Personalitatea omului persistă și după moarte – Șerban Axinte

Personalitatea omului persistă și după moarte – Șerban Axinte


Laura Cătălina Dragomir pune întrebările care trebuie.

La Iași există „Festivalul Internațional de Literatură și traducere” chiar dacă vă vine greu de crezut, capitala nord-estului are o viață culturală vie.

Un astfel de festival, de asemenea calibru, impulsionează oamenii să vorbească mai mult despre literatură decât se întâmpla în trecut.


Românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?dolce telekomStai informat, tine legătura cu țara, romanește / Tv satelit oriunde în Europa /


laura catalina dragomir
Laura Cătălina Dragomir

Parafrazându-l pe Amenabar, regizorul spaniol, cât durează cultura la Iași? Cine conferă demnitatea valorilor culturale, festivalul în sine sau mai există și alți factori?

Seban Axinte: Da, e adevărat, evenimentele culturale de amploare (cum este Festivalul Internațional de Literatură și Traducere) îți dau o anumită energie pentru creație.

Cu cât se ridică mai mult ștacheta valorii, cu atât interesul pentru literatură devine mai viu, mai prezent în viața oamenilor. Publicul nu mai este o entitate abstractă, ci prinde consistență, contur, devine corp animat de un suflet. Mai demult, nu aveam în vedere un anumit tip de cititor, el suferea de o anumită abstractizare. Nu am adoptat niciodată un comportament „autist” în creație, dar nici nu mă întâlneam prea des cu un feed-back prompt și de calitate. Și nu doar FILIT-ul e un stimulent, mai sunt și alte festivaluri sau „întâmplări” literare/ culturale de înaltă calitate. M-ai întrebat cât „durează” cultura la Iași. Aș spune că, în diferite forme, la diferite scări valorice ea e un continuum. Iașul nu e un oraș de provincie. Nu era nici înainte de a exista FILIT-ul, dar acum e cu adevărat un centru.

Se cade să-i amintim pe inițiatori și pe cei care duc tot greul: Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu, împreună cu echipa lor foarte mare. Trebuie spus că pe lângă angajații Muzeului Național al Literaturii Române – Iași, există și voluntarii FILIT. Dar în afară de acest festival, mai există în Iași o asociație culturală care reușește lucruri uimitoare în privința stabilirii unui contact direct între scriitori și public.

Această asociație poartă numele de ALECART și este înființată și condusă de soții Nicoleta și Emil Munteanu. Ce să zic? Sunt mândru că Nicoleta mi-a fost colegă de grupă la facultate. Eu am început să scriu și să mă iau în serios foarte devreme, cam de prin clasa a IX-a de liceu. Aș fi avut nevoie ca de aer de un ALECART. Ce-i drept, am avut altceva, nu de o asemenea amploare, dar am avut și eu posibilitatea să frecventez niște cenacluri literare, să mă formez până la un punct prin participarea la ședințele acelor reuniuni literare. Ca să răspund, demnitatea valorilor culturale este dată de înalta ei calitate.

L.C.D.: Ești în aceeași măsură poet și critic. Ai fost prezent, așa cum ai spus mai sus, încă de foarte tânăr în cercurile culturale ieșene. Ți-ai văzut constant de activitatea ta, nu te-ai abătut de la ea în favoarea unor activități care ți-ar fi putut aduce mai devreme notorietatea națională. Cum te-ai prezenta în fața cititorilor noștri din Spania care aparțin unei culturi total diferite de cea pe care o reprezinți tu.

Seban Axinte: Mai bine nu ne-am referi la Spania, ci la limba spaniolă. Spania ar fi un spațiu restrictiv, dar limba spaniolă este depozitara unei culturi uriașe. Să ne amintim de faptul că romanul secolului XX nu poate fi imaginat în absența spațiului sud-american. Un traducător ar fi mult mai îndreptățit să răspundă la această întrebare. Eu pot încerca doar o timidă aproximare a unei realități ce ține de spațiul universal al literaturii.

La modul profund, o transpunere exactă a unei literaturi (în cazul nostru, cea română) în limba spaniolă este o utopie. Jocurile limbii generează sensuri multiple și este foarte greu ca prin traducere să se redea exact toate conținuturile semantice ale unor opere. Umberto Eco are o carte ce se intitulează „A spune cam același lucru”. Experiențe de traducere. În discuția noastră noi trebuie să punem accentul pe acest „cam”.

