Fiul unui vânzător de fructe de pe lângă stadionul din Amsterdam, Johan Cruyff a crescut destinat a fi exponentul Portocalei Mecanice, selecţionata olandeză care a dominat lumea fotbalului la Mondialul din 1974, ulterior fiind mai mult decât curioasă încăpăţânarea sa de a rămâne să joace în campionatul olandez.
‘Uscatul’ Cruyff a fost marele excentric al fotbalului. Duşman declarat al regulilor, şi-a riscat cariera lovind un arbitru şi a acceptat să poarte numărul 14 care în epoca sa era destinat exclusiv rezervelor. A fost primul jucător dispus să pună în dubiu orice reguli stabilite până atunci.
Simţul Pericolului
Partizan al sexului în timpul cantonamentelor (majoritatea antrenorilor interzic viaţa de cuplu a jucătorilor în ajunul unei competiţii), fuma o ţigară sau mânca un sandwich între reprize. Capacitatea sa pentru a se împotrivi convenţiilor l-au transformat în protejatul ideal al antrenorului Rinus Michels, care aborda fotbalul ca pe un carusel unde numai portarul îşi păstra poziţia. Sosirea sa la Barcelona a reprezentat cea mai mare revoluţie culturală din istoria blaugrana.
Cruyff apărea în cele mai neobişnuite poziţii din teren generând acelaşi sentiment de pericol. Jocul lui dezechilibra la fel de mult ca şi felul în care înţelegea fotbalul. Convins că în teren trebuie să se mişte mai mult mingea decât jucătorul, era incapabil să dezvolte o fază care să nu fie în acelaşi timp o mişcare tactică.
Împreună cu Franz Beckenbauer, a fost singurul rege al fotbalului care a excelat atât ca jucător cât şi ca antrenor. Când juca pentru Ajax, lumea îl felicita pentru dârzenie; la Barcelona oamenii îi mulţumeau, o diferenţă care s-a dovedit decisivă. În oraşul al cărui nume se confundă cu marea, Olandezul Zburător a găsit o patrie sentimentală. Triumfurile sale urmau să fie ale oamenilor care l-au adoptat.
Portocalul ca formă de adaptare
Când ajungeau în America, imigranţii spanioli sădeau un portocal care servea de măsură a adaptării la Lumea Nouă. La capătul a şapte ani, copacul dădea primele fructe; era semnul că deja aparţineau locului: portocala era semnul de identitate. Fiul vânzătorului de fructe a găsit cea mai bună portocală în Barcelona, şi a stabilit că pe fiul său o să îl cheme Jordi.
Aclimatizarea mediteraneană a produs un insolit uz al limbajului. A învăţat o spaniolă perfectă, şi-a perfecţionat accentul catalan şi amesteca cu plăcere aforisme şi fraze sforăitoare.
Siguranţa cu care insista să reinventeze limba vorbită venea din convingerea că realitatea se schimbă dacă alegem asta. Ca lider al Dream Team, a transmis jucătorilor săi o încredere nemaiântâlnită în vestiarele de pe Camp Nou. Înaintea finalei de pe Wembley, în 1992, le-a cerut doar să se bucure de joc. Numai cineva care are o înţelegere secretă cu succesul consideră că provocarea este o formă de distracţie.
Porecla nu era o exagerare
Elevii săi îl numeau ‘Dumnezeu’. Supranumele nu a fost o exagerare. Discipolii săi i-au urmat învăţăturile în La Masia unde un fost copil de mingi creştea pentru a se converti în cel mai mare succes al său: Cruyff a câştigat din nou cu Guardiola la cârma echipei. Aşa cum nu exista biserică fără erezie, Excelenţa Sa a fost preşedinte onorific în timpuri complicate. În rarele momente de incertitudine spunea: „Numai Dumnezeu ştie…”, amânând răspunsul pentru un moment posterior cu sine însuşi.
Incapabil de a juca o fază mediocră în teren sau să spună o frază comună în afara lui, Cruyff a trăit ca să uimească. Cu prilejul unui interviu, gazetarul l-a găsit aşezat pe o minge la marginea terenului. „Sunt la birou”, i-a spus Cruyff.
Impredictibilul ‘Dumnezeu’ al gazonului a oferit cea mai impresionantă fază a carierei: deja nemuritor, a decedat totuşi, la 68 de ani.
„Când Dumnezeu a murit” („La mortalidad de Dios”) este titlul articolului publicat de Juan Villoro în ElPeriodico, dedicat lui Johan Cruyf, decedat joi, recunoscut ca fiind creatorul fenomenului care este astăzi Barcelona în fotbalul mondial.
