Olga Stefan – interviu

olga stefan robarna

Interviu

Poate c-ar trebui să o spun dar sunt convinsă că o știi, Olga Stefan, am venit căutând poezie. Admit, o procesiune reclamând prestigiu! Într-un timp foarte scurt, mai multă lume a arătat spre tine prezentându-te ca „poeta mea favorită”. Mi s-a mai întâmplat cu baruri și cu catedrale, ceea ce trebuie să admiți că te transformă într-o ocazie obligatorie, neputând eu renega asemenea relevanță.

Ai post fix în poezie. E unul dintre cele mai bune lucruri căruia i te puteai dedica?
Laura, îți mulțumesc pentru ocazia de a povesti puțin despre mine și „ale mele”. Citesc „post fix” și mă încearcă o jenă: eu nu am niciun „post fix” în lumea reală (cea în care faci și strici bani). Sunt suplinitoare, pentru că suplinitori se nasc și, mai nou, mor profesorii din România. Cei de română, mai cu seamă. Dar poezia m-a angajat (sau m-a răpit?) de pe la 8 ani. Copil de mingi, „lady in waiting” (cameristă, menajeră)… și țin la metafora asta și la ideea că fac pentru „her ladyship” ceea ce oamenii care participă constant la „dineurile” ei nu mai știu să facă: o apăr cu discreție, vreau să vorbesc despre ea dintr-o postură umilă, nu ca un cunoscător („toți se pricep la poezie”), o privesc cu teamă și cu venerație. Poate să sune patetic, dar mă feresc de etichetele care mă glorifică. „Poeta preferată”? Doar o persoană care scrie, „Puck” sau „Ariel” mai mult decât „femeie” sau „bărbat”, oricât de mult lașitate încarcă acest gen de eschivă de la asumarea genului ca „armă încărcată”. Cine știe în piciorul cui descarc toate armele astea de foc pe care nu mi le doresc, dacă le iau cu mine peste tot, ca și cum n-aș avea încotro.

Bănuiesc c-ai mai și renegat ulterior, dar la ce poeți apelai în adolescență? Lăsăm să se odihnească cei pe care îi studiai după programa școlară.
Uite, eu am impresia că am trăit o adolescență foarte lungă. Mi-am și dorit să devin adolescentă: scriam poezie de la opt ani, un gen care parcă nu merge cu ciorapii albi, sandalele de lac și codițele regulamentare. Visam să fiu rebelă, ca să mă asortez cu vocea care-mi scria textele. Și, ca destui prieteni ai mei, mă simt, la aproape 32 de ani, tot într-un fel de post-adolescență. Prelungiri ale romantismului pe baricadele luptelor pentru independență și identitate într-o decadă neprietenoasă, care nu mai promite boom-uri de niciun fel. Încap în această vârstă cutii chinezești ale mai multor gusturi, renegări, reîntoarceri. Mai mult timp mi-am petrecut, între 13 și 19 ani, nu citind poezie, ci privind tablouri în albume de artă, apoi citind, dar tot nu neapărat poezie, cât proză, filozofie. Denise Duhamel spunea că citind poezie inviți muza altora în arta ta și, oricât de tentată această vizită de gală, polifoniile și aceste ciocniri de forțe dezarmante, specifice marii poezii mai ales, îmi fac bine numai în doze mici, lent administrate. Ca să mă rezum însă la genul predilect despre care m-ai întrebat, pot spune că pe la 12-13 ani mă visam mai degrabă artist vizual și că, implicit, visam o carte-obiect, ilustrată de mine, iar modele îmi deveniseră volume precum această ediție a Poemelor alese ale lui Saint-John Perse, de la Univers (1983), o carte pentru care tatăl meu avea un adevărat cult, ori Calea Șearpelui (a lui Gellu Naum), proaspăt apărută și ea. Apoi m-am îndrăgostit și, sigur, am avut o fază neomodernistă, populată de versuri din Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu și, cumva în răspăr, de obsesia pentru sonetele lui Vasile Voiculescu. După care m-a „contaminat” proza lui Cărtărescu și, implicit, poezia lui (iar, prin intermediul biografiei lui M.C., i-am cunoscut și pe ceilalți optzeciști). Cred că în momentul în care am luat în serios scrisul ca îndeletnicire non-mimetică, am început să citesc mai multă poezie clasică (Shakespeare, romanticii germani, simboliștii francezi, expresioniștii), dar și mai multă poezie de pe Poemhunter (nu se inventaseră nici e-readere-le, nici bibliotecile virtuale ceva mai ofertante), iar favoriții mei absoluți erau, previzibil, beatnicii, pe de o parte, zeițele Sylvia Plath și Anne Sexton, pe de alta. Tot atunci, cu ocazia unei tabere de creație-concurs de creație, care aduna împreună 12 foarte-tineri într-o competiție prestigioasă pe atunci, Festivalul Prometheus, am citit texte din primele volume sau din jurul primelor volume ale douămiiștilor. De la pleiada asta atât de diversă, nemiloasă, imaginar și discursiv, am învățat nu că limbajul e liber ori vecin oricărui registru (asta intuiam), ci că orice voce, oricât de aspră ori de vulnerabilă, e validă. Tot de la ei am mai strâns destule nume (Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Iustin Panța, Nora Iuga… asta ca să numesc doar câțiva „grei”), care m-au influențat și m-au hrănit, până când am putut să merg pe toate picioarele de miriapod care-ți trebuie ca să străbați lumea de după adolescență. Au fost ani zemoși, neverosimili. Am primit atât de multe sfaturi bune și atât de multe sfaturi proaste, uneori mă mir că sunt aici, funcțională. De fapt, am glisat mereu între general și particular, între marile bulevarde și micile mele obsesii tematice.

