Nu o să uit niciodată iernile alea. Ultimele dinainte de cea din 1989. Frigul, întunericul și mai ales frica. Frica. Ne era tot timpul frică.
O să spuneți că eram copii și nu știam noi ce e aia. Știam. Era ca un fum care se lipea de tine. Nu te părăsea niciodată. Era acolo, undeva în spatele minții tale. Trează. Când spun că ne era frică tot timpul nu e un eufemism. Nu ne temeam de Ceaușescu, de Partid și nici chiar de securiști pe care îi vedeam rar spre niciodată. Toate astea erau lucruri străine, distante, nu aveau legătură cu viața noastră. Frica noastră venea din alte lucruri. Concrete. Era o stare de fapt. Cum e lumina zilei și întunericul nopții. Nu ne temeam de ceva anume. Ne era frică de orice. Mai ales iarna, mai ales pe întuneric, mai ales când era frig și ceață.
Niciodată nu ne întorceam de la școală singuri. Învățam după-amiaza și ieșeam pe la cinci-șase. Iarna era deja beznă. Nu alegeam niciodată calea cea mai scurtă, printre blocuri, care ne-ar fi dus acasă în „Groapa cu Lei” într-un sfert de oră. Niciodată nu mergeam pe acolo când era întuneric. Ziua da. Pe acolo veneam la școală. Niciodată noaptea. Nu că era beznă și că nu-ți vedeai nici picioarele, că era gheață, că erau tot tipul gropi lăsate vraiștea de la construcții și puteai să cazi. Nu. Astea le miroseam. Vedeam prin întuneric precum șobolanii, ne orientam după miros și după umbre. Ați trăit în cartierele unde se lua lumina de la 4 la 9? După câteva ierni din astea știai drumul pe de rost. Din umbră în umbră, din contur în contur. Așa ne jucam și afară. Pe întuneric. Dar chestia cu trecutul printre blocuri iarna era altceva. Iarna ieșeau recidiviștii. Le dădea drumul Ceaușescu acasă ca să nu consume cu ei. Îi adunau primăvara la loc și îi duceau la muncă. Era ciclic. Eu și Moșunoiu, singurii din clasă care stăteam în „Groapă” eram primii care îi vedeau apărând în fața scării la semințe și table cu băieții. Supți la față, cu paloarea aia inconfundabilă de pușcărie (un fel de culoare cadaverică, semn că omul nu a ieșit la aer de multă vreme) și plini de șmecherii. Nu ne apropiam noi de ei, trăgeam cu urechea la ce povesteau și ne bucuram când ne băgau în seamă și ne trimiteau după băutură sau țigări. Dar nu ei erau motivul nostru de frică. Pe ei îi știam, erau de la noi din „Groapă” și nu ne-ar fi făcut nimic. Ne era frică de ăilalți.
În fiecare iarnă, în perioadă asta orașul se umplea de povești de groază. Circulau cu viteza sunetului, le auzeam și le spuneam mai departe, le înfloream cu voluptate și le făceam și mai groaznice. Cadavre de femei descoperite în parc, gâturi tăiate, tâlhării pentru lănțișoare de aur, furturi de căciuli de blană. Asta mai ales ne băga în sperieți. Căciulile de blană. Umbla vorba că pușcăriașii stăteau pe gardul cimitiului și îți furau căciula din cap dacă treceai pe acolo. Ocoleam toată zona. Cine a avut căciulă de blană din aia cu urechi știe cât era de prețioasă. Se făcea trafic și cu asta. Mai bine îmi pierdeam capul decât să o pierd.
