”Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic,a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului,un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit” (Florin Constantiniu-O istorie sinceră a poporului român)
Formarea României Mari s-a realizat, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ. Hotărârile și documentele adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia au exprimat poziția națiunii române în epocă.
Forțele politice românești, cercurile conducătoare și întreaga opinie publică au urmărit cu deosebită atenție desfășurarea evenimentelor din preajma și de la începutul primului război mondial. Neutralitatea României, adoptată de Consiliul Național de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914 ,corespundea intereselor naționale având în vedere faptul că România era o țară mică, aflată între două imperii Austro-Ungaria și Rusia care se aflau în tabere adverse, iar țara noastră avea de revendicat teritorii în ambele imperii. Cele două blocuri: Antanta și Tripla Alianță au exercitat presuni mari asupra României, guvernele marilor puteri urmărind realizarea propriilor interese. S-a desfășurat ”o luptă fără demnitate și scrupule” pentru atragerea statelor mici. Neutralitatea României a constituit un pas important în vederea desprinderii de Puterile Centrale.
Anii celui dintâi război mondial au însemnat pentru românii de pretutindeni o perioadă de intensă pregătire a Unirii celei Mari, aceasta fiind apogeul unei lupte manifestate în variate forme și afiramtă ca idealul generațiilor înfrățite ale românilor din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina și Transilavnia.
România a intrat în război în luna august 1916 alături de Antanta. Obiectivele inițiale încredințate armatei române erau ambițioase și așa cum au arătat evenimentele, nerealiste; armata română, fiind insuficient echipata.
În decursul mai multor lupte, peste jumătate din teritoriul țării, în care se aflau cele mai importante reigiuni agricole și centre industriale, a fost ocupate de fortele armate ale Puterilor Centrale. Principalele cauze ale înfrângerii armatei române au fost subdezvoltarea industrială a țării și lipsa de echipament adecvat pentru armată. Marele Stat Major român nu pregătise un plan de operații suficient de cuprinzător și de detaliat, care ar fi fost esențial pentru coordonarea forțelor dispersate pe un front de luptă atât de întins. Armata română a fost nevoită să se confrunte cu o concentrare de forțe inamice mult mai puternică decât cea așteptată.
La sfârșitul verii anului 1917, evenimentele revoluționare din Rusia au creat o situație instabilă de-a lungul liniei frontului și amenințau să distrugă stabilitatea politică și socială din Moldova. Abdicarea Țarului în martie și declarațiile oficiale liberale ale noului guvern provizoriu treziseră un entuziasm extraordinar în rândul soldaților ruși din Moldova. Sătui de război, ei au interpretat aceste evenimente ca un semn că pacea și o viață mai bună nu erau departe. În aprilie,soldații ruși au început să țină masive adunări publice și să organizeze demonstrații de stradă în multe locuri din apropierea teberelor lor, cerând soldaților și civililor români să li se alăture. Această situație a complicat și mai mult relațiile guvernului român cu guvernul provizoriu rus Revoluția din martie a pus în mișcare români-basrabeni din toate clasele sociale. În aprilie,aceștia au organizat adunări publice în fiecare parte a provinciei, pentru a-și exprima insatisfacția față de vechea orânduire. Obștile sătești se aflau în fruntea mișcării de protest. Reprezentanții acestora,întruniți la 19 și 20 aprilie, au cerut autonomia administrativă, culturală și economică a Basarabiei și convocarea unei adunări naționale pentru adoptarea legislației necesare. O adunare mult mai numeroasă, reunind circa 10 000 de ofițeri și soldați români, organizată la Odessa, la 1 mai, a cerut și autonomia politică a Basarabiei și a anunțat în plus formarea unor unități separate ale armatei rusești (cohortele moldovenești) pentru a menține ordinea publică.
În vara anului 1917, Basarabia era astfel în fierbere. Partidul Național și diferite organizații profesionale și economice românești din provincie se străduiau să dea coerență mișcării penrtu autonomie și să-și apere cauza împotriva naționaliștilor ucraineni care cereau integrarea Basarabiei într-o Ucraină independentă.