Așa că eu nu știu, nu am nici o idee cum m-aș putea prezenta în fața cititorilor din Spania sau a cititorilor de limbă spaniolă. Aș depinde 100% de talentul traducătorului. Iau întrebarea ta și într-un sens mai general ca să afirm un lucru ceva mai îndrăzneț, dar în care cred foarte mult. Literatura română nu se mai află în situația de a se racorda la literatura europeană (sau universală).

Am curajul să afirm că visul interbelic (lovinescian, dar nu numai) s-a împlinit în acești ani pe care îi trăim. Drept argument am toată literatura română foarte bună care s-a scris în ultimul deceniu și nu numai. Mă refer deopotrivă și la poezie și la proză. Ba chiar și la critică. Dar nu trebuie să uităm nici arta spectacolului care a evoluat și ea foarte mult. Așadar, dacă ne referim doar la momentul prezent al culturilor europene, pot afirma că nu mai avem nici un motiv să ne simțim în vreun fel în inferioritate.

L.C.D.: Trăim într-o societate care nu pune foarte mare preț pe valorile culturale. Se poate trăi din scris?

Seban Axinte: Eu am o glumă pe care am mai spus-o, dar o repet și în discuția noastră. DA, eu trăiesc din scris. Asta pentru că sunt cercetător științific la Academia Română și treaba mea este să citesc și să scriu. Sigur, noi cercetătorii, mai ales cei de la Academie suntem o mână de oameni. O cantitate neglijabilă. Dar ca să răspund serios, pot trăi din scris doar scriitorii de o foarte largă recunoaștere internațională. Și nici măcar ei nu trăiesc neapărat din drepturile de autor ale cărților pe care le publică, ci din lecturile publice plătite. Și la noi a început să se dezvolte această practică, dar sumele cu care suntem remunerați sunt derizorii.

L.C.D. Cei mai cunoscuți scriitori români sunt cei care se predau la școală. Ce citea Șerban Axinte în copilărie și de ce ar mai citi un copil în ziua de azi?

Seban Axinte: Ca să îți răspund cât se poate de sincer, pasiunea pentru citit a apărut mai târziu în cazul meu. Eu ascultam cu frenezie teatru radiofonic, dramatizările unor opere literare. Sigur, am citit și eu cărțile clasice ale copilăriei, dar poate nu cum ar fi trebuit. Să-ți dau un exemplu. Am fost pasionat și eu ca atâția alți copii de cărțile lui Karl May, în special de Winnetou. L-am devorat cu o pasiune greu de egalat, lectura era o chestiune de viață și de moarte. La propriu.

Iată de ce. Când am aflat că în volumul V eroul principal urma să moară, am refuzat să mai citesc acel volum. Pur și simplu nu puteam suporta ideea că Winnetou poate să moară. Așa că, dragă Laura, volumul V din opera lui Karl May a rămas necitit până în ziua de azi. Totuși, repet, în ciuda exemplului pe care l-am dat, în copilărie nu am fost un cititor pasionat. În clasa a IX-a s-a întâmplat totuși ceva. Într-o zi, ora de dirigenție a fost ținută de bibliotecara liceului (Mihail Sturdza din Iași, un fost liceu industrial). Ea a rostit atunci o vorbă cât se poate de banală, dar care mie mi-a schimbat complet destinul: „Cititul dezvoltă personalitatea”. M-a apucat o adevărată nebunie. Am început să citesc cărți care nu erau pentru vârsta mea. Am citit, spre amuzamentul celor care m-au văzut, Critica rațiunii pure a lui Kant atunci în primul an de liceu. Firește că nu am înțeles nimic, dar m-a ajutat totuși să îmi dezvolt abilitatea de a înțelege scrierile mai abstracte, mai conceptuale.

Am studiat în avans cărțile de filosofie, psihologie și de literatură universală (obiect pe care eu nu l-am avut în școală, fiind elevul unei secții de matematică-fizică). La sfârșitul clasei a IX-a, l-am cunoscut pe primul meu maestru în adevăratul sens al cuvântului, pe Mirel Cană. El îmi vorbea, eu îmi notam nume și titluri. Am devorat literatura franceză. Am început să trăiesc pe pielea mea experiența „poeților blestemați” francezi. Am trecut apoi la poezia italiană a secolului XX. Apoi clasicii ruși. În liceu cam asta am făcut, am citit cât am putut. Cum nu am intrat din prima încercare la facultatea de Litere, epoca romantică a lecturii s-a mai prelungit cu un an. Am citit teorie literară franceză (la recomandarea lui Mirel Cană) și a început marea mea pasiune (care persistă și azi) pentru reformatorii romanului. Să-ți mai spun ceva. Eu sunt un poet care își trage seva din proză, din roman, cu precădere. Poate fi o ciudățenie, dar nu ar fi singura, în ceea ce mă privește.