Da. Era psihoză. Nu conta cât era de reală sau nu. Era suficient de reală pentru noi. Mergeam în grup și ne uitam în permanență în spate. Ne isterizam la fiecare siluietă mai dubioasă. Suficient să se sperie unul mai tare că o luam toți la fugă. Mergeam prin centru, pe bulevard, până la Orizont. Acolo nu se lua lumina. Erau becuri chioare, o vitrină luminată, treceau mașini și oameni pe stradă.În capul nostru dacă mergeam pe la lumină nu avea ce să ni se întâmple. Problema era după Orizont. De acolo ne despărțeam și mergeam singur până la bloc prin întuneric, că acolo, în cartier, nu mai aveau interes să păstreze aparențele. Acolo nu mai exista lumină. Bucata aia de drum era cea mai rea. Mă rugam să treacă o mașină să lumineze cu farurile. Așa măcar câteva minute vedeam în jur și mă simțeam în siguranță. Mergeam cât de repede puteam. Abia când intram în bezna din scară mă simțeam în siguranță. O asociam cu mirosul. La parter mirosea întotdeauna a borș, la trei unde stăteau țiganii mirosea a gunoi. Urcam prin beznă numărând treptele. Unu, doi, trei…cinșpe. Unu, doi, trei….cinșpe. Și gata. Am scăpat. Încă o zi în care nu m-au omorât recidiviștii. Exagerez? Licență literară? Vă asigur că nu. Ăsta era comunismul. Asta era frica. Destulă pentru fiecare. Pentru fiecare categorie de vârstă.
Și știți ce? Unele dintre fricile astea care erau induse. Am aflat după aia când am citit dosarele. Și astea cu recidiviștii erau. Nu făceau ăia atîtea blestemății pe câte li se puneau în cârcă. Dar erau unele mai profesionist lucrate. Au rezistat până în zilele noastre. Ați auzit-o recent pe asta cu homosexualii care o să ne fure copiii? Când am văzut prima postare cu prostia asta mi-am adus aminte instant de una care circula pe vremea aia. O știți pe aia cu sectanții? Habar nu aveam noi ce sunt „sectanții” ăia. Aveam în bloc o familie de AZȘ-iști, dar nu-i asociam cu așa ceva. Erau niște oameni blânzi, aveau doi copii mai mari ca mine și vara mai aduceau doi copii de la orfelinat și aveau grijă de ei. Nu se putea să fie ăștia „sectații”. „Sectanții” erau niște tipi răi, care circulau în mașini negre (tare asta, că mașini negre aveau doar securiștii și ăia de la partid) și răpeau copii. Ce făceau cu ei? Le luau sângele. Unii dintre noi puteau să jure că au văzut mașini din astea negre din care curgea sânge. „Cum să curgă băi sânge?” „Erau pungi băgate în roți și s-au spart băi. Am văzut eu.” Am mai întrebat și pe alții. Mi-au confirmat. Și ei, în orașele lor, aveau aceleași povești cu „sectanți”.
Bineînțeles că era lansată de băieții de la Securitate ca mijloc de defăimare, marginalizare și atragere a urii populației față de cei din AZS, Oastea Domnului, Martorii lui Iehova etc. Doar că la noi ăștia micii funcționa în varianta asta de teroare. Cea mai directă și mai eficientă.
Vreți să știți cât era de eficientă? Eram la săniuș într-o seară din asta de iarnă. Toată ciurda de copii de la bloc. Vreo câteva zeci. Nu știu cine a țipat „Sectanțiiiii!”, dar am apucat să văd o mașină (eu am văzut-o neagră) pe stradă. În câteva minute toți cei câteva zeci de copii, de toate vârstele au dispărut. Eu nu țin minte cum am ajuns în casă. Când m-a văzut maică-mea galben la față s-a speriat că am pățit ceva. Nu i-am spus nimic de rușine. Apoi mi-am dat seama că sania rămăsese afară. S-a dus taică-meu după ea. L-am auzit după aia că i-a spus maică-mii că s-a întâmplat ceva ciudat, că erau zeci de sănii lăsate de izbeliște în fața blocului.
Comunism, propagandă, teroare? Da. Așa funcționa. Așa l-am trăit. Funcționează în continuare. Pavlovian.
