritoriile unde acest proces s-a derulat şi întinderea lor.
Au apărut şi câteva teorii noi despre limbile romanice. Una dintre teorii afirmă chiar că toate limbile romanice existau deja in timpul imperiului roman.
Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacşu, o scrisoare din 1521, în care Neacşu de Câmpulung îi scria primarului braşovean despre atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor româneşti din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul secolului XVI.
Iată mai jos un text de la începutul secolului al XIX-lea, care foloseşte alfabetul latin, cu ortografie etimologizantă (în coloana de sus) şi acelaşi text transcris cu ortografia actuală (în coloana de jos):
Liturgiariu:
„Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d’in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati’a ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice…”
Liturghier:
„Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând ţărână din pământ, şi cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice…”
Prima tipăritură românească a fost un Catehism tipărit la Sibiu în 1544, care s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat a fost Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.
Spiridon MANOLIU
Bibliografie aici
