Un deputat de diaspora (adică unul pe care se presupune că l-am votat și ne are în „grijă”) protestează cu un comunicat împotriva nedreptei distribuiri a banului public destinat românilor de pretutindeni de către chiaburii (alții) de la putere:
„Parlamentul României a aprobat un buget de numai 2 milioane de euro pentru cei 12 milioane de români din diaspora, în timp ce pentru cei 2 milioane de cetățeni minoritari a fost aprobat un buget de 24 de milioane de euro. Deputatul Constantin Codreanu (PMP), președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, a făcut o declarație politică în care își manifestă revolta:
Pentru anul 2017, Parlamentul României a aprobat un buget de 8 milioane de lei, echivalentul a mai puțin de 2 milioane de euro, pentru sprijinirea activității românilor de pretutindeni și a organizațiilor reprezentative ale acestora. Această sumă a fost executată doar parțial. Românii de pretutindeni, din comunitățile istorice și diaspora emergentă, reprezintă circa 12 milioane de persoane.
În același timp, pentru sprijinirea organizațiilor cetățenilor aparținând
minorităților naționale din România au fost
alocate 105 milioane de lei. Această cifră a fost suplimentată de Guvern cu 5 milioane 250 de mii de lei, ridicându-se la 110 milioane 250 mii de lei, adică peste
24 milioane de euro. Cetățenii minoritari de origine neromână reprezintă circa
2 milioane de persoane, iar asociațiile lor beneficiare sunt doar 18.” spune parlamentarul citat de o
publicație care servește de vehicul media diasporiștilor de meserie.
Cine e diaspora emergentă, cine e diaspora istorică și de ce nevoile unora sau altora sunt diferite nu e clar și nici nu va fi într-un orizont de timp previzibil. De ce amestecă domnul deputat minoritățile naționale în ciorba în care UDMR-ul face legile iar nu e clar. Ce se vede cu ochiul liber este aburul de nesfârșită campanie electorală fundamentată pe regula: „eu am vrut să fac lucruri dar ăștia – ăia răii adică, întotdeauna ceilalți – nu m-au lăsat”.
Epoca romantică, post-revoluționară, s-a încheiat, vedem asta cu ochiul liber, viața noastră nu are nici o șansă să mai fie cum sperau cei care doreau să se întoarcă într-o zi, lucrurile au mers prea departe. Ne vin din țară vești despre ratări monumentale ale unora care s-au aventurat să facă pasul înapoi și sunt din ce în ce mai puțini cei care își văd viitorul acolo. Dar nu e nici o tragedie, după război Italia a pierdut 40% din populație și nu s-a desființat. E plină de chinezi.
În social-media folosită de mai tot românul apar tot mai multe comunicări lăcrămoase despre propuneri de legi, amendamente, proteste sau întâmpinări existențiale în parlament, niciodată cu noi, toate despre noi. Partide mici, oameni mici, indiferent de blazon, fac cumva să își justifice salariul. Noi suntem bine, mulțumim de întrebare, dar parcă oamenii ăștia inventează o problemă la o soluție pe care nu știu cum să o livreze.
Românul din Barcelona zâmbește strâmb. Chiar nu îl interesează cum își împart banii odată ajunși la cazanul cu miere. Știe că e doar un număr pe listele electorale măsluite, neactualizate din timpul prea-fericitului Iliescu și înjură doct. A înghițit „vom face” din partea oricărui purtător de cravată aterizat pentru două ore în diaspora și i s-a aplecat. Nu mai vrea programe, zâmbete și proiecții nefinalizate vreodată. Și nici nu vrea foarte tare să i se poarte de grijă.
De banii ăia bugetați și-ar cumpăra doi mici. Gustul micului de acasă a rămas unica legătură tangibilă cu țara, țara aia pentru care lăcrămează patriotic și i se umflă vena parlamentarului, „apărând-o” în schimbul câtorva mii de euro lunar. Dar românul din diaspora știe că nici pentru aia doi mici nu o să plătească bugetul vreodată, ar fi nevoie să aprobe domniile lor un proiect, unul european, cu fundamentare și adeverințe, cu angajamente și declarații de conformitate. Și, am senzația că nici pe timpul cât erau ai lor cu telecomanda în mână nu era altminteri. Iar la Bruxelles ne plătim noi un grătar de mici.
Lăsați.