La 29 iulie, câțiva membri ai Comitetului Central Militar, care se formase în aprilie, au decis să convoace o adunare generală a prvinciei, un sfat al țării, în vederea elaborării unui plan pentru realizarea ”atonomiei naționale și teritoriale” a Basarabiei. A fost ținut un ”congres miltar” la Chișinău, la 5-9 noimbrie, în momentul în care bolșevicii puneau mâna pe putere la Petrograd. Cei aproape 900 de delegați, reprezentând ofițerii și soldații români basarabeni din unități ale fostei armate ruse, au proclamat cu o majoritate covârșitoare autonomia provinciei și au hotărât să convoace Sfatul Țării cât mai curând posibil pentru a obține ratificarea acțiunii lor. Datorită tulburării genrale, alegerea delegaților a trebuit să se facă indirect, prin intermediul comitetelor de muncitori și țărani, al diferitelor corporații profesionale și al organelor administrative locale. A rezultat o adunare de 138 membri, reprezentând un larg spectru de interese economice și sociale.
Sfatul țării s-a întrunit la 4 decembrie și , de la bun început, majoritatea moldovenească a dominat lucrările. L-a ales drept președinte pe Ion Inculeț, liberal- naționalist și membru al unei vechi familii moldovenești, care fusese profesor la Universitatea din Petrograd când izbucnise revoluția în martie. La 15 decembrie, după dezbateri îndelungate și aprinse, Sfatul Țării a proclamat ”Republica Federativă Democratică Moldovenească” între Prut și Nistru, alegând pe Ion Inculeț ca președinte și un consiliu director compus din cetateni români cu rol de comitet excutiv.
Pentru a supraviețui, tânăra republică avea nevoie de sprijin din afară. Consiliul director a recunoscut precaritatea situației sale și la 21 decembrie, a trimis o delegație la Iași pentru a cere guvernului român să-l sprijine în ”restabilirea ordinii”. Datorită situației critice pe propriul front de luptă, guvernul român a refuzat la început trimiterea de trupe. Situația noii republici a devenit disperată atunci când forțele bolșevice au ocupat Chișinăul la 17 ianuarie 1918 și au dizolvat Sfatul Țării. De această dată guvernul român a trimis imediat o divizie de infanterie, care i-a alungat pe bolșevici din Chișinău, la 26 ianuarie, și a readus Sfatul Țării la putere. Când la 6 februarie , Sfatul Țării a declarat independența Republicii Moldovenești, majoritatea membrilor săi au considerat acest act un preludiu al unirii Basarabiei cu România.
Trebuie subliniat faptul că mari grupuri compacte de populație ucraineană locuiau în partea de nord și de sud a Basarabiei și că aceasta era legată din punct de vedere economic de Odessa, ucrainenii au cerut să fie reperezentați la negocierile pentru pace dintre România și Puterile Centrale și să aibă un cuvânt de spus cu privire la orice schimbări ale granițelor dintre Rusia și România. Românii basarabeni s-au orientat bineânțeles către România, acolo unde sprijinul pentru unire era puternic, atât din parte liberalilor, cât și a membrilor guvernului său. La 27 martie Sfatul Țării a aprobat rezoluția cu privire la unire, în conformitate cu ”dreptul istoric și dreptul etnic și cu principiu că popoarele trebuie să își hotărească propria lor soartă”(conform celor 14 puncte prezentate de președintele american Wilson la 8 ianuarie 1918). Majoritatea românească a impus însă niște condiții pentru realizarea unirii, care ar fi permis basarbenilor să își păstreze autonomia provinciei. Cele mai importante erau prevederea potrivit căreia Basarabia va continua să aibă propriul său parlament(Sfatul Țării), cu puterea de a aproba bugetele locale și de a numi toate organele administrației locale, și aceea că va fi reperezentată proporțional cu populația ei în Parlamentul României. Zece zile mai târziu Sfatul Țării a renunțat la aceste condiții.