Olga Stefan inart

Nu toate peripețiile poeților sunt nutritive așa cum nici toate locurile unde mergem cu pantofi cu toc n-au covoare. Cu ce aspirații glamouroase terminai universitatea?
Am mai spus-o, pentru mine facultatea nu a fost o perioadă fertilă. Am citit mult, da, dar am tăiat niște legături cu nava-mamă, literatura pe care voiam s-o scriu și am pierdut curajul s-o scriu, iar așteptările mele erau golite de sevă. Acum nu mă lovesc decât de amărăciunea unor constatări ca „nu am păstrat legătura cu niciunul dintre prietenii de atunci” sau de calculele comparate ale ratelor de succes pe care le cunosc unii sau alții. Mi-ar fi plăcut probabil să privesc lumea din costume Dior, de pe tocuri Manolo Blahnik și de la etajul 20 al unei clădiri de sticlă, dar poate că stau într-o clădire de sticlă, ce scriu are destulă transparență și fragilitate ca să treacă și drept așa ceva.

Ți s-a întâmplat să nu știi cum să lași poezia doar pentru a ajunge să trăiești mai bine?
Mie nu mi se pare poezia un gen cronofag, m-a lăsat ea uneori, când am devenit ceva incompatibil cu tihna pe care o presupune scrisul. Totodată, poezia e oportunitate: să fii mereu pregătit să lași ceea ce faci ca să notezi un vers. Dincolo de câte un puseu inspirat însă, lucrez măcar 2-3 ore zilnic pe texte noi sau mai vechi și încerc să o fac ca și cum aș depinde de acest lucru. E ca și cum, pictor, mi-aș vizita atelierul, muzician, studioul… Cineva mi-a zis cândva că ar trebui să mă hotărăsc: mă iau în serios ca autor sau e doar un hobby de duminică, o cochetărie? Știi tu, femeilor li se impută orice pasiune ca fiind, de fapt, un travesti al macrameului liniștitor, non-subversiv, al lucrului de mână. Și dacă ar fi? Emițătorul reproșului nu e creditabil, intuiția lui a intrat în coliziune cu o frică a mea. Așadar, răspunsul meu e: sper să nu trăiesc mai bine, preț de câteva mărci de haine mai sus, în dauna calității singurei munci pe care o prestez cu încredere. Oricum, ca să periclitez ordinea definițiilor comode, poezia nu e pasiune pentru mine, că nu mă energizează, nu mă umple de viața „cealaltă”. E un fel de sentință „ok”, în regim relaxat.

