Viaţa „pe caiet”

Viaţa „pe caiet”

Trimite și altora

Bun, ai plecat din România cu gând sa rămâi un timp, câteva luni, „un an, cel mult”, cu intenţia de căpătâi a celor mai mulţi – sa strângi bani de un bmw şi să te întorci în ţară de unde ai venit, un pic mai boier.

De cele mai multe ori planul nu iese sau nu iese atât de repede cum ţi-ai fi dorit, dar asta e altă discuţie. Prima grijă e sa-ţi gaseşti un job, nu conteaza care, te dai inginer naval dacă asta e ce-ai găsit de facut, vezi tu pe unde scoţi cămaşa – am vazut pe unul care a zis ca e şofer profesionist dar nu găsea marş-arrierul, că el nu a „mai condus Nissan”.

A doua grijă, un acoperiş deasupra capului. Asta e mai uşor, un apartament de trei camere între şase nu e scump şi tu nu ai cine ştie ce pretenţii. Nu încă. Cartelă Digi ţi-ai luat la prima chenzina, telefon… e bun şi Nokia ăla cu ecran de o linie, încă nu i s-a descărcat bateria de când ai venit, se cheamă că poţi vorbi cu neamurile sa le zici cum eşti tu pe calea împlinirii personale.

Trec lunile, trimestrele, prima iarnă, primul august în care a trebuit sa fii exagerat de generos cu tovarăşii la birtul din sat. Te iei cu viaţa şi nu ştii când au trecut anii, când ţi s-a născut primul copil, gradiniţa, şcoala pe „meleaguri” catalane. Între timp ţi-ai gasit o pereche, e mai spornic aşa, trăiţi doar voi într-o casă a voastră, traiul la comun nu mai e o opţiune, ţi-ai luat o maşina, augusturile s-au înmulţit şi nu mai eşti aşa de generos cu prieteniile care, cu timpul, se estompează. Priorităţile s-au mai schimbat, parcă viaţa ta nu mai e aşa de împărţită, încă eşti hotărât sa te întorci dar discursul e puţin schimbat: mai stau vre-o doi ani şi plec. Sigur?

Senzaţia ca ţi-ai găsit sau că ţi-ai făcut un rost este un argument care atârnă greu în balanţa deciziilor de căpătâi de care simţi că iţi depinde soarta. Îţi intră indoiala „şi dacă mă întorc acum, oare nu ar fi ca şi cum aş lua-o iar de la capăt?” Parcă nu te mai simţi atât de sigur pe întoarcerea ta, ai auzit şi tu istorii despre alţii care s-au întors şi nu le-a ieşit prea bine.

Copiii au crescut şi nu au nici un gând să „emigreze” înapoi în România. Cu atât mai greu, te gândeşti că astepţi să mai crească, să se aşeze la casa lor, să plecaţi numai voi? Grea decizie.

Dorul de ţară generează o tensiune interioară permanentă, un trăit/netrăit, o viaţă pe datorie, o interminabila aşteptare a momentului în care o sa te întorci şi o sa poţi trăi de-adevaratelea, o viaţă pe caiet.

Măcar avem asta, o ţară unde sa ne întoarcem dacă hotărâm asta, şi nu e puţin lucru.

 

 

 


Trimite și altora