Ca urmare a înfrîngerilor suferite în Primul Război Mondial şi a intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor subjugate, Imperiul dualist austro-ungar s-a destrămat în toamna anului 1918. Pe o parte a teritoriului monarhiei dualiste s-au format state naţionale, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia, iar celelalte provincii anexate de fosta monarhie bicefală s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia şi România.
Proclamarea statului naţional ungar ca stat independent, la 16 noiembrie 1918, separat de Austria, înseamnă, implicit, denunţarea Legii compromisului din 1867, în urma căruia a apărut dualismul austro-ungar, şi a tuturor consecinţelor care decurg din acest act, inclusiv cu privire la Transilvania. Din acest moment Austro-Ungaria nu mai putea invoca anumite drepturi sau mandate asupra Transilvaniei. Neţinînd seama de aceste noi realităţi, de dreptul naţiunii române din Transilvania la autodeterminare, guvernanţii de la Budapesta doreau cu orice preţ ca Transilvania să rămînă mai departe în cadrul statului naţional ungar. Pentru mişcarea de eliberare naţională a românilor era limpede că cercurile guvernamentale maghiare nu renunţă la politica de dominaţie naţională. De aceea, apartenenţa şi viitorul acestui teritoriu vor fi decise de populaţia românească majoritară.
În consecinţă, elitele politice şi intelectuale, laice şi ecleziastice ale românilor din aceste teritorii îşi vor asuma responsabilitatea de a înfăptui unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România. În condiţiile relevate, cele două partide politice ale românilor din Transilvania, Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat, au procedat la unirea forţelor şi la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspiraţiilor de eliberare şi unitate naţională. În acest scop, la 6 octombrie 1918, reprezentanţii celor două partide s-au întîlnit la Budapesta şi au adoptat o platformă comună de acţiune în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional. În virtutea acestei înţelegeri, la 12 octombrie 1918, se întrunesc reprezentanţii Partidului Naţional Român la Oradea, unde au aprobat o Declaraţie redactată de Vasile Goldiş, care cuprindea în esenţă afirmarea dreptului la autodeterminare a poporului român din Transilvania, pe temeiul dreptului firesc al naţiunii române de a-şi hotărî singură soarta.
În ziua de 18 octombrie 1918, Al. Vaida Voievod, unul din principalii conducători ai PNR, a prezentat în parlamentul ungar din Budapesta Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, rostind cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Este prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele american W. Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a fi fundamentul păcii ce urma a fi încheiate. Rezoluţia Comitetului Executiv al PNR, citită de Vaida Voievod, cuprinde, de asemenea, o critică virulentă la adresa politicii de oprimare naţională a românilor transilvăneni dusă de guvernul de la Budapesta în anii dualismului.
Consiliul Naţional Român Central era format din şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Al. Vaida Voievod, Aurel Vlad, Aurel Lazăr). În frunte se afla omul politic Ştefan Cicio Pop. După Declaraţia de independenţă din 18 octombrie, constituirea CNRC, organ al suveranităţii naţionale româneşti din Transilvania şi Ungaria, pe baza principalelor forţe politice ale românilor, a reprezentat un pas important pe calea autodeterminării naţionale şi la pregătirea unirii Transilvaniei cu România. Pe baza unei hotărîri comune a celor două partide româneşti din Transilvania, la începutul lunii noiembrie 1918, sediul CNRC s-a mutat de la Budapesta la Arad, iar noua denumire era Consiliul Naţional Central. Devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei, acesta şi-a asumat conducerea nemijlocită a destinelor naţiunii române din Transilvania, pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare şi unitate naţională, fructificînd condiţiile favorabile ivite pe plan intern şi internaţional.
