Ne-am întâlnit şi ne-am cunoscut.

De acum, gata, suntem prieteni şi e clar ca bună ziua, avem nevoie de prieteni, oriunde ne-am afla şi oricare ar fi diferenţele care ar putea sta între noi. De fapt, ceea ce ne poate uni este mult mai important decât ceea ce ne poate distanţa. Dincolo de orice instituţie, convingere personală, lăsând deoparte orice reuşită sau înfrângere suferită, ultima frază pe care o rostim în gând, înainte de culcare este în româneşte. Dezbrăcaţi de orice ambiţie, de orice orgoliu spre devenire, în spatele tuturor demonilor şi fricilor cu care ne confruntăm, stă un român, aflat la mii de kilometri distanţă de locul care l-a format. Şi chiar dacă eu prefer un gulaş, lângă o pălincă fiartă, iar tu preferi o mâncare de praz şi un zaibăr, avem în comun măcar atât: tu ştii ce e gulaşul meu, iar eu am auzit de zaibărul tău! Sunt mândră şi onorată că s-au adunat atâţia români sâmbătă în Barcelona, cu un motiv atât de simplu: pentru a saluta cuvântul scris românesc! Şi pentru asta, vă mulţumesc!

Mi-au rămas în minte două întrebări, la care răspunsurile s-au conturat târziu. Aparent, două întrebări fără legătură, dar la care constat că răspunsurile se leagă incontestabil. Întrebarea „de ce ai plecat?” a fost imediat urmată de cea legată de condiţia femeii în ţară, comparativ cu cea în Spania.

La prima întrebare, un răspuns franc ar fi: pentru că mă sufocam. Dar oricât de greu părea, n-a fost imposibil s-o fac: mi-am luat zborul, încotro am văzut eu libertatea.

Ajunsă aici, nu de misoginismul spaniolilor m-am bătut, la început. Pe ele le-am văzut chiar foarte libertine, din start. Mult mai libertine decât erau româncele în anii 2000. Era la fel de normal şi pentru o femeie, ca şi pentru un bărbat, să afirme că habar nu are să gătească şi că nici nu are de gând să înveţe, că nu-şi doreşte o familie, că are alte orientări sexuale sau religioase, că pune pe primul plan o carieră, înainte de orice altceva. Da, aparent, o lume extraordinar de deschisă, dar la care, de ce să nu recunoaştem, nu ne-a fost foarte dificil să ajungem şi noi, după câţiva ani doar. Ştirile însă erau negre, spanioloaicele mureau pe capete, victime ale violenţei domestice. Legi peste legi, o cantitate impresionantă de psihologi, poliţişti şi asociaţii implicate, n-au făcut decât să menţină un număr relativ constant de victime, între 2000-2016. Din fericire, spaniolii au ştiut să pună la punct un sistem funcţional, în care cel agresat ştie imediat unde să se adreseze. Legile există, sistemul pare funcţional, dar numărul victimelor rămâne constant.

Femeile sunt pe picior de egalitate cu bărbaţii şi nu există grilă salarială diferenţiată pe sexe. Cum teoretic, nu există nici acasă. Femeile se afirmă peste tot, de la ministere la posturi de conducere. Practic, pe orice plan doresc ele. Există programe speciale dedicate femeilor care se încorporează târziu în piaţa muncii, fără calificare, după o viaţă dedicată familiilor lor. Programele abundă, de toate felurile. Rezultate se văd, fără îndoială. Să nu uităm de unde a plecat Spania, comparativ cu noi, cei care am avut 50 de ani exemplul tovarăşei, chimista întregii naţiuni. La nivel legislativ, la nivel de programe naţionale, Spania poate fi un model, demn de urmat.

