Mărunțică, firavă ca o păsărică, gârbovită de timp și de griji, Marioara răscolea cu degetele țărâna seacă precum scrumul, căuta cu grijă tuberculii de cartofi care or mai fi, acum vestejiți și mărunți. Îi aduna într-un coș împletit din lozie, un coș de care nu se despărțea, niciodată, poate, doar când mergea pe vremuri la biserică, în zilele de duminică, în satul vecin. Seceta din acea vară a stors vlaga din toate: și din pământ, dar și din rod.
Ofta și iar ofta:
– Doamne, Doamne, ce ne facem? Nu ne lăsa să ne prăpădim! Fie-ți milă de noi, păcătoșii!
În satul Buconeștii Vechi au rămas doar vreo câteva suflete. Au plecat mic și mare, departe, peste țări și ape, cu gândul că se vor întoarce vreodată la vatră, dar deocamdată a rămas numai gândul plutind în aer ca o pasăre fără cuib, ca un torent zbătându-se între maluri.
A luat coșul cu puțintica roadă și s-a îndreptat spre casă. În drum, oprindu-se de mai multe ori, căuta cu ochii vreun suflet rătăcit pe după gardurile prăbușite, pe după pomii singuratici și zidurile părăsite. Dorită de un „bună ziua”, de un „ce mai faci, lele Marioara?”, dar nimic nu afla, doar liniștea tristă, apăsătoare care îi strângea timpanele ca într-o tortură.
De la depărtare își admira copacul ei drag, sădit în timpul copilăriei demult trecută de bătrânul ei taică. Prin coroana lui se zăreau frunzele îngălbenite înainte de timp, soarele nemilos și lipsa ploii le-a grăbit îmbătrînirea. Zăceau și ele răsucite dureros ca și sufletul Mărioarei, gata-gata să se desprindă de pe ramuri.
– Ce faci, dragule? se adresă către nuc Marioara. Mă aștepți, saracu’ de tine, știu că mă aștepți! Uite vin, am fost pe deal, mai jos de Izvorul Ilenei. Cât am adunat cartofii, răscolind pământul făcut pulbere, mi-am amintit cum l-am cunoscut pe bietul meu Vasile, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Ți-aduci aminte cum a venit aici la noi și m-o cerut de la părinți de nevastă? Cu staroste, cu colaci, cu un burlui plin cu vin curat ca lacrima, cu prosop, cu horboțică și cu un fecior de lăutar, ți-amintești, Nucule? Câtă dragoste, câtă iubire era între noi! La horele din sat eram perechea cea mai frumoasă, ne priveau cu drag mic și mare, pentru că ne stătea bine cu cămășile albe brodate cu fir roșu, ne prindea bine și dragostea de pe chipurile noastre și din inimile tinere pline de jarul iubirii. Iar acum, ce mă fac eu acum?! Vai și-amar de sufletul meu și al tău, sărăcuțul de tine! Am rămas doi bătrâni, fără puteri și fără vlagă. Tu cu crengile plecate de multă tristețe, iar eu, cu brațele întinse spre cer într-o rugă cuviincioasă. Vasile s-o dus la îngeri, copiii își caută de viață prin lumi străine, de m-ar strânge și pe mine Dumnezeu să nu mai fiu de chin și de osândă, Nuculeee, of, Nuculeee!
Femeia s-a întors apoi căutându-și de grijile ei, că se lăsa seara, iar nucul a rămas să vegheze în continuare, cu ramurile plecate pământului, în ograda care i-a dăruit clipe de neuitat, cu desfătări, dar și cu dureri și mahnă câteodată.
Iarna a venit pe nepusă masă și frigul a pus stăpânire pe întreg meleagul. Zăpada era așteptată ca un leac, ca o salvare, pământul secătuit de vlagă gemea de dorul ninsorii. Ca o binecuvântare, mantia albă a acoperit satul, căsuța băgată în pământ a Mărioarei, gardurile prăvălite din vecinătate, dar și Nucul, prietenul intim și fidel al bătrânei, apărea acum în albul pur ca un bătrân împovărat de ani și de griji.
