Emil Belu
Un lucru cunoscut: cînd iei decizia emigrării, îţi asumi automat şi frustrările, multe dintre ele bănuite, cu altele dînd piept la faţa locului. Nimeni nu scapă de surprize, amestecate: plăcute şi neplăcute. Unele te revoltă instantaneu, iar în agora poţi să-ţi verşi năduful; altele mocnesc la nesfîrşit în propriul athanor, aşteptînd minunea – piatra filozofală a izbînzii! Cum locuiesc în Montréal, o metropolă de aproape patru milioane de locuitori, într-un amestec incredibil de etnii, am posibilitatea să văd manifestările a tot felul de nemulţumiţi, canadieni şi imigranţi, deopotrivă.
Spectrul contestaţiilor e de necuprins: demonstraţie împotriva violenţei poliţiştilor, participanţii fiind mai violenţi decît cei pe care îi contestă, adesea răzmeriţa terminîndu-se cu vitrine sparte, maşini incendiate şi şiroaie de sînge; protest musulman generat de refuzul guvernului provincial de a aproba construirea unei moschei în centrul oraşului; greva educatoarelor din grădiniţe, care contestă bugetul redus alocat de ministerul de resort; o lungă şi zgomotoasă coloană a iubitorilor de animale cere interzicerea vînării sălbatice a focilor şi a balenelor; drumuri blocate de către amerindieni care îşi cer drepturile cuvenite „Primei naţiuni“ etc.
Frustări şi frustrări!
Personal, şocul cel mai puternic l-am avut la echivalarea diplomei de absolvire a unei facultăţi din Politehnica bucureşteană. „Niveau d’équivalence scolaire au Québec: Premier Cycle Universitaire, Quatrième Année“, cinci ani de studii reduşi substanţial! Amputarea te obligă să-ţi completezi studiile, lucru nu prea la îndemîna oricui, vîrsta şi posibilităţile financiare pot fi stavile.
Sînt multe alte categorii de absolvenţi veniţi din toate ţările lumii, la care recunoaşterea meritelor universitare trece în derizoriu. Nu mai vorbesc de doctori, care ori încep studiile din nou, sau, ani în şir, dau examenele de diferenţă, cu taxe mari şi multe eşecuri, înglodîndu-se în datorii pentru mulţi ani.
Ne plac sau nu, legile ţării de adopţie ne obligă la conformare. Văicărelile nu-şi au rost, iar mentalităţile cu care venim din ţările de origine trebuie lăsate la graniţă. Cătrănit, dar consolat, mi-am stins năduful scriind cîteva cuvinte pe un petic de hîrtie pe care l-am aşezat sub sticla biroului, slove peste care dau zilnic, ca într-un aide-mémoire: „Milucă, ciocul mic, tu ai venit la ei!“
Emil Belu e scriitor şi locuieşte în Canada.
Foto: wikimedia commons
