Promiteam o poveste concretă, despre părinţi şi şcolari. Desfăşurate în două sisteme de învăţământ total diferite şi foarte îndepărtate. Sisteme care au acelaşi scop, dar a căror abordări nu sunt nici măcar asemănătoare.
Cănd mi-am adus aici fetele, cea mică ştia să scrie şi să citească româneşte, făcuse clasa a I-a mai degrabă forţat. O dădusem la 6 ani, cu acest scop. Cea mare era la jumătatea clasei a V-a şi era o elevă cu perspective de performanţă. Îi plăcea matematica. Erau copii buni, aşa cum sunt toţi copiii noştri. Purtau deja trauma de-a fi fost părăsite, prima dată de mama lor, apoi de ambii părinţi. Fără mamă un an, fără ambii, jumătatea aceluiaşi an.
După mai multe peripeţii pe care le puteţi afla citind cartea mea, am reuşit să aducem fetele aici, în Spania. Anul şcolar era deja început, noi am ajuns undeva prin decembrie, cu două zile înainte de Crăciun. Imediat trecute sărbătorile, m-am interesat despre formalităţile necesare, le-am înscris şi curând am primit o invitaţie la un interviu. Fetele au fost testate în prezenţa mea, a unui psiholog şi a unei inspectoare. Chiar dacă ar fi fost analfabete, tot ar fi fost integrate după vârsta lor, în anii şcolari care le corespundeau. Aşa funcţionează aici. Nu mi s-au cerut nici acte doveditoare, nici fişe matricole, nici alte tipuri de adeverinţe. Dar pentru că nu erau nici pe departe analfabete şi pentru că am cerut eu expres, au fost repartizate la un colegiu din cele la care aici li se spune „concertate”. O parte subvenţionează statul, o parte părinţii, după cum desigur ştiţi. La jumătatea lui februarie, fetele erau deja eleve, aveau treningurile şcolare regulamentare ale colegiului şi au început lupta pentru integrare. Cam atât a fost istoria înscrierii lor la şcoală. Despre alegerea făcută, despre colegiul respectiv ar fi mai multe de spus, dar desigur, acum voi vorbi despre experienţa romănească, care probabil trezeşte mai mult interes din partea celor care citesc aceste rânduri.
Ne-am întors în 2008, cea mare avea deja 17 ani, cea mică 13. După vârstă şi anii de şcoală parcurşi, urmau clasele a XI-a, respectiv a VIII-a. Dificultăţile au început prin traducerea actelor, adică toate adeverinţele, foile matricole, declaraţiile şi tot ceea ce au mai cerut cei de la Inspectoratul şcolar. Noi ne întorceam din Catalunya şi cred că este cunoscut faptul că este absolut imposibil să găseşti un traducător autorizat în catalană, pentru că pur şi simplu nu există autorizaţie pe catalană. Traducătorii fac pe şestache treaba asta, care nu este nici pe departe legală, dar o fac ca să ajute efectiv clienţii disperaţi, care se văd în imposibilitatea de a-şi traduce şi autoriza actele. După ce am plătit nişte sume enorme ca să obţinem traducerile respective, au început drumurile la Inspectorat. În paralel, pentru că anul şcolar deja începuse, am căutat şcolile potrivite şi la mica înţelegere cu profesorii, fetele au început şcoala. Dar asta s-a datorat faptului că aveam pile, nu pentru că la Inspectorat s-a preocupat cineva de soarta lor. Prin octombrie ne-au chemat şi la Inspectorat şi am fost chiar surprinsă să constat că exista un birou special destinat copiilor repatriaţi, deci cineva era plătit să se ocupe exclusiv de ei. Am crezut că e un semn bun. În birou ne-a primit o tânără, care după o discuţie cu dosarele fetelor în faţă, ne-a sfătuit să dăm fetele în clasele a XI-a şi a VIII-a. Cea mare deja urma clasa a XI-a, în schimb pe cea mică am dat-o pe a VII-a, gândindu-ne că urmează examenul de capacitate, iar fata mea vorbea româneşte cu accent catalan şi nu prea ştia ce sunt alea diacritice. Apoi, ne-am gţndit, la ce bun atâta grabă, are timp să tot facă şcoală, n-o fugăreşte nimeni. Tânăra inspectoare a încercat să mă convingă să dau fata mică cu o clasă mai sus, dar de cea mare nu a comentat nimic, toate păreau în regulă.
A trecut primul semestru, fiica mea cea mare a avut rezultate foarte bune, a fost printre primii zece ca medie generală, într-o clasă destul de bună, cu profil informatic. Deci, cu matematică din aceea grea, la un nivel mult superior a ceea ce se predă prin şcolile din Spania. Micuţa era la generala unde fusesem eu profesoară, toată lumea o iubea şi o răsfăţa, pentru că era delicioasă cu accentul ei de repatriată. Şi cu confuziile lingvistice, pe care a continuat să le facă mulţi ani, de fapt. Semestrul s-a încheiat, fără nicio veste de la Inspectorat, sau Minister.
A început al doilea semestru şi undeva prin februarie a căzut bomba. Micuţa trebuia să fi mers în clasa a VIII-a, dar dacă era în clasa a VII-a, nu deranja pe nimeni. Cea mare trebuia însă să regreseze pe clasa a X-a, pentru că aşa era procedura cu cei de la liceu. Bine, dacă am fi ştiut, n-ar fi fost nicio problemă, dar de ce tânăra de la biroul special creat pentru copiii repatriaţi, nu ne-a informat corect? Noi am fi dat fata in clasa a X-a, fără probleme, că doar nu era nicio grabă!
Ştiam cum funcţionează chestiunea cu reclamaţiile, pierdeam anul oricum. Aşa că am preferat să respectăm decizia. Problema a început când unii profesori au cerut echivalări peste echivalări, chiar şi la materiile la care fiica mea avea deja tezele si mediile de pe semestrul I. Unii au înţeles, alţii ne-au ameninţat că fata nu va termina la acest liceu, dacă nu va da toate diferenţele cerute la materia respectivă. Fiica mea era umilită şi batjocorită, noi priveam impotenţi cum sistemul ne calcă în picioare copilul. Am decis să o transferăm la alt liceu, în alt oraş. Până la urmă n-a fost o mişcare rea, fiica mea a terminat cu bine şi a luat Bac-ul din prima. Dar toate aceste întâmplări lasă urme asupra tuturor celor implicaţi, dar mai ales asupra lor. Copiii noştri.
Cea mică a terminat cu bine la un liceu bun, iar acum este studentă. Meditaţiile particulare cu care am susţinut sistemul românesc de învăţământ timp de 6 ani au avut rost. Până la urmă, doar asta a contat.
Ca o concluzie, sistemul ne-a îngenunchiat nu doar pe noi, ca părinţi. Şi ca o curiozitate, mi-aş dori să ştiu ce post ocupă actualmente tânăra de la Inspectoratul Cluj, care în 2008 deservea biroul pentru şcolarii repatriaţi şi dacă profesoara care mi-a ameninţat fiica că nu va trece niciodată de materia ei, conduce încă un liceu de renume din oraşul nostru natal?
