Pals Girona (2) Descoperind Costa Brava

Pals Girona (2) Descoperind Costa Brava

Trimite și altora

Pals – Girona (2)

Orăşelul pe care l-am descoperit în episodul anterior şi care dă numele plajei este un complex medieval datat la 889, cu cetate, castel şi străduţe de piatră care merită o descriere mult mai aprofundată.

Staţiunea – improprie denumire – este la fel de liniştită ca sătucul medieval, deşi colina pe care s-a cocoţat este plină de campinguri şi clădiri, ascunse prin pădure. Nu există hoteluri impunătoare, doar cîteva blocuri cu două-trei etaje, dispuse de-a lungul plajei. Cele câteva terase, înşirate de-a lungul şoselei înguste de acces sunt la fel de liniştite ca peste tot pe Costa Brava. Există supermarket, bufet liber, măncare la împinge tava şi câteva rotiserii cu mîncare ieftină şi bună. Este o staţiune pentru turiştii care preţuiesc liniştea, plaja, soarele şi au bugetele familiare bine calculate. Nu am aflat despre niciun club de noapte, sau discotecă, deşi e drept: nu le-am căutat. Totuşi, tind să cred că nu sunt foarte populare aici, probabil că viaţa de noapte a staţiunii se limitează la plimbări pe malul mării, după cină.

Nu poţi ajunge pe plajă fără să simţi aroma de marisco, venită din bucătăria restaurantului care face colţul, chiar pe aleea pricipală de acces. Terasa lui, întotdeauna plină, face mai mult decât orice recomandare. Aici am mâncat cele mai bune mejillones a la marinera, urmate de cea mai bună fideuá. Locaţia dă şi ea savoare mâncării, pentru că aerul condiţionat de aici e chiar briza mării. Angajaţii localului sunt mereu în acţiune, aici nu există pauzele lungi dintre comida şi cena , aşa cum se întâmplă în majoritatea localurilor spaniole. Personalul nu pridideşte: turiştii străini încep să vină pentru masa de prânz pe la 12.30, oră la care localnicii abia ce-au terminat croissantul de lângă cafeaua cu lapte. Pe când satură turiştii, să tot fie vreo două, incep să apară localnicii, pentru amiaza lor. Şi care se prelungeşte în zilele de fiestă, încălecând după-amiaza până spre orele în care soarele devine prietenos cu pielea. Au timp doar să refacă mise-en-place-ul, pentru că se întorc turiştii pentru cină. Şi uite aşa, se rulează mereu, unii vin şi alţii pleacă, spre încântarea patronilor şi probabil disperarea personalului.

E o bună intrare, atmosfera de relaxare de pe terasă ţi-a indus deja detaşarea de care ai nevoie. În faţa ta mai vezi doar marea şi tălpile încep să ardă, de la nisipul fierbinte şi fin. La dreapta, dacă vrei s-o coteşti, dai de-o cărare formată printre câţiva copaci rătăciţi, crescuţi sub stâncile roşiatice. Roca are culori cameleonice, care se schimbe în funcţie de unghiul din care priveşti, e plină de fisuri şi pare extrem de fragilă. Fiecare stâncă poartă, cu vizibil efort, câteva vile ascunse printre pini. Vegetaţia nu are verdele prospăt al pădurilor de acasă; e un verde cenuşiu, stins de puterea soarelui mediteraneean. Vilele şi terasele flămânde de mare, pădurea umbroasă şi cărările care o fragmentează, toate par să stea cocoţate pe un castel de nisip, sprijinite doar de noroc şi de o forţă divină.

