Când vreau să fiu tristă și melancolică, mă gândesc la paturile în care am dormit de-a lungul și de-a latul vieții mele. Sau, ca să vă sune și mai prost la urechiușele pudice, prin câte paturi am trecut, pe câte perne mi-am așezat capul și am visat. Pe câte așternuturi au lăsat visele mele urme și au pășit înspre înfăptuire sau fum.
Patul este o întreagă antropologie culturală, v-ați gândit la asta? Îți dai seama de cum este forma de viață a unui popor văzându-le intimitatea, căci, ce poate fi mai intim decât patul? Nu poate fi baia, pentru că în baie nu stai o jumătate din viață. În pat, da!
Acasă nu am avut camera mea. Împreună cu lipsa fraților, lipsa unei camere doar pentru mine, fost una dintre traume. Să nu ai tu o ascunzătoare a ta, un colțișor, o pernuță, o masă… Dormeam în sufrageria prin care se preumblau, dacă nu musafiri, atunci propria familie, care, deși săracă în membri, ocupa mult spațiu.
La bunici, nici atât! Numai că acolo nu aveam nevoie de o cameră a mea, pentru că tot locul acela era al meu. Perna mea era a mămaiei, patul ei era și al meu, pentru că, de când mă știu eu, cele mai frumoase vise le-am visat în brațele ei. Și acum știu că atunci când visez că zbor, mămaia este pe colțul patului meu.
La țară nu îmi plăcea să dorm. Totul era tare: patul, pernele, așternuturile erau aspre, mirosul de naftalină cu busuioc, mi se părea că dormeam direct pe pământ. Dar la bunici, la Bârlad, acolo era plapuma cea mai călduroasă și grea, și pernele cele mai moi, mai ales că dormeam pe perna dublă a mămaiei, că așa știu eu de la ea, că soții trebuie să doarmă pe aceeași pernă, să nu aibă perne separate, ca să poată visa același vis. Apăi eu… cu niciunul dintre bărbații pe care i-am iubit nu am împărțit aceeași pernă: ori mă înghesuiam în ei și dormeam pe perna lor, ori ei pe a mea. Fiecare își suportă visele cum poate.
Am dormit în excursii, în tabere, în expediții. Un dezastru. Dar câte vor fi fost paturile de la Eforie, de la Săvârșin, din Ungaria, de la Dorna când mergeam la ski și dormeam câte 12 într-un apartament? Nu le-a numărat nimeni.
Unde mai pui toate paturile în care am dormit pe la gazde pe la Suceava, la cămin în clasa a 9-a, împreună cu celelalte 7 fete cu care dormeam în aceeași cameră, pedagoga care intra în cameră când dorea, lipsa de intimitate, doamne, acela a fost cel mai îngrozitor pat din univers. Cortul în care am dormit în expediția din Deltă și apoi în cea din Făgăraș. Eram atât de obosită atunci, că nici nu mai știu cum mi-o fi fost somnul.
Paturile în care am dormit în cei 5 ani de facultate, apoi la Chișinău în timpul practicii didactice, când predam la un liceu de acolo literatura română, de parcă aș fi predat teologie ortodoxă unor călugări de pe Muntele Athos. Cele 4 paturi de la Sibiu, de la prima ediție a Festivalului de Teatru, unde primele 3 nopți am avut camere la hotel de trei stele, apoi am rămas pe banii noștri și am dormit într-un camping, din căsuță în căsuță, ca vai de noi. Sau patul cumplit din camping-ul de la Costinești, în care era imposibil să nu te simți scândură după primele douăzeci de minute.
Dar patul de la târlă? De fapt paturile, că sunt două, unul normal și cel de sus, care este un pat cât toată târla, cel de jos avea o saltea atât de bună și moale, iar saltelele de sus erau făcute de noi și umplute cu fân, ceea ce poate părea romantic, până când îți dai seama că este de teribil de incomod. În patul cel bun dormeau ai mei, eu dormeam sus cu toți invitații. Și în fân și în fânar am dormit, și în iarbă, și pe șezlong.
Am dormit în gări și în aeroporturi, cu capul pe geamantan, sau cu capul răstignit pe spătarele imposibile, care ajung doar până la jumătatea spatelui. Am dormit pe bănci de pe care am fost ridicată și invitată politicos să dorm toată noaptea afară: în gara din Barcelona și în aeroportul din Torp, lângă Oslo, unde am petrecut cel mai mare frig din univers, deși eram înăuntrul sacului meu de dormit cu puf de pinguin, pe eticheta căruia scria exact -10 grade.
