Alegerile parlamentare de anul acesta, 2016, au o miză – dacă spun istorică probabil că ar fi ușor exagerat dar nu departe de adevăr: Revendicarea diasporei, ca entitate, începe după 11 Decembrie 2016 pentru că sunt șanse ca în parlament să ajungă și oameni care înțeleg diaspora. Iar viitorii parlamentari vor decide dacă în țară vor rămâne doar ei cu pensionarii și asistații social.
În ciuda eforturilor disperate pe care inițiatorii legii electorale le-au făcut pentru a minimiza impactul pe care votul diasporei l-ar putea avea, evoluția actorilor politici de la București arată o preocupare evidentă pentru greutatea și influența votului din diaspora. Noi, la 3.000 de km de cheiul Dâmboviței, nu pare că ne dăm seama exact de dimensiunea neliniștii celor care candidează la parlamentare anul acesta dar lucrurile stau chiar așa: la umbra scutului pe care au avut grijă să îl construiască, nepermițând votul diasporeanului pentru circumscripția din buletin, la București se respiră rece când se pronunță cuvântul „diaspora”.
Primul investitor al țării
Dacă până de curând se accepta că banii care intră în România sunt bineveniți, oarecum ca o datorie naturală, ultimele balanțe între investițiile străine și sumele provenite din diaspora ridică întrebări. Deja nu mai este o glumă, în timp ce pentru investițiile străine statul își coboară pantalonii acordând facilități și scutiri de impozite inimaginabile omului de rând, miliardele intrate în economie trimiși de noi au fost considerate ca o dijmă banală cuvenită arendașului.
Sub pretextul că sumele trimise sunt contribuții personale trimise către familii se eludează evidența că banii se cheltuie în țară totuși, nu rămân la saltea ci intră în circuitul economic, la fel ca oricare altă investiție.
Ce se întoarce la noi din toate astea?
Aproape nimic. Vom continua totuși să ne sprjinim familiile, pe cei rămași în țară, vom continua să contribuim la acțiuni umanitare punctuale, indiferent de nepăsarea celor pe care i-am votat în trecut. În același timp avem dreptul la viață și dincolo de condițiile de subzistență pe care fiecare dintre noi luptăm să ni le îndeplinim în țara în care am ales să ne căutăm traiul avem nevoi specifice neîndeplinite, pe care statul căruia am ales să îi plătim impozite nu are datoria să le acopere, nu e treaba lui.
Tot ce ține de limba și identitatea românească nu poate intra în atribuțiile statului spaniol – cu toate că am senzația că Barcelona a făcut pentru noi în sensul acesta mai mult decât Bucureștiul – iar de proiectele necesare diasporei nu este normal să se ocupe Bruxelles-ul. Am mai scris despre motivele pentru care un centru cultural in Barcelona nu va exista prea curând, disiparea și lipsa de coeziune a diasporei fiind și continuând să rămână scuza perfectă pentru dezinteresul autorităților (între timp a fost „emanată” chiar și o lege pentru înființarea centrelor comunitare, rămasă fără obiect în momentul în care s-a constatat că de fapt nu știu nici ei dacă au cu cine să facă parteneriatele în diaspora).
Vom urmări activitatea viitorilor parlamentari pe care îi vom sprijini și care promit proiecte specifice comunităților românești din Diaspora. Pentru început le sugerăm înființarea de birouri parlamentare itinerante în zonele cu emigrație numeroasă, pe modelul consulatelor itinerante, cu un program fix.
În Barcelona cel puțin, la RoBarna, le oferim un birou pe cheltuiala comunității. Oricare parlamentar de diaspora îl va putea folosi pentru a ține contactul cu alegătorii din Barcelona după alegeri, cu un program pe care promit să îl facem public.