S-a democratizat poezia sau doar suntem lăsați să credem asta?
Dacă am fi la Hogwarts, ți-aș spune că mai nou sunt admiși și muggles, oameni care știu să speculeze „the magical brain”, nu doar pure-bloods, care așa îl au, și că se vede, se vede.

Mi-e teamă de timpuri în care librăriile s-ar putea transforma în și mai multe magazine. Impecabilă și implacabila conștientizare! Pentru cine continui să privești poetic?
Eu scriu texte pe care mi-ar fi plăcut să le citesc și nu le-am găsit. Încerc să acopăr teme incerte, sentimente nedeslușite, de care am fugit sau de care oamenilor le e sau le-a fost rușine, să clarific, să despic firu-n patru, să nostalgizez, mai ales.

Trebuie să fim prudenți cu numitul cotidian excesiv, e solvent in poezie și până la ce punct?
Sigur că ideal e ca, după vârste și faze experimentale, să conștientizezi „ce-ți iese”. Nu bagatelizez și nici nu combat ceea ce nu mi-e specific. Recunosc însă că mie nu-mi mai vin genul acesta texte, care-mi poluau (mi se pare acum) volumul de la 18 ani, lumea nu mai e nouă. Găsesc tot mai împovărător să-mi impun o poezie tranzitivă doar pentru că își găsește mai ușor un public. (Îmi) privesc viața cu asumată miopie.

Te expui sub control în ceea ce scrii?
Expun tot felul de euri vechi, pentru că am impresia că, de la distanța comodă a unor ani care au șters granițele dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce am uitat, nu le poate lua nimeni urma. Când scriu lucruri prea ușor de cartografiat biografic, resimt un tip de eșec personal. Dacă că am particularizat, m-am lăsat furată de propriile peisaje, n-am mai făcut poezie, m-am alintat „ca și cum” aș cere ajutor. Mi-am spus mereu că poezia nu ar trebui să-mi fie limbaj Morse, prin care să transmit variantele alambicate ale unui S.O.S.

Curajul emoțional, confesiunea sunt procese de intensitate crescândă?
Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea, așa că o să răspund în două moduri. Pe de o parte, confesiunea (falsa confesiune uneori) apropie. Pe cine de cine? Pe autor de propriul lui material; pe cititorul impresionist de carte. Nu cred că trebuie să ne autoflatăm (noi, confesivii) afirmând că la mijloc ar sta curajul. Să recunoaștem mai degrabă un anumit tip de solipsisim: lumea există la intensitatea la care exist eu. Pe de altă parte, practica de a scrie confesiv adâncește, de la o carte la alte, cute, șanțuri inestetice, acest tip de discurs aluvionar nu poate rămâne în aceeași matcă. E minunat să fii confesiv și teribil de cameleonic, dar cei mai mulți dintre confesivi sunt doar narcisiști și conservatori. Îți trebuie o exigență vecină cu răutatea ca să arunci la gunoi toate prostiile care sună bine, dar nu spun nimic, pe care le strângi de-a lungul unui an de scris. Eu o fac, o tot fac.

Analgezice, sedante sau poezie?
Nu știu. Eu sufăr de migrene cu aură, am o serie de analgezice pe care le iau, poezia nu e printre ele.