În cursul lunii noiembrie, după modelul Consiliului Naţional Central, în judeţele şi localităţile din Transilvania s-au organizat consilii naţionale române, care şi-au asumat rolul de organe politice naţionale a întregii populaţii româneşti din Transilvania. În paralel, s-au organizat gărzile naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie.
Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale create în judeţe, oraşe şi comune, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei.
Consolidîndu-şi poziţia în Transilvania, în şedinţa din 9 noiembrie de la Arad, cei şase membri ai CNRC au trimis un ultimatum guvernului ungar, cerîndu-i puterea de guvernare asupra celor 23 de comitate din Transilvania şi Ungaria locuite de români – Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc-Dobîca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Tîrnava Mică, Tîrnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei, Ciuc – şi regiuni din judeţele Bichiş, Cenad şi Ugocea. Se trece, astfel, de la loialitatea dinastică la loialitatea faţă de noile autorităţi instituite în cele 23 de judeţe.
Consecinţele acestei note ultimative a fost desfăşurarea la Arad, la 13-14 noiembrie 1918, a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice, între parteneri egali, CNRC şi guvernul revoluţionar ungar, reprezentat de ministrul naţionalităţilor, Oszkár Jászi.
Delegaţia maghiară, încercînd să ocolească esenţa cererilor românilor, formulate în nota ultimativă, propunea menţinerea integrităţii Ungariei, „pînă la tratativele de pace”, ca un fel de scut faţă de „bolşevismul care ameninţa pe toţi deopotrivă”, cu acordarea autonomiei grupurilor naţionale din Transilvania. A doua zi, 14 noiembrie, la reluarea tratativelor, Vasile Goldiş a citit un comunicat al CNRC, în care se declara că „Naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii”.
O ultimă încercare a delegaţiei ungare de a menţine Transilvania în frontierele Ungariei, prin acordarea unei largi autonomii, a fost şi ea respinsă de reprezentanţii românilor, care voiau recunoaşterea clară a dreptului lor la autodeterminare naţională şi statală. Iuliu Maniu a rezumat, la 14 noiembrie, în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale a românilor: „separare deplină”.
La 18 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania, adresat popoarelor lumii, în care se arată că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un stat liber şi independent, protestînd, totodată, împotriva cererii guvernului ungar de a o supune dominaţiei şi oprimării. De aceea, „sub nicio condiţiune, naţiunea română nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărîtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber şi independent”. De asemenea, se sublinia că „naţiunea română din Ungaria şi Transilvania va fi una de aici înainte în veci, cu întreg neamul românesc”, ceea ce exprimă hotărîrea nestrămutată de înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român făcea cunoscut opiniei publice româneşti convocarea Adunării Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia, pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta invocîndu-se, din nou, principiul wilsonian, cel al autodeterminării popoarelor.
Alba Iulia – locul de convocare al adunării – era pe deplin indicat pentru desfăşurarea Marii Adunări Naţionale: era un vechi centru al Daciei şi al unui voievodat românesc, centrul celei dintîi uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul, locul martiriului lui Horea, Cloşca şi Crişan, locul întemniţării lui Avram Iancu, era oraşul cu numeroase şi adînci semnificaţii în istoria poporului român.
În zilele premergătoare Adunării Naţionale, zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos, se îndreptau spre Alba Iulia. Între cei peste 100.000 de participanţi, majoritatea ţărani, peste 10.000 erau muncitori şi meseriaşi. Convoaie nesfîrşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre cetatea în care cu secole în urmă intrase triumfal Mihai Viteazul. Descriind impresionat momentul, un martor ocular arăta: „Vin, tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă cu cîntece şi chiote, cu fîlfăieli de steaguri tricolore, cu vuiete de pasuri şi urcă spre poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli încetinate”.
