Am recunoscut întotdeauna faptul că bucătăria spaniolă mă încântă. Prin simplitatea ei, mai ales. Atunci când am descoperit „plancha”, timpul petrecut pe lângă cratiţe s-a redus considerabil. O salată se „găteşte” în cinci minute, timp în care sfărâie pe plita încinsă o bucată de proteină, suficient cât să-ţi dea timp să aşezi masa. Te învârţi de două ori prin bucătărie, arunci o mănă de pastăi verzi intr-o cratiţă, zdrobeşti puţin usturoi peste ele şi e gata prânzul. Legume proaspete, fără prăjeli şi sosuri greu digestibile , pâine în cantităţi neglijabile. Rezultatul: un pânz sănătos, ultrarapid executat şi o speranţă de viaţă care depăşeşte pe cea a multor europeni. Recunosc, e mult mai uşor să fii femeie în Spania, decât acasă.
N-aş fi reuşit niciodată să muncesc în „jornada completa” şi să-mi hrănesc copiii cu măncare proaspătă, gătită de mine , dacă m-aş fi încăpăţânat s-o fac precum bunica. N-aş fi reuşit să fierb zilnic oale de supă, să prăjesc şniţele şi chiftele, să învârt sarmale în frunză subţire şi să descânt fripturi coapte la foc încet. Nici măcar de o tocană de cartofi n-aş fi avut timp să fierb, atunci când ieşeam de la muncă la ora prânzului, oră de vârf în traficul oraşului spaniol, care mi-era acasa momentului. M-am adaptat rapid, am devenit specialistă în fast food-ul de casă, varianta lui fără ulei şi fără calorii de prisos. Am trecut peste dorul cârnaţilor afumaţi din cămară şi mi-am adaptat papilele gustative noilor descoperiri culinare. Am devenit fană înrăită a salatelor proaspete, pe care acasă le ocoleam cu eleganţă. În familia mea s-a moştenit reţeta frunzei de salată scufundată într-o piscina de apă, zahăr, ulei de floare şi oţet după gust. Am evitat-o, copil fiind şi am renunţat s-o prepar, ca chef-ul propriei bucătării. Am redescoperit-o aici, într-o multitudine de forme, la fel de variate ca ciorbele pe care le preparam în iernile de acasă. Am măncat alimente despre care ştiam doar că sunt floră, sau faună şi nicidecum alimente. Le-am privit prima dată ca pe nişte ciudăţenii, apoi le-am înghiţit cu poftă. Am decojit şi decapitat langostine, am smuls carnea dintre cochilii cu miros de mare, am scuipat sămburi amărui, dezlipiţi cu poftă din carnea măslinelor umflate de soare, am scrâşnit nisipul din carnea moluştelor sărate şi am pescuit melci din cochilii întortochiate. Am încercat să-mi maschez nepriceperea, atunci cănd am avut peşte în farfurie, pentru că habar n-am să mănânc elegant un peşte cu oase! Mi-e frică de oase şi dau un spectacol foarte puţin elegant, bag mâna prin carnea lui fragedă, o despic fără milă şi graţie, cu spaima consumatorului care a crescut departe de mare, a măncat peşte extrem de rar şi habar nu are să deosebească după savoare un păstrăv, de un crap. Am gustat tot ce mi s-a pus în faţă, convinsă fiind că nimic nu poate fi clasificat drept necomestibil, de vreme ce alţii îl savurează cu poftă. Şi că, desigur, nici sarmaua noastră, deşi absolut delicioasă, nu e chiar cireaşa de pe tortul gastronomiei mondiale!
Bucătăria spaniolă a fost o revelaţie pentru mine. Şi un alt mod de viaţă. Mai simplu, mai sărac în calorii şi cu siguranţă, mult mai uşor de digerat. N-am 
renunţat la reţetele noastre, pe care atunci când le prepar, nasc în mine emoţii cu doruri parfumate. Nimic nu mă tulbură mai puternic decăt mirosul, nimic nu descătuşează mai profund legătura pe care o am prestabilită cu tărâmul din care îmi vin rădăcinile. E suficient să arunc într-o cratiţă o bucată de cîrnaţi afumat şi să-mi revină în memorie cele mai mici amănunte ale cămării de acasă. Apoi ies virtual din cămară şi plec prin curte, unde primăvara se încăpăţânează să umfle mugurii mărului din faţa ferestrei de la bucătărie, să puşte-n floare magnoliile plantate de mine şi să umple plămânii de aer curat, cu miros de pământ reavăn si de iarbă crudă.
Pornesc pe străzile oraşelor, pe unde mă îndeamnă amintirile, unde primăvara işi pierde izul şi miroase a măncare la orice colţ: chebaburi, şaorme, langoşe, plăcinte cu varză, brănză, sau gem; gogoaşe înfuriate, hamburgeri zemoşi, covrigi de la Gigi, Fornetti; felii de pizza, plăcinte dobrogene, melci cu nucă; pleşcoviţe, crenvuşti în corn, mici, grătare, pârjoale, kurtos kalacs, clătite. Street food România, de o diversitate impresionantă, la preţuri accesibile, la îndemâna tuturor, savurate la orice oră, pe orice trotuar, fără pretenţii şi fără reţinere. Şi realizez brusc că nu ştiu dacă aici există street food, dar eu n-o ştiu căuta, sau dacă, în simplitatea lor, spaniolii n-au descoperit bucătăria străzii!? Sau dacă, în marele lor respect pentru masa aşezată, savurată în linişte, acest tip de mâncare, implicit acest mod de a te alimenta, nu va fi niciodată popular in Spania siestelor prelungite! Cu toate astea, ce bine ar merge un covrig cu susan, lângă o halbă cu San Miguel!
