Jurnal de Andaluzia
Preambul:
Ca orice jurnal, povestea noastră este una subiectivă. Sunt sentimentele și părerile noastre. Nu ne poate contrazice nimeni, și nimeni nu ne poate spune că nu avem dreptate. Ba avem dreptate! Pentru că a fost experiența noastră, pentru că asta am înțeles noi din acele zile, în care am fost parte a unei povești, pe care acum o dăm mai departe. E simplu!
Ne pare rău, dar nu vă invităm să ne validați sau invalidați opiniile. Vă invităm însă pe toți să vă scrieți propria voastră poveste, pentru că poveștile nu sunt niciodată prea multe. Dar mai cu seamă vă dorim tuturor să aveți privilegiul de a sta cu Dacian Cioloș trei zile și să îi prezentați lumea voastră! Să îl vedeți cum este de interesat de toate amănuntele și detaliile acesteia, și cum, la final, în câteva cuvinte, vă oferă o imagine corectă și completă, esențializată, despre cum este această lume.
Înainte de a purcede la poveste, vă spun ceea ce ne-a uluit cel mai mult pe parcursul acestei experiențe: că în cele trei zile nu l-am auzit nici măcar o singură dată pe Dacian Cioloș cerând votul pentru el, sau pentru alianță. Nu a spus niciodată „votați-mă pe mine că eu sunt cel mai bun”. Nu a spus niciodată „fără Alianță suntem pierduți”. Niciodată.
A vorbit însă despre ce a făcut când era prim ministru și despre ceea ce avem de făcut de acum înainte. A vorbit despre motivele care l-au determinat să intre în politică. Despre România de azi. Și despre cum vede el România, nu de peste un an sau doi, ci de peste zece-douăzeci de ani.
Despre acea Românie este povestea lui Dacian Cioloș, aflat pentru 3 zile în Andaluzia și pentru mai puțin de o săptămână în Peninsula Iberică.
…
Aeroport
Era ora 10, iar noi eram în aeroport încă de la ora 8.30. Nu mai avusesem emoții asemănătoare de când mergeam în taberele școlare, în locuri necunoscute și așteptam cu sufletul la gură să ajungă trenul în stația unde trebuia să coborâm pentru o săptămână, sau două de vacanță.
Eram 6 români, în aeroportul din Malaga, nu prea ne știam între noi, Facebook-ul face minuni, pe Facebook ne găsiserăm și tot acolo stabiliserăm să ne întâlnim. De fapt, doar pe Ramona și Geta le știam, pentru că au o asociație, fac dansuri populare, ne-am tot văzut pe la fel de fel de seminarii. Ele l-au adus și pe Raul, care musai dorea să îl cunoască pe Domnul Cioloș.
Pe Dana Hering am cunoscut-o întâi tot pe Facebook, pe vremea când nu era blocată din două în două săptămâni, apoi ne-am văzut face to face la București, și mi-a fost dragă tare din prima clipă, aspră pe de o parte și negociatoare pe de altă parte, exact această combinație m-a fascinat la ea, când ziceai că acum va da cu noi toți de pământ, atunci ieșea negociatoarea la lumină și punea pace între dobitoace. Splendidă făptură! Atât de splendidă încât m-am încumetat să o invit în Andaluzia, ea fiind de mulți ani în înghețata Suedie. Probabil că i-oi fi spus ceva de genul: fată! Îs disperată, dacă nu vii să mă ajuți, mă duc în munți și mă fac ascetă! Îmi trebuia răbdarea ei și mai ales pasul dat înapoi pentru a avea o perspectivă mai bună, aveam nevoie de spiritul ei critic și de hotărârea din verbele ei. Când vorbește dă sentințe și mie îmi place mult. Nu mai știu ce i-am spus, cert este că ea a acceptat, și-a schimbat turele la muncă în deal și în vale, și-a eliberat 4 zile, s-a urcat la miezul nopții în avion și a ajuns înainte de răsărit la Malaga, nici nu a apucat să doarmă că doar trebuia să bem cafele în aeroport și să îi explic cam cum era programul. Iar Dana nu a venit cu mâna goală, ci, ca o mare doamnă ce se află, a venit însoțită de un personaj seducător, înalt și slab ca Panait Istrati, revoluționar, luptător ca și brăileanul, doar că el e un ardelean ticăit și așezat la vorbă și la faptă, ilustru descendent al familiei Ghibu.
Dana ni l-a prezentat tuturor pe Ștefan Ghibu, nepotul lui Onisifor Ghibu, cel care a unit Basarabia cu România, într-un moment în care nimeni nu se gândea la Basarabia, că noi eram ocupați cu ale noastre, și eram vai de neamul nostru, stătea războiul cel mare să se termine, regii erau încă la Iași, în exil, și acolo a venit Onisifor cu Declarația sa de unire cu România a tuturor românilor aflători pe teritoriile ocupate vremelnic de puteri străine, care el, un om singur a convins Basarabia să se unească cu România. Tot el a obținut semnătura Regelui Ferdinand, care confirma această unire. M-a emoționat această întâlnire de unire a diasporei cu istoria de acasă.