De ce ar mai citi un copil în ziua de azi? Fix din același motiv. Pentru că cititul dezvoltă personalitatea, iar personalitatea e consubstanțială vieții și uneori persistă și după moarte.

L.C.D.: Într-o lume în care suntem mereu presați de „termene limită”, când mai rămâne timp și pentru poezie?

Seban Axinte: Când poezia vine peste tine, lași totul și scrii. Nu mai contează nimic. E un soi de transă. Uneori tragi pe dreapta, cobori din mașină și scrii. (Nu e cazul meu, eu nu sunt șofer, dar am fost martor la așa o nebunie frumoasă). Medicii psihiatri ar echivala această experiență (oarecum extatică) cu un sindrom „hipermaniacal”.

L.C.D.: Ce lectură te-a prins într-atât încât nu ai mai apucat nici măcar să iei creionul și să faci adnotări?

Seban Axinte: Trebuie să-ți mărturisesc un lucru. Eu sunt foarte dezordonat. Nu fac fișe. Nu fac adnotări așa cum fac mulți. Am colegi la Institutul Philippide care se înconjoară de munți de fișe. Îi admir, dar eu nu sunt așa. Totuși, nu pot să citesc o carte fără să am creionul în mână. Pur și simplu nu pot. Dacă lucrez la un proiect, adnotările le fac pe caiete. Subliniez în carte, dar ideile le scriu separat, notând paginile la care se găsesc pasajele care mă interesează. Dar probabil te referi la acea hipnoză a lecturii care nu îți mai permite să faci altceva. În acest caz, am tendința să subliniez totul.

L.C.D.: Ți-ar plăcea să fii un copil, un copil din public și să îți dorești să fii Șerban Axinte?

Seban Axinte: Cred că asta e cea mai grea întrebare pe care mi-ai pus-o. E adevărat că am unele momente în care sunt mulțumit de mine și, probabil, aș transmite această mulțumire/ aparență și copilului dornic să se raporteze la un model. Dar de cele mai multe ori sunt foarte nemulțumit de mine, sunt plin de regrete, mă lupt în fiecare zi cu demonii mei. Dacă ar ști acel copil cu ce mă confrunt, nu prea cred că ar vrea să fie Șerban Axinte.

L.C.D.: Fiind un scriitor consacrat, crezi că scriitorii români bărbați pregătesc terenul pentru lirica feminină?

Seban Axinte: Ca să mă exprim în termenii tăi, cred că scriitoarele își pregătesc singure terenul. De fapt, nici nu au nevoie să și-l pregătească, pentru că există deja. Și este același cu al scriitorilor bărbați. Nu cred că e cazul să începem acum și aici o discuție despre feminism. E prea complicat și încărcat ideologic. Dar ce dovezi mai clare că am ieșit din zona păguboasă a distincțiilor dintre sexe (din punct de vedere literar) atâta timp cât Premiul Nobel pentru Literatură pentru anul 2018 l-a câștigat scriitoarea Olga Tokarczuk, iar, la noi, premiul „Mihai Eminescu” pentru debut în poezie corespunzător anului 2019 l-a câștigat Anastasia Gavrilovici, o poetă pe care eu o urmăresc de când ea era în liceu. Eu însumi am scris o monografie despre o scriitoare. Despre Gabriela Adameșteanu.

L.C.D.: Ce dă legitimitate unui artist, indiferent de sex?

Seban Axinte: Valoarea. Nimic altceva.

...

ŞERBAN AXINTE (n. 1976, Iaşi) este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi, colaborator la mai multe reviste culturale, Observator cultural, Dilema Veche, Convorbiri literare. A publicat volumele de versuri: Starea balanței (Eurocart,1996), Pragurile Apeiron (ouTopos, 1999), lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut  (Vinea, 2006, 2015) şi păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012), studiul Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Timpul, 2011) şi Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică (Tracus Arte, 2015). A coordonat, împreună cu Lia Faur, volumul colectiv Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017). Este coautor al Dicționarului general al literaturii române (coord. Eugen Simion) (Univers enciclopedic 2004-2009).  A primit Premiul USR – Filiala Iaşi pentru poezie (2013) şi Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru critică literară (2013).