<<<– 3 zile cu Dacian Cioloș în Spania (capitolul anterior)
Sorin și Elena sunt primii români pe care i-am cunoscut eu când am ajuns la Granada. Tot atunci au devenit prietenii mei for ever. Sorin este preot și soția lui este doctor în filologie engleză, la Universitatea din Granada. Au patru copii și sunt sursa mea de energie, atunci când nu îmi mai găsesc rădăcinile, sunt cei care au soluții pentru situațiile în care nu mai există soluții.
Cu Sorin am mers timp de doi ani la închisorile din jurul Granadei, pentru a vorbi cu românii de acolo. În închisoarea din Albolote, printre cei mai bine de 800 de deținuți, doar 16 sunt români, iar între aceștia, doar doi au condamnări grave. Asta ca să știm exact cum stau lucrurile și să nu mai aruncăm cu minciuni atunci când vorbim despre diasporă.
Cumpărăm o cutie de căpșuni dintr-o benzinărie, spălăm fructele cu apă de băut, și direct pe capota mașinii gustăm din fructele culese de români, spune Dacian.
Ajungem la Motril și ne întâlnim cu o mână de români care doreau să îl cunoască pe singurul prim ministru din istoria României Mari teafăr la minte, cum spuneau ei, iar printre ei îl cunoaștem pe Nea Gigi, George Sima, un om… neliniștit, care nu stă locului, care vrea în cuvinte puține să spună tot și atunci pune în mișcare un amplu dispozitiv de convingere: gesticulează, are o mimică de actor, lui George Sima nu îi rezistă nimeni. Nici Dacian nu i-a rezistat, pentru că, aflând că el era în țară asistent medical la secția de cardiologie și că acum are o firmă de transport, cu 7 camioane, că tocmai a cumparat o hală să facă service pentru camioane, are în țară o pensiune cu păstrăvărie, a vrut firește să vadă hala și camioanele. Am alergat după el prin zona industrială, până am ajuns în parcul auto. Dacian Cioloș era ca un copil în noaptea de Crăciun, care are în față sute de cadouri pe care trebuie să le desfacă; nici una nici două se urcă în camion, îl pornește și îl mișcă prin parcare.
Am rămas cu toții uluiți, cum adică, Dacian Cioloș știe să conducă camioane?, dar el era ocupat cu Nea Gigi, căruia îi lua un interviu la el în camion, Dacian era reporterul, iar Gigi povestea (https://www.facebook.com/dacianciolos/videos/2445641062201414/)
-Unde aveți transporturi?
-În Germania, Anglia și Belgia.
-În România nu mergeți?
-România are nevoie de autostrăzi și de activarea portului Constanța, a canalului Dunăre – Marea Neagră, ca vapoarele cu produse chinezești să nu mai descarce în Olanda, să treacă pe la noi, să rămână și la noi niște bani. Dar cel mai tare și mai tare ne trebuie deschidere sufletească, să spunem lucrurilor pe nume. De aici pornește totul.
Ascultându-l pe George Sima, nu poți să nu te întrebi de ce nu avem tot ce visăm să avem, când de fapt, lucrurile sunt simple: nu se poate face schimbarea într-o zi, dar trebuie început și, încetul cu încetul, construit edificiul ăsta la care visăm cu toții. Pentru că dacă nu îl începi pe baze sănătoase, nu ai cum să aștepți ca zidurile să nu mai cadă peste noi.
Întâlnirea cu domnul Sima nu fusese programată, pentru că atunci când mi-a fost sugerată, am răspus, cu neștiință, că toate camioanele sunt la fel, că ce nevoie am avea să vedem camioane. Dar uite că nu sunt la fel nici toate camioanele după cum nici toți patronii nu sunt la fel. Domnul Sima are viziune și are soluții. Și după cum l-am văzut noi, are și puterea de a aplica soluțiile.