Dacă porneşti pe cărare, o să ajungi la unul dintre capetele plajei del Racó, odată cu scările săpate-n piatră, care te urcă pe Punta Espinuda. Aici te poţi opri, se vede tot golful, până departe spre Estartit şi spre Insulele Medes, care închid într-o ramă pietruită imaginea fotografică, bună de dus cu tine peste tot prin viaţă. Dincolo de stâncă, dacă vrei să treci, ar fi bine să ştii că este o plajă pentru nonconformişti. Un graffiti enorm, chiar cum dai colţul şi vrei să cobori spre cala Illa Roja, scris pe peretele central al stâncii te avizează: Platja Nudista! Cala merită văzută, indiferent dacă te opreşti la o baie, sau vrei doar să admiri stânca roşie, care creşte chiar din apa transparentă. Marea are sclipiri orbitoare, de turcoaz marin; cu siguranţă îţi va abate privirea de la nudurile expuse pe nisipul auriu. Este o plajă unde nu vei putea beneficia de servicii, nici măcar o bere rece n-ai de unde cumpăra, aşa că, dacă nu eşti iubitor de naturaleţe în stare pură, mai bine întoarce-te din drum.

Dacă n-ai luat-o pe cărarea din dreapta, probabil c-ai urmat potecuţa din lemn, care trece pe lângă duşurile de pe plaja del Racó. Acolo ai bere rece, dacă vrei, pentru că există două chiringuitos-uri, chiar pe plajă, aşa cum îi stă bine unui chiringuito care se respectă. Situate la distanţe bine calculate între ele: căt să-ţi fie suficient de aproape şi dacă vrei mai spre dreapta, sau dacă vrei mai spre stânga plajei. Poţi închiria şezlonguri, umbrele de soare, dar şi altfel de jucării, dătătoare de adrenalină, cum ar fi banana trasă la viteză şi decojită de pasageri mai spre larg, ca să se amuze şi privitorii.

Plaja e din ce în ce mai aglomerată, pe măsură ce vara înaintează. La începutul sezonului, doar câteva perechi trecute bine de vârsta pensionării citeau sub umbrelele de soare. Este plaja pe care am văzut cei mai mulţi oameni citind, deşi toate plajele au lectorii lor. Mi-aş fi dorit să adun toate titlurile într-o antologie a unei zile de plajă. Un el şi o ea, cărunţi şi puţin zbârciţi de trecerea anilor. Stau tăcuţi unul lângă altul, fiecare într-o lume în care îi poartă cuvintele. Te şi întrebi când îşi vorbesc oamenii aceştia? Apoi, unul îşi ridică privirea: trece o barcă cu motor, sau plânge un copil. Sau poate un grup de tineri sparge liniştea plajei, cu hohote de râs. Îşi adresează două-trei replici scurte, sau doar o privire, sau poate doar o atingere, aparent întâmplătoare. A fost doar o clipă, dar a meritat să fii acolo.

Odată cu vacanţa, pe plaja apar familii tinere, cu mulţi copii. Foarte mulţi copii. Scutece, cărucioare, corturi şi construcţii sofisticate pentru umbră cât mai deasă, biberoane, creme şi loţiuni; găletuţe de nisip, colace şi reptile gonflabile, mingi, zmee care se încurcă printre umbrele, palete de pig-pong, aripioare pentru mânuţe fragile. Un el şi o ea, tineri, frumoşi şi plini de responsabilităţile unei familii numeroase. Cel puţin trei copii de pereche, cam pe aici e media. Majoritatea sunt din ţările nordice, au pielea albă şi sensibilă, copii blonzi, cu ochi albaştri şi venişoare transparente. Taţii sunt foarte activi, aproape că nu-i vezi niciodată aşezaţi: se joacă cu copii, fug după cei răzvrătiţi prin nisip, adună jucăriile luate de valuri, joacă fotbal, ping-pong şi fac castele de nisip. Te întrebi când fac şi ei o baie, ca tot omul? Între timp, ele citesc. Şi-au luat o vacanţă, în vacanţă.

Plajele sunt magice: adulţii redevin copii, iar nivelul de mulţumire atinge cote alarmante.

Plajele sunt pe planeta noastră, iar uneori mi se pare că sunt printre ultimele bastioane în care mai poţi să vezi omul din om.

S-auzim de bine! Vă doresc să vă trăiţi cea mai frumoasă vară!

Leave a Comment