Pregătirea politică a Adunării de la Alba Iulia a întîmpinat dificultăţi. Şedinţele pregătitoare din cele două zile care au precedat Adunarea au fost foarte însufleţite. Discutîndu-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau că unirea trebuie să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Iuliu Maniu dorea ca unirea Transilvaniei cu România să fie condiţionată, invocînd înapoierea economică a Vechiului Regat şi necesitatea unei perioade de tranziţie de cel puţin 10 ani, timp în care Ardealul urma să aibă un guvern autonom, astfel să poată ridica treptat regăţenii la acelaşi nivel cu ardelenii .Socialiştii, lucrînd sub influenţa Budapestei, cereau proclamarea republicii independente a Transilvaniei. În cele din urmă, s-a stabilit o înţelegere, renunţîndu-se la toate părţile şi la punctele de vedere prea intransigente şi s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.
În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului militar din Alba Iulia, s-au adunat cei 1228 de delegaţi oficiali, reprezentînd toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ale tineretului universitar. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Pe lîngă delegaţii oficiali, era o mulţime imensă de norod, peste 100 de mii, în afara cetăţii, pe Cîmpul lui Horea, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular. În mijlocul aprobării unanime şi a unui entuziasm fără margini, în jurul orei 10, Ştefan Cicio Pop, în numele Consiliului Naţional Român, a deschis adunarea, rostind o amplă şi impresionantă cuvîntare, în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Vasile Goldiş a expus trecutul românilor de pretutindeni şi a argumentat necesitate unirii, iar Iuliu Maniu a explicat împrejurările în care se înfăptuie aceasta.
După verificarea mandatelor, în calitate de preşedinte al Adunării, a luat cuvîntul venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, care a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism
continuitatea şi dîrzenia luptei românilor pentru unire, precum şi marea sa bucurie, satisfacţia de a fi văzut visul şi speranţele naţiunii române împlinite.La ora 12, Vasile Goldiş, om de vastă cultură şi de înaintate concepţii social-politice, prezintă proiectul Rezoluţiei pentru unirea Transilvaniei cu România, care cuprinde principiile fundamentale pe baza cărora s-a înfăptuit unirea. În primul articol al Rezoluţiei se proclama că „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre”
Restul Rezoluţiei cuprinde programul de aplicare: autonomia provizorie a teritoriilor pînă la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii politice, reforma agrară radicală, legislaţie ocrotitoare a muncitorimii industriale.
Adunarea a aplaudat însufleţitor prezentarea Rezoluţiei de către Vasile Goldiş. Gh. Pop de Băseşti, preşedintele Adunării, a consultat delegaţii dacă Declaraţia trebuie să fie votată în ansamblu sau pe puncte. Răspunsul Adunării Naţionale a fost ovaţionarea minute în şir a Unirii şi a documentelor sale. În această atmosferă de entuziasm patriotic impresionant, Gh. Pop de Băseşti anunţă, stăpînit de emoţie şi exprimînd voinţa naţională prin delegaţii aleşi, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România pe veci.Vestea votării în unanimitate a Unirii Transilvaniei cu România la ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie 1918 a fost primită de mulţimea de pe Platoul Romanilor din afara cetăţii Alba Iuliei cu manifestări de bucurie nestăvilită. În timp ce sunetul clopotelor bisericilor de pe întreg cuprinsul Transilvaniei anunţa Unirea, mulţimea încunoştinţată izbucnea în chiote de bucurie „Trăiască România Mare”, ce parcă nu se mai sfîrşeau. Oamenii se îmbrăţişau, plîngeau de bucurie, intonau cîntece patriotice şi ovaţionau pe conducătorii mişcării pentru Unitatea Naţională.
O imagine deosebit de sugestivă ne-o descrie Emil Pop, un militant unionist: „După mai bine de trei ceasuri de aşteptare un freamăt general pune capăt cîntecelor şi dansurilor, vin deputaţii de la Adunarea din Cetate. O trăsură cu cai albi, ducînd pe cei doi episcopi, urmată de cei 1.228 de deputaţi, trec la pas printre statuile vii îmbrăcate în pănură. La sosire nu se mai termină „Să trăiască”. Apoi linişte mormîntală. Cei doi episcopi, Cristea şi Hossu, citesc Rezoluţia, la auzul căreia un tunet prelungit izbucnit din 100.000 de piepturi a cutremurat văzduhul, tunetul umanităţii, al bucuriei, al istoriei descătuşate”.