Pare că ai scăpat de recunoașterea după model, ceea ce neliniștește critica, obișnuită să nu întâmpine rezistență la ora clasificărilor. Ce să așteptăm de la tine?
Care critică? Avem câțiva oameni inaccesibili, care acordă premii și scriu despre cărți apărute la Humanitas și la Polirom. Și avem câțiva studenți la litere, încă vii, care aspiră la turnul de fildeș din care se acordă premii (și se scriu laude) cărților de la Humanitas și Polirom. Ceea ce e minunat, dar infertil celor care caută validare/clasificare. Între timp și în acord cu propriile limitări, îmi văd de treabă. Pregătesc un volum nou, care probabil că va apărea la Casa de editură Max Blecher cândva prin 2021/2022. Aș vrea să reeditez volumul din 2006, de la Vinea. Nu am renunțat la visul unei cărți-obiect, ilustrate de mine, iar în timpul stării de urgență am desenat foarte mult. Ar trebui să îmi public și lucrarea de doctorat, dar amân momentul acesta, pentru că nu mă simt confortabil ca autor de studii științifice, în ciuda referatelor laudative pe care această lucrare le-a primit. Am uneori tresărirea de a mă întreba pentru ce anume fac toate astea, însă țin minte cum era „pauza”, cum n-a avut efect anxiolitic.

Demonstrezi mereu cum poate fi feminină Olga Stefan. E timpul să spui cum e să fii și feminină și feminista!
Mă pune în dificultate acest cuplu conceptual. Feminitate? Mă stânjenește: în planul unei mitologii personale, vocea mea e tot a fetei care care își ascunde „corpul greșit” în haine army și căreia băiatul de care s-a îndrăgostit îi spune Ștefan. Feministă? Într-un sens rudimentar: că mi-ar plăcea să nu ne mai definim ca „altfel” decât „celelalte” și să vedem mai puțini bărbați alfa stafidiți de propria lor importanță umilind, la cenacluri, lecturi, festivaluri, femei care scriu. Dar de toxicitatea unui feminism inerțial arțăgos mă feresc. Nu spun că nu e nevoie de afirmări și reafirmări care scot contestatarii dezinformați din zona lor de confort, dar m-am regăsit într-o sintagmă denigrantă: analfabet politic. N-ai ajuns la varianta mea desăvârșită. Ca la un casting după care nu mai primești nicio veste, aici, acum, asta sunt eu.

Scrii o poezie care funcționează, dovadă că se poate distinge fără utilizarea aproximarilor. Mă gândesc la cei care te aleg, pe tine și nu un alt autor. Ai lectori care încep să îți semene. În fapt, orice altceva e în plus!


Olga Stefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019, a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent. Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016). Alte volume: Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei), Civilizații (Editura Paralela 45, 2020, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

Să ajungi acasă îți trebuie curaj – Emilian Pal

emilian pal

-interviu-

Simplul fapt că a lărgit toleranța epidermică, până la punctul să-i plăcem lui Dumnezeu, face să-mi cadă bine Emilian Pal. Cu trecerea anilor ar fi trebuit să accepte, are și motive și merite, să i se spună poetul Emilian Pal. Se uită însă la titulatură ca la un om mai înalt și se emancipează.

-Emilian Pal, trebuie să admiți că puține mai poți adăuga, doliul obiectiv nu te-a lăsat să triezi, ai explicat în poemele tale lucrurile așa cum ți s-au întâmplat. Ai învățat să accepți reprezentarea amintirilor în felul în care, pe vremuri, eliberai știrile de protagoniștii lor, explicând dar neimplicându-te?

-Din nefericire, pentru mine și pentru alții, sunt o persoană nepermis de sinceră. Nu am învățat niciodată să accept reprezentarea amintirilor pentru că niciodată nu am învățat să scriu fără să mă implic, fără suflet. Poate și pentru că am fost un jurnalist clasic, specie pe cale de dispariție, ca mai toate ziarele print. Pe atunci jurnalismul se făcea pe teren, cu reportofoane care aveau casetă, iar fotografiile trebuiau duse la developat. Contactul direct cu subiectul, mirosul lui, grimasele de durere sau bucuria unui lucru mărunt nu m-au lăsat niciodată să eliberez o știre de protagonistul ei. Nu m-am mulțumit niciodată cu simple comunicate de presă care nu conțineau altceva decât o adunătură de cuvinte. Pe mine m-a ars întotdeauna și am visat să fac breaking–news-uri cu ce se întâmplă în oameni. Eu consider că nu am amintiri. Ceea ce majoritatea numesc amintiri pentru mine sunt retrăiri continue și cu aceeași intensitate.