Să nu vă așteptați să vă spun că am văzut poezie și în camioane. În camioane, nu! Dar în drumul acesta simbolic dintre Spania și România, pe care eu l-am făcut de câteva zeci de ori, am mers și cu mașina, și cu autobuzul, l-am bătut la pas, păi vă spun sigur că drumul ăsta are poezie. E poezia întoarcerii la rădăcini, un fel de nostos, o întoarcere acasă, o odisee, o legătură între două case, pentru că, la urma urmei asta sunt căpșunarii: oameni cu două case: una lângă care cultivă căpșuni, ardei sau chirimoya, și alta lângă care cresc brazi și meri. Drumul acesta pe care domnul Sima nu își poate trimite camioanele cu marfă, pentru că ar trebui să se întoarcă goale de acasă.
Și am văzut poezie în omul ăsta, în Domnul Gima, care ar vrea să își trimită camioanele în România, să care ardei de la familia Rusu și chirimoya de la familia Floare, dar să nu vină cu camionul gol înapoi, să transporte ceva și din România înspre Spania. Am văzut poezie în determinarea cu care vrea să schimbe lucrurile.
Poezie am văzut și la plantația de chirimoya a familiei Floare. Ei sunt trei frați: Maria, Grigore și Ion, din Bistrița sunt toți, și au o grămadă de culturi, livezi întregi pe care le gestionează ei singuri. Își alternează culturile și au de muncă tot anul, își bat capul cu floarea de chirimoya, care, în absența albinelor, se polenizează manual. Este una dintre muncile cele mai dificil din zona Motrilului, cea care îți poate asigura sau nu producția pentru un an întreg. Iar frații Floare au venit în sudul Spaniei, au învățat, au muncit și acum au propria lor afacere.
Am mâncat cu toții din fructul dulce, o combinație de pară și pepene galben. Dacian Cioloș, cel mai curios dintre noi toți, punea zeci de întrebări despre cum se cultivă și despre perioada de înflorire și alți termeni tehnici, pe care mintea mea de filolog nu i-a reținut.
Maria este sufletul comunității de români din Motril, face ea singură cât o asociație sau ONG, o instituție întreagă, ajută pe toată lumea, îi duce la spitale, la consulate, la notar. Maria este cea mai mare dintre frați, are 40 de ani, e frumoasă și zâmbăcioasă, energie pură, se învârte printre oaspeți și frații ei ca un titirez. Și sigur că ne îmbie cu o lădiță de fructe pentru acasă. Și lădița cu chirimoya ne așteaptă cuminte în livadă.
Ne spălăm pe mâini la cișmeaua din livadă și iarăși mă învăluie poezia acestei amiezi bucolice și exotice, părem brusc niște țărani spanioli, ne lipsește doar priceperea la dansat flamenco. În rest, stăm și noi și ei sub același soare, cu aceeași preocupare pentru polenizare, ploaie, prețurile pieței, pentru cules, vândut, replantat, curățat… Suntem, în fond, aceeași oameni.
Am luat cu noi doar câteva fructe, cu aspectul lor de mâncare favorită de aliens, pentru că sunt verzi și stranii, atât de stranii de parcă ar proveni dintr-un coș de fructe aflat pe pupitrul de comandă al unui OZN, eram într-o întârziere incredibilă, urcăm în mașini și pornim spre Granada în goană. Pe drum îmi exprim grija că nu vom mai avea timp să mâncăm și Dacian îmi spune că nu-i bai, că luăm un sandwich de pe undeva să ne potolim foamea.
Ați înțeles? Luăm ceva de ronțăit dintr-o benzinărie și aia e toată masa. Unde sunt chiolhanurile de altă dată și hălcile din foste animale vii, care să umple burdinahnuri și să îngroașe cefele deja groase? Unde este foametea aceea adânc încrustată în ADN-ul îndividului, care strânge pâinea în pumn, în timp ce soarbe din ciorbă? Nu o lasă pe masă de teama ancestrală că cineva i-o va fura. Unde sunt mesele abundente ca semn al succesului social, din belșug scăldate în uischeanuri și coniace, ca boierii? Dacian Cioloș își dorește doar un sandwich. Noroc că avem apă în mașină.
La Granada firește că nu mai avem timp decât de schimbat cămașa și să ne pregătim pentru întâlnirea cu românii din Granada.
va urma
