Dragă Părinte Gabriel Herea – scrisoare deschisa

Dragă Părinte Gabriel Herea – scrisoare deschisa

Trimite și altora

Dragă Părinte Gabriel Herea,

Preot custode al Mănăstirii Pătrăuților, acum biserică, deși Ștefan cel Mărit a făcut-o mănăstire de maici, singura mănăstire de maici între toate cele zidite de Domnul Moldovei cel Viteaz, cel dintâi dintre români,

patrauti
Biserica Pătrăuților, discret și tăcut monument UNESCO, cea mai veche ctitorie a Voievodului Ștefan, după cum zic cronicile cele vechi

 

oana ursache
Oana Ursache / Granada

Fie ca scrisoarea mea să te găsească cu cer senin și primăvară efervescentă acolo, pe dealul Pătrăuților, care în memoria mea afectivă a rămas un loc al tihnei și tăcerilor esențiale. Atâta liniște mi-a fost la Pătrăuți și în toamna cea rece, în care venisem cu un turist american, și foșneau frunzele căzute sub bocancii lui transatlantici, nici măcar foșnetul acela nu se auzea, era în curtea mănăstirii o liniște ca într-un atelier de copiere a manuscriselor medievale, în care doar penița alunecă pe hîrtie, sau doar firele de nisip, adunându-se grămăjoară, se izbesc tăcute de marginea de sticlă în clepsidre. A plâns americanul când a văzut monumentul. A plâns și lacrimile îi pătau căzând bocancii lui de globetrotter. Octogenar, americanul plângea pentru că în studenție un profesor îi vorbise la cursul de arte plastice despre Voroneț și el credea că era la Voroneț, când de fapt era la Pătrăuți. Îi spusesem doar, dar pentru el tot atâta era probabil, ce mi-i Pătrăuțiul, ce mi-i Voronețul? Și când am ajuns la Voroneț nu o mai plâns, pentru că el își plânsese toată emoția dincolo, la Pătrăuți, unde-și lăsase toată tinerețea sub nucul cel voinic, și la Voroneț nu a mai avut ce lacrimi să plângă. Eu cred că la Pătrăuți și-o fi plâns și el, ca și mine acum, morții lui. Sau tăcerile lui. Căci, ce altceva îi moartea Părinte, decât o tăcere fără răspuns?


Românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?dolce telekomStai informat, tine legătura cu țara, romanește / Tv satelit oriunde în Europa /


Cine ar fi spus că eu, agnostica, tocmai Domniei Tale aveam să îi adresez această scrisoare? Nici măcar eu nu am avut habar până azi că Dumneata vei fi destinatarul gândurilor mele, din cutia aceasta cu scrisori din străinătate, pe care le tot adun de mai bine de un an. Oamenii au plecat Părinte, care încotro, or făcut unii bine plecând, altora le-o părut rău, alții s-o întors, alții nici să se întoarcă n-or mai putut și nici să se bucure de ce au prin străinătăți nu o fost chip. Au rămas așa, suspendați între două lumi, vorba unei scriitoare. S-au împrăștiat Părinte oamenii ca potârnichile prin lume. Îi mai auzi povestind prin avioane, sau prin autobuze. Dor poveștile lor, dor tare și de aceea m-am gândit să îi rog să le puie în scrisori, să nu le lasă să se piarză, să-și pună durerea sau bucuria într-o carte. Că pentru unii o fost bucurie plecarea. Pentru alții nu o fost.


Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
dolce telekomStai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /


Iar eu, de un an de zile, tot mă gândesc cui să îi scriu: mamei, pruncilor mei, învățătoarei mele Livia, dirigintei mele, profă de muzică, sau bunicilor mei care or plecat exact așa cum or trăit, ca niște sfinți, iertată-mi fie lipsa de smerenie dogmatică. Dar eu așa cred că îs sfinții, oameni ca bunicii mei. Și mă tot gândeam și mă răzgândeam, dar iată că scrisoarea asta nu s-o pornit până azi. Și azi, când s-o pornit, nu s-o mai oprit până nu o fost gata. Am și scris vreo trei scrisori până acum. Dar se vede treaba că scrisoarea asta se cerea scrisă. Asta și nu celelalte trei.