-În ce te mai asemeni copilului Emilian, ce-a mai rămas în afară de faptul că i-ai acceptat numele și nu ai putut evita să nu scrii despre el?

-Aș putea să spun că mă asemăn întru totul pentru că nu am crescut niciodată. Am rămas același copil care visa să trăiască într-o peșteră și să scrie, iar oamenii să se întrebe: pfff, de ce nu mi-a trecut și mie prin cap lucrul acesta? Am rămas același copil care se ruga lui Dumnezeu să murim toți în același timp ca să nu fim nevoiți să ne plângem unii pe alții. Același copil care se juca primăvara alergând de la o ușă la alta a unui conac boieresc înainte să-l prindă adierea vântului pentru că acesta era jocul lui preferat. Am refuzat să mai cresc pe holurile unei secții de Psihiatrie unde am fost trimis să fac un reportaj despre alcoolicii anonimi, iar printre ei dat peste taică-miu, de care nu mai știam nimic de mai bine de 10 ani. Dacă orice creștere moștenește un urlet, atunci prefer să rămân un copil întârziat ca semn de revoltă împotriva dramelor de orice fel. Pentru mine trecerea anilor e doar o succesiune de zile și nopți, eliberate de orice maturizare.

-Cum te-a afectat să fii conștient de tot, ca preocupare profesională mă refer?

-Primul lucru care îmi trece prin cap: anestezie conștientă. De multe ori mi-am închipuit că sunt Clay, pacientul din Awake. Să simți totul dar să nu poți spune nimic, să nu poți face nimic. E drept, dacă practici un jurnalism onest, fără știri fabricate, fără exagerări inutile, poate să dea dependență ca orice drog, ca adrenalina: rush-ul acela, nevoia de a fi în mijlocul vieții pulsânde, de a fi la curent cu toate din toate domeniile. Prețul plătit? Mai ies noaptea, uneori, morții de sub parchet și te întreabă de ce le-ai scris numele doar cu inițiale, mai bei o bere și ți se pare că are gust de parafină pentru îmbălsămat, mai încerci să te apropii de oameni și-ți dai seama că te-ai redus la un simplu cimpanzeu bonobo pentru că nu mai ești în stare decât de sex și compasiune.

-Emilian Pal, ai practicat un jurnalism care îi strângea pe toți cei care se îmbolnăveau sau mureau. Convine să scrii poezie despre oamenii pentru care îți faci griji? E literatura un loc unde să păstrezi tot pentru a recupera tot?

-Am urât întotdeauna lucrul acesta, ca orice lucru pe care nu-l aleg eu. Să scriu despre bolnavi și despre morți. Dar nu am avut încotro. Întotdeauna cădea măgăreața pe mine pentru că eu eram considerat cel cu talent, cu suflet. Cu alte cuvinte, mai slab de înger, în sensul de ușor impresionabil. Iar pentru mine a devenit definitorie expresia: așa cum unii beau la botul calului, eu scriu la botul mortului. Și dincolo de paginile unui ziar, reci ca și impersonale ca un monument funerar, am simțit nevoia să fac ceva, nevoia să onorez cumva morții aceia neplânși de nimeni, de pe urma cărora trăiam. Nu spun că toți anii din presă au însemnat numai moarte, dar ea e mult mai evidentă decât strângerile de fonduri pentru diferite cauze, pentru că ea are întotdeauna aceeași finalitate: aceea de bornă kilometrică în noianul acesta de vieți. Din același motiv, pentru mine literatura are aceeași finalitate: de bornă kilometrică, să știi unde ai ajuns și cât mai ai până la capătul tău.