Cu toate astea, pentru posturile de auxiliari sunt preferate femeile, aşa cum pentru cele manageriale, rămân preferaţi bărbaţii. Este statistic demonstrat că femeile câştigă mai puţin, şi nu grila salarială este cea care dictează. Apoi, orarul de muncă cel mai răspândit aici, „jornada completa” este pe departe de a fi măcar prietenoasă cu femeile. Să intri la muncă la 9 dimineaţa, să faci o pauză doar pentru a pune prînzul pe masa familiei, apoi să te întorci acolo până la 7-8 seara, nu poate fi pe placul cuiva care are şi alte obligaţii, în afara job-ului! Am mari îndoieli că femeile sunt cele care au pus la punct un astfel de program, doar pentru a putea fi şi bune mame, şi bune secretare, în acelaşi timp. Dar este probabil doar o chestiune de timp, pentru ca schimbările să devină evidente, acolo unde încă este nevoie de ele : în viaţa reală.

Pe de altă parte, pot să spun că am fost sufocată acasă şi da, are legătură cu condiţia femeii din România. Dar condiţia era şi continuă să fie impusă de starea generală bolnavă a naţiei noastre şi nicidecum de o societate în care misoginismul mi-a blocat drumul spre atingerea unor aspiraţii. Impotenţa tuturor sistemelor care ar fi trebuit să aducă bunăstarea, nu ne-au adus decât disperarea şi dorinţa urgentă de-a ne lua lumea-n cap. E adevărat, femeile sunt cele care se resimt cel mai puternic , atunci când este vorba de bunăstarea copiilor lor. Orice am face, nu putem separa condiţia de femeie, de cea de mamă, atunci când deja devii una. Şi e mult mai greu pentru o femeie să depăşească sistemul, să se ridice deasupra lui, atunci când are în grijă copii mici, care depind în totalitate de ea.

Femeia-mamă are mult mai multe preocupări legate direct de copiii ei, până la o anumită vârstă, cel puţin. De regulă, îi rămâne insuficientă energie pentru altfel de lupte. Şi, în fond şi la urma urmei, sunt singurele preocupări care ar trebui să conteze, nu doar pentru binele ei. De restul ar trebui să se ocupe un sistem întreg, făcut din legi menite să-i protejeze pe ei, familia, ca pe un bun al întregii naţiuni. Apoi, să-i dea femei-mamă, eliberată până la urmă de nopţile albe şi dependenţa zi lumină, posibilitatea să crească ca om, alături de familie, tot ca un bun al întregii naţiuni. Ei bine, aceste legi, care există totuşi, au falimentat cu succes an după an, în faţa unei realităţi sărăcite, obosite să tot aştepte un bine care nu mai venea niciodată.

Condiţia femeii în ţară, comparativ cu cea în Spania.

Româncele ştiu la fel de bine ca şi spanioloaicele să-şi apere drepturile, să se afirme, dacă doresc, să avanseze şi să strălucească, în orice domeniu. Misoginismul nu le-a stopat prea tare şi sunt convinsă că n-o va face nici în continuare. Sărăcia şi continua decădere a calităţii vieţii o fac însă de 26 de ani, fără întrerupere. Pentru că nesiguranţa şi frica merg mână-n mână şi pun piedici, uneori imposibil de depăşit.

Un sistem care este bine pus la punct, nu este mereu cheia succesului imediat, după cum constat aici. Dar este un semn că lucrurile vor evolua, este un fel de asigurare că drumul este corect formatat. Iar într-o bună zi, omenirea se va trezi că e de-a dreptul ruşinos să mai găndeşti ca un misogin, aşa cum a devenit de neînţeles să mai fii homofob, sau rasist. E o chestiune doar de timp, este un mers natural, care nu poate avea un alt sens. Dar până când acasă lucrurile nu se vor schimba cu adevărat în favoarea acelor bunuri naţionale despre care am discutat, rămâne mult mai greu să fii femeie-mamă acolo, decât aici, în Spania, chiar dacă asta nu se datorează nici pe departe misoginismului, sau lipsei unor programe specifice, existente, dar total nefuncţionale.

Doar din acest punct de vedere am simţit o diferenţă, ca femeie trăitoare pe ambele meleaguri. E doar o părere oarecare, a unei femei care n-a încercat să construiască o carieră. O părere care nu se bazează nici pe statistici şi nici pe studii comparative specializate. Şi e o opinie care se bazează pe convingerea personală că ne e imposibil să ajungem să construim de unele singure o lume pe care ne-o dorim altfel: lipsită de constrângeri, liberă în concepte, deloc părtinitoare, dar deopotrivă, deloc injustă.