Mă uit la ceea ce am scris până acum și nu îmi vine a crede că am scris în bucovinește, nu mi s-o mai întâmplat până acum să înmoi vocalele și să le așez în vorba noastră de acasă. Desenez un zâmbet, gândindu-mă ce or să creadă preacinstiții intelectuali când or vedea scris în slove graiul nostru de acasă. Probabil că tot de la dor mi se trage. Ți-i dor din când în când să o mai lași vătraiului de normă literară și să îi dai drumul vorbei de acasă.

Prima și întâia dată pe mine mă uimește scrisoarea asta. Că s-a pornit singură la drum și a ales să se oprească la Domnia Ta. Și mai semnificativ mi se pare faptul că aici în Spania am deja trei preoți cu care am legat prietenii… fastuoase în ultimul an, printre toți oamenii pe care i-am cunoscut și m-au fascinat. Oameni atât de autentici, atât de plini de viață, atât de plini de umanitate, că nu le-am putut rezista. Tocmai eu, agnostica.

Firește că de-a lungul și de-a latul vieții mele am întâlnit câțiva slujitori ai bisericii care m-au încântat. Unul a fost un preot catolic ale cărui predici le savuram când, în liceu fiind, în căutare de răspunsuri fiind, mai mergeam să ascult orga în catedrala catolică de la Suceava. Odată, într-un moment de mare golire sufletească, în miezul unei zile de vară în așteptarea rezultatului la admitere, am intrat în catedrală. Era răcoare și era tăcere. Trecusem parcă pragul lumii înspre altă lume și căutam să îmi domolesc spaimele acolo, în catedrală. Eram singură. Atunci o ieșit preotul și o vorbit cu mine și am admirat atunci o înțelepciune la care eu nu avusesem acces până atunci. A fost conversația mea la catedrală. O singură dată.

A fost apoi preotul de la Frumosu, care m-o căsătorit și care mi-o botezat copii. Mulți ani am găsit liniștea în vorbele acestui om, un om de statura lui Creangă, de o bunătate și de o umanitate care pe mine m-a impresionat mult. Un om mare și la stat și la sfat. Exact sfat e cuvântul potrivit, cu el stăteam la sfat.

În Spania am un alt prieten preot, de la care am învățat mai multe decât de la toți filologii care mi-au fost profesori, am învățat să mă apropii de oamenii care de regulă nu ajung în bula mea, cu acest preot mergeam la închisoare în fiecare miercuri și vorbeam cu cei 16 deținuți români, le scriam scrisorile, îi ascultam și încercam să îi mai învățăm una alta. După trei ore de stat la închisoare, ne întorceam cu toții, toți voluntarii într-un microbuz, profesorii de informatică, de muzică, de engleză, de spaniolă, de religie, traducătoarea de arabă, tăteam cu toții înghesuiți în mașina aceea în care se făcea o liniște de pădure adâncă și necălcată. Duceam cu noi în afara zidurilor închisorii durerea celor rămași înăuntru.

Așa o liniște într-un spațiu atât de mic nu am mai văzut de când mergeam cu autobuzul din Spania până în România, sau invers, când în prima zi e iureș și toți își spun povestea, și toți vor să ajungă cât mai repede acasă, dar apoi ne răpune pe toți oboseala și grijile, și ne dispar vitejiile și cheful de snoave, se așterne o liniște peste cele 50 de suflete care se întorc, sau care pleacă de acasă. Acolo, în autobuzul care închide pentru 3 zile și 3 nopți 50 de oameni, părinți cu copii, vecini, rubedenii, alături de doi șoferi epuizați, acolo e un Han al Ancuței, acolo ne știm unii pe alții, de parcă am fi fost colegi de birou, sau de căpșunării. Autobuzele cu căpșunari, Părinte. Care traversează Europa pentru că el e dor de casă și pentru că acasă nu mai pot trăi. Căpșunarilor și tăcerilor lor le dedic acest volum!