Am dormit în trenuri, în autobuze, în mașini, în avioane. Am traversat împreună cu fata mea toată Europa cu trenul. Adică ne-am urcat în tren la Gura Humorului și am ajuns, din tren în tren, la Bergen și Stavanger, unde se și termina pământul. Am avut și vagon de dormit, dar am dormit și cu capul pe rucsac. Am avut și un duplex de luxibus, dar am dormit și în gară la Copenhaga, pe bancă. De fapt, am dormit până la ora 3 noaptea, pentru că aia era ora la care se închidea gara și ne-au scos afară din gară, așa că am dormit pe o bancă exact pe peron, lângă linie, până când au început să ajungă navetiștii în capitală și au început foiala și ne-au trezit. M-am simțit atunci ca cel mai autentic homeless din univers. Dacă îmi amintesc bine, spre dimineață, mă încercase și foamea. Am dormit în hoteluri cu spa și cu masaj inclus, dar și în pensiuni și hanuri de-a dreptul dubioase. Între atâtea paturi, pe drumul dinspre Gura Humorului la Stavanger, am făcut rost și de niște frumuseți de păduchi, prea grași ca să fie dacici. Așa că, din toată lumea occidentală civilizată, eu am rămas cu amintirea pletelor mele negre, tăiate dramatic până la rădăcină, pentru că senzația de păducherniță nu a dispărut în niciun caz odată cu ultimul locatar al părului meu, căci nu era chip să mi se miște un fir de păr fără să îmi imaginez că m-au năpădit din nou chiriașii. Vă amintiți?, așa se spunea pe vremea noastră păduchilor. Halal eufemism! Oricum, din cauza păduchilor capitaliști mi-am tuns pletele și nu cum greșit au interpretat contemporanii, că disparițai coamei leonine se produsese din pricini de amoruri neîmplinite sau depresii. Deși, mai nobilă mi s-a părut explicația sentimentală, decât realitatea derizorie.
În autobuze, m-am obișnuit să dorm de mică, pentru a evita astfel vomitătura implicită și explicită, care îmi însoțea excursiile, care pentru mine erau un infern, când coboram din autobuze era ca o ieștire din infern, aerul proaspăt îmi reda viața. Dar firea-mi nomadă a învins și, în anii de liceu, când făceam naveta de la Gura Humorului la Suceava, m-am obișnuit și cu mirousl de autobuz și cu călătoriile tip sardină, în care și dacă ai fi leșinat ar fi fost imposibil să cazi, atât de înghesuiți mergeam. Erau anii 84-88, ani cumpliți și lipsiți de speranță, în care, lunea dimineață la ora 6, mai ciupeam câteva zeci de minute de somn, suspendată între corpurile înghesuite unul în celălalt. A fost singura perioadă în care am fost în stare să dorm în poziție verticală. La paturi verticale nu se gândește nimeni, dar ele există, existau cel puțin atunci în anii cenușii ai tinereții noastre.
Atât de mult m-am obișnuit să merg cu autobuzul, că am mers de câteva ori de la Granada la Gura Humorului cu autobuzul, 3 zile și 3 nopți, sau invers, dormind cu capul în geam, sau cu el proptit în scaunul din față, ascultând povești și protejând copiii culcați pe culoarul dintre rândurile de scaune, mâncând portocale furate de către călătorii așezați în spatele autobuzului de prin livezile de pe lângă benzinăriile pe unde opream, furau și împărțeau rodul cu noi, și nu mai mirosea tot autobuzul a șosete nespălate, ci a șosete nespălate sub un portocal, pentru a ne aminti o glumă antedecembristă.
Am dormit și în mașina mea achiziționată second hand și plătită pe parcursul a cinci ani, că doar așa am putut lua împrumutul penibil, oricum, a fost cea mai bună investiție, cu care să pornești din fața casei tale și să ajungi în fața celeilalte case, după 3500 de km și vreo 5 viniete și alte 5 plinuri de motorină și cîteva reprize de câte 4 ore de dormit pe bancheta din spate, în benzinării.
Am dormit și într-o dubă cu care mă întorceam după primii doi ani de străinătate, petrecuți la Alicante, duba care îmi ducea toată agoniseala celor doi ani de occident, de la proțapul de întins rufe, sau bicicleta lui Mihnea, la veșnicile cutii cu cărți pe care le-am tot purtat după mine la fiecare mutare. De fapt, mai bine de trei sferturi din dubă erau lucruile noastre, pe care le tot trimisesem de acasă, pentru a nu se topi de dor copiii mei fără jucăriile lor, și jucăriile fără copii, pentru a ne face acasă din Alicante. Copiii plecaseră cu avionul și eu trânteam ușile după mine plecând cu duba, închinzând la fiecare graniță câte o poartă. Am fost foarte tristă dormind în duba aceea, condusă de cel mai dubios interlop din lumea întreagă, dar care s-a dovedit, pe parcursul celor 3 zile și 2 nopți, a fi chiar un om în căutarea unui drum. Trist a fost, oricum, somnul pe bancheta din dreapta a dubei fără aer condiționat, la mijloc de iulie.