Totul era nou, pentru noi toți era nou să stai în aerport să așepți un șef de partid. În mod normal am fi avut alte treburi, alte griji: să aștept vreun copil, pe mama, sau vreun profesor, vreun artist, vreun scriitor, să iau eu vreun avion care să mă ducă la vreo conferință. Ne-am fi întâlnit poate să punem la cale vreun festival, vreo sărbătorire. Dar iată că noi eram cu toții brusc interesați de politică, noi ăștia pentru care politica fusese întotdeauna o chestie pe care o făceau alții, nici bine, nici rău, dar suficient de digerabil cât să ne vedem noi de ale noastre, fiecare cu profesiunea sa, cu pasiunile sale și idealurile sale.
Dar peste noapte – literalmente -, puși în fața unei țări îngenuncheate, am lăsat baltă pasiunile, ne-am schimbat idealurile și am început să ne interesăm ce se întâmplă cu România, să vedem cum ne putem implica, cum să dăm o mână de ajutor. Am început să dăm la o parte mizeria cruntă așezată peste politica românească și să vedem dacă se mai poate salva ceva. Așa am ajuns să ne apropiem de PLUS, și să îl așteptăm pe Dacian Cioloș în Andaluzia.
Păi vă dați seama cum stăteam eu acolo în aeroport, cu oamenii ăștia lângă mine, fascinată de tot ce povesteam și vorbeam între noi, noi, 6 români într-un aeroport de la Mediterană, adunați împreună de speranța că vom apuca să ne vedem țara apucând-o pe drumul cel bun.
Și când povesteam noi mai aprig, încercând să facem să treacă timpul mai ușor, timpul chiar a trecut, iar pe poartă au ieșit și Dacian Cioloș și Alin Mituța, printre miile de turiști veniți la plajă la Mediterană. Au ieșit ei și au dispărut emoțiile și curiozitățile, programul pe care îl făcusem pentru trei zile până la secundă parcă nici nu mai era așa important, parcă ne-am fi cunoscut cu toții de când era lumea lume și pământul pământ. Nu așteptaserăm doi politicieni, ci doi prieteni, doi colegi, cu care parcă împărțiserăm lungi seri de ore suplimentare la birou. Amândoi cu câte un rucsac în spate. Nu aveau nici bodyguard, nici fotograf după ei, nu aveau nici măcar un asistent să le care valizele, erau ei doi, cu rucsacul în spinare. Doi oameni normali.
Văzându-i mă gândeam cum de or fi avut atâta încredere în mine ca să accepte venirea în Andaluzia. Ce i-oi fi spus eu lui Dacian de a spus DA: i-oi fi spus, vino să îți prezint eu căpșunarii, despre care în țară avem doar idei abstracte, despre care cu toții credem că știm destule, dar de fapt nu știm nimic, uite, dacă vii pot să îți arăt un sat la Mediterană, între Almeria și Malaga unde locuiesc 12.000 de români, lucrează mai toți în agricultură, cred că ar fi interesant să vezi de unde vin în țară, lună de lună 200-300 de euro pe cap de familie de căpșunar. Dar în realitate nu i-am spus nici un sfert de toate astea, pentru că știam că nu are timp să îmi citească boscorodelile, i-am spus doar că aș vrea să îi arăt Roquetas de Mar și el a spus da, incredibil, dar a spus da unui om pe care nu îl cunoștea deloc și acum iată! era deja în aeroport, miraculos, vorbind cu nepotul lui Onosifor Ghibu. Brusc m-am simțit foarte norocoasă, eu și cei 6 români fugiți de la muncă, ținând cu toții steagul.
Despre steag vreau să le vorbesc românilor din țară, steagul României în străinătate are altă funcție, el ne ajută să ne identificăm român cu român, ca mărțișorul, nu are nimic jalnic și nimic din falsul patriotism. Steagul României în străinătate este un cod, un simbol al dorului. Să nu mai râdeți când ne vedeți cu câte o eșarfă tricoloră la brâu. Și, în general, nu mai râdeți de noi!
Selfie, steag, strângeri de mână, ne grăbim, poate ne mai întâlnim la plecare, dar mie plecarea mi se părea aruncată în timp undeva dincolo de 3 ani lumină, eu mă gândeam la întâlnirile programate, cine știe cum o să iasă, nu știam ce mănâncă, citisem prin interviuri că e vegetarian, iar ei vorbeau deja despre plecare, iar eu zâmbeam gândindu-mă că până la plecarea aia urma să mai treacă vreo eternitate-două. Aveam la dispoziție foarte- foarte mult timp.
De la Malaga, la Roquetas de Mar
–>>> va urma