Iar acum câteva săptămâni am mai cunoscut un preot de la Madrid, poet, un ardelean care râde cu toată ființa, care are în el viață cât toată natura primăvara. M-a cucerit exact cu această dorință de a fi prezent pe pământul ăsta, de a trăi tot, tot ce se poate trăi, de a trăi cu poftă!

Chiar mă gândeam astăzi cât de ciudat este faptul că am niște conversații fenomenale cu oamenii bisericii, firește prin înțelepciunea lor de a se adapta la nevoile mele. Așa se face că astăzi, când am luat legătura cu Domnia Ta, cu Domnia Ta dintre toți preoții din România, am avut impresia că intru într-o casă din care nu aveam cum să plec, pentru că nu intrasem niciodată.

Părinte, de departe, de la cei 3500 de km care ne despart, Pătrăuțiul pentru mine devine capitala României. Pe care mi-o schimb cum dă Domnul, poate fi și Voronețul capitală, și Sucevița, iar Maica Tatiana de la Moldovița, sau Maica Stareță de la Probota pot fi președinți ai țării mele, pentru că România mea nu e România altui migrant, e doar a mea, și așa se întâmplă cu fiecare dintre cei plecați, fiecare duce cu el o Românie a lui, în care e liber să pună președinte pe cine vrea, și prim minsitru pot fi bunicii lui, sau învățătorul, sau asistenta din sat, ducem cu noi niște societăți construite de noi, pe care le populăm cu cine știm noi și cu cine vrem noi și când plecăm le ducem în spianre. Fiecare plecat își duce cu el țara în spinare. Și țara e grea, e plină de amintiri și de dureri, țara cântărește mult și mai ales când o iei la drum și o duci cu tine prin lume.

Astăzi părinte, capitala țării mele este la Pătrăuți! Iar dumneata ești președintele Academiei, sau al vreunei alte instituții înțelepte, pentru că la mine în capitală nu există Patriarhie, dacă ar exista și dacă aș avea încredere în ea, Domnia Ta ai fi Patriarhul meu astăzi. Dar cum nu cred, îți dăruiesc Academia, așa cum ți-aș putea dărui Agora, piața plinî de înțelepții Antichității, sau Biblioteca din Alexandria, vrei Părinte, să fii Bibliotecarul din Alexandria, unul care să nu lase pârjolul să mistuie cărțile? Am putea aduce Alexandria pe dealul Pătrăuților! În România mea acest lucru este perfect posibil. Când am început să scriu acel mesaj Domniei Tale, credeam că scriu acestui Bibliotecar care are în palme tot tezaurul scris al lumii. Nu aveam de unde să știu că îmi veți răspunde că aveți o înmormântare. Sigur că dacă ați fi avut un botez, scrisoarea mea ar fi fost altfel.

Pentru că astăzi ți-am scris părinte un mesaj azi, l-am scris pe Facebook. Acum 300 de ani l-aș fi trimis cu poștalionul până la Domnia Ta. M-am apucat să îți scriu pentru că mi-a amintit o bună prietenă că acolo, la Pătrăuți, există un om ales, cu care chiar mai schimbasem ceva vorbe cu ani în urmă, vorbe care nu or fost dintre cele mai înțelepte din aprtea mea. Dar azi, m-ai rugat părinte cu generozitatea cosmică a Domniei Tale, să revin peste două ore, pentru că Dumneata trebuia să mergi la o înmormântare!

O înmormântare! Iar eu am rămas prostită în fața calculatorului, aici, în uriașa bibliotecă a Facultății de Litere de la Universitatea din Granada, părinte, e uriașă biblioteca asta și e liniște, e liniște ca în catedrala catolică în care am intrat acum mult, foarte mult timp, ca în microbuzul cu voluntari care se întoarce de la închisoare, ca autobuzele cu români care se întorc în țară, sau care pleacă din ea, autobuzele alea care fac 3 zile și 3 nopți, ca în basme, doar că sunt altfel de zile și altfel de nopți, e ca și cum ai lua la pas toată Europa, ca să legi două lumi, două țări, două limbi, totul e tăcere aici în bibliotecă exact ca în autobuzele cu români transeuropeni.

