Toată viața I-am cerut lui Dumnezeu diverse lucruri. Doar cereri peste cereri.
Dacă există vreun cerșetor mare pe lumea asta, eu sunt acela. Au trecut anii și eu în fiecare zi “dă-mi și aia, și aia, aaaa, și pe aia”! Urc scările blocului (liftul era blocat) și îmi simt neuronii puși în mișcare. Dacă m-ar auzi vreun medic de la Spitalul 9, sigur mi-ar rezerva o cameră. Încep să vorbesc cu voce tare… cu mine. Un dialog în care eu întreb, eu răspund. Realizez că am cerut multe lucruri și în schimb, eu nu I-am oferit nimic.
[one_third]
„La Mulți Ani România!” se numește spectacolul organizat de Asociația pentru Difuzarea Culturii Românești din Parets del Valles..
[/one_third] Mă gândesc ce I-aș putea oferi. Mă strofoc din greu să găsesc măcar un lucru ce I l-aș putea da. Nu am găsit nici măcar unul. Îmi dau seama că Dumnezeu chiar nu are nevoie de nimic de la mine. Sunt un praf! Și totuși El mi-a dat atâtea. Și multe pe care nici măcar nu le-am cerut. Dar totuși de ce face atâtea pentru mine? Teoretic, iubirea este reciprocă. Îmi dai, îți dau. Așa funcționează. Nu poți da la infinit fără să primești în schimb nimic. Nu înțeleg cum funcționează iubirea asta divină. Este încă un mister pentru mine.
Mă decid ca astăzi să-I cer ceva deosebit, ceva ce nu I-am cerut niciodată. Și nu pentru că n-am avut nevoie, dar mă gândeam că pur și simplu nu era un motiv de rugăciune. Răbdarea. Mi se părea că-L deranjez degeaba cu lucruri mărunte. El rezolvă problemele mari, nu vii cu orice nimic în rugăciune. Câteodată, cred că Îl deranjez prea mult. Simt că mai trebuie să rezolv și eu unele probleme fără să mai cer ajutor. Dar în ziua asta, chiar am simțit că am o problemă nerezolvată. Așa că am cerut ajutor. Am nevoie de îndelungă rabdare. Nu mai vreau să reacționez impulsiv la orice îmi strică confortul. Gata! “Doamne, de astăzi vreau să învăț răbdarea. Sentimentul acela de pace și liniște în orice circumstanțe. Da, vreau răbdarea. Ba nu, vreau îndelunga răbdare. Am auzit că îndelunga răbdare este mai mult decât simpla răbdare”.
Simt că în sfârșit I-am cerut ceva, nu pentru trup, ci pentru suflet. Mă ridic din pat pregătit să învăț răbdarea. Cred că o să fie ceva de genul indiferenței. Țipă cineva la mine, eu îl iert în sufletul meu. Trebuie să pui mai mult accent pe ajutorarea celor din jur și toate lucrurile vor veni de la sine. Habar n-am cum se învață… habar n-am dacă o primești dintr-o dată ca pe un cadou, dar o vreau.
Încep ziua fericit. În minte îmi răsuna doar răbdare. Sunt de fier! O să învăț să fiu răbdător! Zis și făcut. Mă duc spre mașină și găsesc un bilețel cu mesajul “Scuze pentru incident”. Când mă uit atent la mașină, văd că oglinda laterală era pe jos. Mi-am început ziua cum nu se putea mai bine. Tensiunea mi-a ajuns la 20, bătăile inimii erau de 100/secundă, iar sângele îmi era tot în cap. Mă gândeam la soluții. Trebuie reparată.
Ajung la muncă. Nimic nu a mers bine nici la muncă. Totul pe dos. Începusem cu întrebări “De ce, Doamne”? Sunt sunat de prieteni care aveau numai probleme și aveau nevoie de ajutor. Sunt sunat de un coleg de la facultate care îmi spune că am picat un examen pe care eram sigur că îl iau cu notă mare.
Zilele ce au urmat, au fost un adevărat calvar. Nu mai trebuia să mă uit la știri să văd numai nenorociri, toate se petreceau cu mine. Nu mai rezistam. Am luat o pauză și am întrebat: “De ce, Doamne”? Mi-am adus aminte că Îi cerusem rabdare. Dar ce legătură are răbdarea cu tot tzunami-ul ăsta de probleme? Răbdarea vine în urma încercărilor. Răbdarea nu se oferă, răbdarea se dobândește. “Mă pot răzgandi, Doamne? Pot cere altceva? Sau măcar soluții”? Și au venit soluțiile. Problemele s-au rezolvat și de atunci am rămas și cu un tic. De fiecare dată, înainte să mă urc în mașină, o controlez. Dau o tură de jur-împrejur să mă asigur că are toate piesele pe ea.
Cred că metoda cea mai bună era să cer rabdare și soluții. Și am mai realizat ceva: ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să și primești. Dar de multe ori, nu prin metodele pe care noi le așteptăm.