După adoptatea Rezoluţiei Unirii, preşedintele Adunării dă cuvîntul lui AL. Vaida Voievod, care arată că pentru moment provinciilor unite cu Ţara Mamă le lipseşte un organism propriu, care să le conducă treburile administrative şi judiciare, sub controlul unei reprezentanţe a poporului. Propunea ca acest organism să se constituie sub forma Marelui Sfat Naţional, format din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleşi de Marea Adunare Naţională imediat, iar restul de 50 să die cooptaţi după consfinţirea Marelui Sfat. Marele Sfat Naţional era menit să exercite
atribuţii legislative şi executive pe întreg teritoriul Transilvaniei şi Banatului, în cadrul autonomiei provizorii acordate acestor provincii pînă la întrunirea Constituantei.
În ziua de 2 decembrie 1918, Marele Sfat Naţional a procedat la alegerea Consiliului Dirigent, care avea să exercite funcţii de guvern provizoriu al Transilvaniei în perioada de tranziţie pînă la integrarea acesteia în viaţa politică şi socio-economică a României. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu.
În aceeasi zi, Marele Sfat Naţional hotărăşte să fie aduse la cunoştinţa regelui şi a guvernului Actele Unirii de către o delegaţie constituită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, din Al. Vaida Voievod, Vasile Goldiş, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici. Sosiţi la Bucureşti în 13 decembrie 1918, la Gara de Nord, au fost întîmpinaţi de membrii guvernului, în frunte cu primul ministru, Ion I.C. Brăîtianu, membri ai Marelui Stat Major, de generalul C. Prezan, de reprezentanţi ai Academiei Române, de o mulţime de locuitori ai Capitalei, care le-au făcut o primire sărbătorească. O zi mai tîrziu, la 14 decembrie 1918, a avut loc o recepţie în Sala Tronului, prilejuită de predarea Actului Unirii, un banchet şi un dineu oficial. La toate s-au rostit toasturi înflăcărate, subliniindu-se luptele grele purtate pentru unitatea şi însemnătatea desăvîrşirii acesteia.
„Vă aşteptăm de o mie de ani – spunea Ion I. C. Brătianu, la banchetul din seara zilei de 14 decembrie – şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată… Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfînta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.
La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand I, luînd act de hotărîrea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba Iulia, îndeplineşte, în lipsa parlamentului dizolvat în noiembrie 1918, actul constituţional, acoperit de o voinţă profund populară, al decretării unirii tuturor ţinuturilor româneşti de dincoace de munţi – Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul –, pămîntul şi oamenii săi, cu toate împlinirile lor, dar şi cu toate visurile lor. Un an mai tîrziu, în cadrul dezbaterilor întîiului Parlament al României Unite, la 29 decembrie 1919, decretul Unirii primeşte putere de lege prin votul dat de deputaţii şi senatorii veniţi în Capitala ţării din toate provinciile României.
Marele Sfat Naţional şi-a încetat activitatea de facto la 11 august 1919 şi de jure în 20 noiembrie 1919. Consiliul Dirigent s-a autodizolvat, fapt consfinţit legal la 2 aprilie 1920.
La 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, între care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, a avut loc recunoaşterea internaţională a unirii, pe vecie, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, hotărîtă la Alba Iulia în 1 decembrie 1918.
Diana Chiriac
Parohia Sfântul Gheorghe, Barcelona
Bibliografie:
- Keith Hitchins-România.1866-1947,Edit. Humanitas,București,2013
- P.Cazacu-Moldova dintre Prut și Nistru,1812-1918
- C.H. MARINESCU-EPOPEEA MARII UNIRI A ROMÂNILOR, Editura „Samia”