Stau în bibliotecă înmărmurită și cărțile strigă din rafturi, iar eu le ascult părinte, și le iau și le scutur de praf și le citesc, dar când mi-ai spus Domnia Ta să revin peste două ore, pentru că erai la o înmormântare, atunci s-a făcut și mai liniște. Au tăcut și cărțile de pe raft, și cele două cărți de lângă mine, volumul al treilea din Jurnalul de război al Reginei Maria și cartea Aniței Nandriș Cudla, niște femei acolo și ele, Părinte, amândouă femei, regine în felul lor amândouă, luptătoare, eroine, o englezoaică și o bucovineancă stau la taifas pe masa din biliotecă și tac și ele Părinte, pentru că la Pătrăuți, la 3500 de km de Granada, un preot cu har înmormântează un om care mai ieri râdea și plângea.

Moartea aceasta Părinte m-a tulburat peste măsură. Pe mine, agnostica. Când mi-ai scris că Domnia Ta merge al o înmormântare, am tăcut Părinte și nu am mai știut ce să îți spun. Ce i se spune unui preot care înmormântează un trup al unui suflet? Eu nu pot să spun să îl primească Dumnezeu în împărăția Sa. Sunt la vârsta la care am decis să nu mai fiu ipocrită: nu cred, nu spun! Am vrut să îi spun Domniei Tale să îl ajuți pe sufletul acela să treacă toate vămile, iar celor rămași să le ușureze povara și dorul. Dar nu am mai spus nimic, din respect.

Mi-am amintit însă de Judecata de Apoi de la Voroneț și de sufletul celui drept, pe care îl primește în palmă un înger. Frumoasă tare reprezentarea sufletului: un omuleț mic, alb, ca de fum, eu nu știu dacă e sufletul, sau viața însăși, sau amintirea acelui om, sau moștenirea pe are a lăsat-o lumii după trecerea lui pe pământ, sau o metaforă, sau poate un vers întreg… Cine știe. Dar brusc te-am văzut pe Dumneata ca un custode al omulețului de fum care îți rămâne în palme după trecerea trupului. Dumneata cred că ai un loc, acolo sub nuc, unde așezi omuleții aceștia de fum și le porți de grijă și le pui în ordine eternitățile. Poate că stau acolo la taifas, la masa din piatră și pun infinitul la cale.

Eu nu știu cine a murit zilele trecute la Pătrăuți părinte. Nu cunosc pe nimeni în satul acela. Am trecut ca tot bucovineanul pe acolo de zeci de ori, am dus turiști, am venit cu părinții mei de cîteva ori, agnostici și ei, dar niciodată nu m-am oprit să vorbesc cu vreun om. Sunt parte a lumii ăsteia nebune și grăbite, alergăm, facem și desfacem nimicuri cu convingerea că fără noi lumea n-o să mai existe. Dar lumii, ce-i pasă lumii de noi, lumea își continuă calea, așa cum facem noi acum, după ce a plecat dintre vii creștinul de la Pătrăuți.

Deși nu cunosc pe nimeni din sat, pentru mine mortul acesta necunoscut a devenit astăzi toți morții mei: bunicii, profesori, oameni înțelepți, coelgi, oameni pe care i-am iubit sau venerat, oameni care mi-au fost model. Dar și scriitori lângă opera cărora am stat mult, cu cărțile cărora m-am însoțit, și care au plecat înainte de vreme, actori lângă filmele cărora am crescut. Astăzi, în acele două ore, Părinte Paroh, mi-ai înmormântat din nou toți morții și parcă în mâinile Domniei Tale amintirea lor e mai vie, umbra pe care au lăsat-o pe pământ e umbră deasă și răcoroasă. Umbra cărților, umbra cuvintelor, sau poveștilor pe care mi le-au spus și care trăiesc în mine.

...

Mortul de la Pătrăuți, pe care nu l-am cunoscut când a fost viu, pe care nu îl cunosc nici acum când a devenit toți morții mei, m-a oprit astăzi din iureș, m-a țintuit pe scaun de am scris scrisoarea asta, într-o răsuflare am scris-o, s-a scris singură și a pornit către Domnia Ta, ca o confesiune, sau ca o poveste, sau ca un strigăt. A pornit către casa de acasă.