În avioane, nu mai vorbesc, că depinzând de context, avionul dacă nu este birou de lucru, atunci este direct pat, de dinainte de a ajunge la 8000 de metri altitudine, încep să îmi îngrămădesc fularele, sau haina sub căpătâi și cuceresc somnul. Cel mai bine am dormit când am traversat oceanul, la întoarcere, era un avion supraetajat, cu niște stiuărzi la vreo 60 de anișori, care îți transmiteau toate garanțiile posibile și imposibile, așa că, numai la valurile Atlanticului nu mă gândeam atunci când am decis să dormitez.
O dată am dormit și pe mare, pe un velier. Mi-a fost rău tare și am văzut apusul, am rezistat și o bucată de noapte, dar la un moment dat marea m-a învins și m-am prăvălit în cabină, unde am încercat să dorm ca să nu mor de un fel de răsucire a corpului din interior către exterior. Am crezut atunci că patul acela de pe mare va sfârși cu mine. Dar am rezistat și dimineață m-au trezit delfinii la prora, velierul plutea ca într-o farfurie cu supă, din care țâșneau jucăriile alea de delfini, care săltau în jurul bărcii de ziceai că vor să sară înăuntru, era un fel de ceață pe mare, de ziceai că ești într-o nuvelă de Eliade, în care țigăncile au făcut vrăji și au răpit barca aia, care nu mai plutea pe mare, ci direct pe cer. Probabil că acela a fost patul cel mai suprarealist în care am dormit eu.
Paturile de spital, în care am născut, în care mi-am văzut prima dată copiii, cele în care am alăptat, paturile din care am plecat și i–am lăsat pe ei, pentru că nu îi puteam lua cu mine, pentru că soțul meu nu îmi semna hârtiile, paturile din care i-am luat când am putut, paturile pe care le-am făcut pentru ei în străinătate, aducând așternuturile și păturile de acasă, ca să nu se simtă străini până și în paturi, paturile în car eei s-au întors și eu nu.
Dar celelalte paturi, paturile în care am crescut, cele în care am avut coșmaruri și vise, cele în care m-am iubit, cele în care mi-am lăsat oboseala, hoteluri, pensiuni, gazde, apartamente închiriate, câte paturi, doamne! Câte așternuturi și perne și pături. Câte țesături și în câte feluri miros așternuturile.
Patul este, chiar dacă nu vreți să credeți, o formă de viață. Ne petrecem în ele aproape jumătate din existență, în ele iubim, în ele înfășurăm secrete și mari emoții. În paturi suferim și pe perne ne lăsăm lacrimile și strigătele de durere. În paturi ne ducem suferințele fizice. În paturi ne despărțim de suferinții noștri dragi. În paturi ne aducem pe lume copiii.
Colecția mea de paturi, colecția mea de uși și ferestre, sunt tot atâtea capitole și episoade din viața mea, acolo îmi deschid și îmi închid poveștile. Acolo rămân ferecați prinții din Levant, sau din Orient, pe care i-am iubit. Acolo sunt închise șoaptele și cuvintele și poemele, pe care ni le-am desenat pe corpuri. Acolo dorm promisiunile și visele perfecțiunii. Acolo sunt eu! În pat.
Am dormit în trenuri, în autobuze, în mașini, în avioane. Am traversat împreună cu fata mea toată Europa cu trenul. Adică ne-am urcat în tren la Gura Humorului și am ajuns, din tren în tren, la Bergen și Stavanger, unde se și termina pământul. Am avut și vagon de dormit, dar am dormit și cu capul pe rucsac. Am avut și un duplex de luxibus, dar am dormit și în gară la Copenhaga, pe bancă. De fapt, am dormit până la ora 3 noaptea, pentru că aia era ora la care se închidea gara și ne-au scos afară din gară, așa că am dormit pe o bancă exact pe peron, lângă linie, până când au început să ajungă navetiștii în capitală și au început foiala și ne-au trezit. M-am simțit atunci ca cel mai autentic homeless din univers. Dacă îmi amintesc bine, spre dimineață, mă încercase și foamea. Am dormit în hoteluri cu spa și cu masaj inclus, dar și în pensiuni și hanuri de-a dreptul dubioase. Între atâtea paturi, pe drumul dinspre Gura Humorului la Stavanger, am făcut rost și de niște frumuseți de păduchi, prea grași ca să fie dacici. Așa că, din toată lumea occidentală civilizată, eu am rămas cu amintirea pletelor mele negre, tăiate dramatic până la rădăcină, pentru că senzația de păducherniță nu a dispărut în niciun caz odată cu ultimul locatar al părului meu, căci nu era chip să mi se miște un fir de păr fără să îmi imaginez că m-au năpădit din nou chiriașii. Vă amintiți?, așa se spunea pe vremea noastră păduchilor. Halal eufemism! Oricum, din cauza păduchilor capitaliști mi-am tuns pletele și nu cum greșit au interpretat contemporanii, că disparițai coamei leonine se produsese din pricini de amoruri neîmplinite sau depresii. Deși, mai nobilă mi s-a părut explicația sentimentală, decât realitatea derizorie.