Marioara îl privea din casă prin fereastra cu perdeluțele croșetate de mâinile ei harnice și-i vorbea cu îngrijorare:
– Îți mai aduci aminte, frate Nuc, cât de tare a nins în ’50? Cerul și pământul s-au unit atunci ca printr-un zid fără capăt, și era un frig prelungit încât a ținut omătul până-n primăvară în etaje, strat după strat. Digul încă nu era; care dig, nici pomeneală de dig nu era pe-atunci! Și când o început în primăvară să se scurgă apele la vale, că se topea zăpada văzând cu ochii, râul, ca un balaur nestăvilit, înghițea pâraiele și puhoaiele în matca sa, până când s-a revărsat odată, a rupt și a surpat ogoarele, ba a luat și casele din coasta satului… Apă mare venise atunci: pluteau rădăcini, bucăți de garduri, copaci tineri, mai că am rămas fără tine atunci, Nucule, și fără casă; noroc de tătuca, săracu’, că a știut să sape un șanț și să îndrepte apa, să nu treacă pe sub talpa vetrei noastre. Offf, Doamne, Doamne! Mare potop a fost! Ferească Dumnezeu de așa mânie cerească! Ai grijă, Nucule, acum ești cu rădăcinile adânci și puternice, toată nădejdea e la tine; te ții tu, se va ține și căsuța asta a noastră…
Nucul părea să fi înțeles, fiindcă a ciulit, parcă, ramurile grele de sub povara omătului, apoi iar s-a plecat să dormiteze în lunga sa așteptare până la sosirea primăverii.
*
Primăvara își începu cântările printre culorile mustoase și blânde. Marioara și nucul ei prindeau seninul și bucuria de a trăi din văzduh, din zbor de rândunică, din verdele fraged al pământului.
– Vezi, Nucule, a dat Dumnezeu și am ieșit din iarnă, zise bătrâna cu o liniște născută din dragostea-i fără margini față de Atotputernic. Ne-a purtat Dumnezeu de grijă și de data aceasta. Dar nu pot uita, frate Nuc, cum cam prin această vreme, în primăvara din ’87, am primit vestea care ne-a distrus sufletele! Copilul nostru drag și scump, Mihai, plecat la armată, s-a pierdut fără veste într-o luptă în apropierea Candagarului. Câtă vreme a trebuit să treacă pentru ca să se stingă, măcar oleacă rana, câtă vreme a trebuit să treacă împlinită ca să pot vedea cărarea pe unde calc, fiindcă lacrimile îmi înecau ochii și durerea din suflet îmi ucidea dorința de a mai trăi. Inimioara lui Vasile n-a rezistat și a încetat să mai bată, Nucule! Ți-amintești? Dar Dumnezeu a avut grijă de copilul meu, mi-a auzit ruga și mi l-a întors. Mi l-a întors peste patru ani! Cărunt și osândit, stors de vlagă și puteri, cu ochii afundați, dar viu, viu, Nu-cu-leee! Văd că te dor și pe tine aceste amintiri, simt cum îți tremură mugurii frunzelor în ramuri. Dar acum ce ne mai rămâne de făcut? Trebuie doar să-i așteptăm pe aceia plecați: pe cel mare și pe cel mic, să vină să ne vadă că sîntem tari, că mai putem…
Bătrâna a intrat în casă, copacul a rămas cu ramurile întinse în urma-i, de parcă ar fi căutat cuvinte de alinare, dar ca un moș împotmolit în ani abia a foșnit din frunze, negăsind, ca întotdeauna, răspunsul. Doar adierea vântului primăvăratic a mișcat ramurile mai tinere și mai mlădioase, le-a legănat cu duioșie și le-a lăsat în visare.
**
Marioara, întinsă pe pat, asculta depărtările, străbătea cu gândul drumurile lungi spre feciorii ei dragi, înstrăinați în țări necunoscute pentru ea. Durerile și vârsta o țineau în pat, credea că nu se va mai putea ridica din acea lâncezeală neputincioasă care-i acaparase trupul, dar nu și mintea. Într-o dimineață devreme s-a trezit, auzind niște lovituri puternice în geam. S-a ridicat după multe zile de suferință din pat, crezând că a venit cineva. Ploua, vântul sufla cu repeziciune, ramul lovea cu insistență în geam. Era Nucul, prietenul ei devotat, care nu o lăsa să moară, o chema să trăiască, să trăiască și să aștepte copiii și nepoții ei dragi.
– Mulțumesc, dragule, mulțumesc! Bucură-te, m-am ridicat! Știu, e încă prea devreme să plec!
Bătrâna s-a apropiat apoi de pomul rotat, i-a cuprins tulpina cu o mulțumire lăuntrică, înțeleasă doar de inima ei și, poate, de nuc. Picăturile de ploaie și lacrimile Marioarei se prelingeau îngemănate, ca o binecuvântare pe chipul ei senin. Erau stropii alăturați ai împlinirii speranțelor care o reîntorceau la viață, împreună.
Marina Dirul
Barcelona, 20.01.2020