-Poate că toți scriitorii ar trebui sa aibă și cărți pe care să nu le citească nimeni. Cărți de proba. Se învață poezia? Trebuie  să fim recunoscători regularității lucrului pe text?

-Din punctul meu de vedere, cred că toate cărțile publicate pot fi considerate cărți de probă. Pentru mine poezia e un exercițiu de umanitate și umanizare. Scrii până când înveți să devii om. Eu nu vreau să mi se spună: uite domnule, ce poet strălucit! Ci: uite, domnule, ce om strălucit. Pentru mine în asta constă scrisul: un autor e un fel de Cristos înviat. Îți spune, prin ceea ce scrie: dacă nu crezi că eu sunt, pune degetul pe coasta mea, pune degetul pe rănile mele! Nu am fost niciodată adeptul lucrului pe text, deși poate am greșit din acest punct de vedere. Dar, hei, a greși este uman. Poezia se învață în măsura în care înveți să fii om.

-Cum vezi o societate căreia îi e ușor să se lase de citit dar continuă să scrie?

-Este exact societatea în care trăim astăzi: toți vorbim de dragul de a ne auzi vorbind și ne facem că ascultăm doar ca să nu ne pierdem auditoriul. E mai simplu acum să dai scroll decât să-ți umezești degetele cu limba și să întorci pagina unei cărți, să-i simți mirosul de cerneală, foșnetul inconfundabil. După cum am zis, sunt un copil întârziat și mi-e dor de vremurile în care, pe timpul comunismului, citeam cu lanterna sub plapumă, să nu consumăm curent. Cititul era un act intim, de confesiune reciprocă, de a face dragoste, de a aduce scriitorul și cititorul împreună pentru totdeauna, iar ceea ce ei au unit, nici Dumnezeu nu poate să mai despartă.

-Discernământul te-a făcut să te îndepărtezi de lumea literară care durează puțin. Dispun însă de exemple, scrii încă. Îmi place să fiu informată! Pe când un nou volum Emilian Pal?

-Ca să fiu sincer, nu știu dacă vreodată am fost aproape de lumea literară. Pentru mine literatura și lumea literară, cum  de altfel e pentru toți, sunt două lucruri total diferite. Ca cititor, sunt sigur că se face și se va face literatură autentică. Privind din exterior, mie lumea literară românească mi se pare o haită de carnivore din Serengeti, conduși de un mascul și o femelă alfa. Dacă apari în peisaj, se adună toți membrii haitei în jurul tău și te amușină. Dacă mirosul tău le e familiar și au și acordul perechii dominante, atunci ești acceptat ca unul de-al lor. Dacă nu, te alungă cu sălbăticie, schilodindu-te în public. De aceea am și încercat să mă țin departe de lumea literară care e împărțită ca la noi, la catolici: grupuri, grupulețe, fiecare cu șueta lui. Se adună toți în bula lor se comentează și se admiră reciproc de parcă ar fi niște adolescenți care se masturbează colectiv. Rareori vezi un nou venit care să reușească prin ceea ce scrie și nu prin exprimarea preferințelor sale literare ori sexuale, în unele cazuri. Cu ani în urmă m-ar fi entuziasmat un nou volum. Acum mă întreb de ce? Mai am ceva de spus? Mai e dispus cineva să asculte? Virtual există un  manuscris, există material. Dar probabil face parte din ceea ce ai numit tu mai sus: cărți pe care nu trebuie să le citească nimeni. Scriu încă, dar scriu doar când am ceva de spus. Și a scrie e felul meu de a vorbi singur în așa fel încât oamenii să nu mă considere dus cu pluta.

Poet sau scriitor nu te faci tu, ci ești prin firea ta

-Sunt dintre cei ce ascultă, e semnificația proprie a cui n-a produs niciun interviu dar a lăsat interlocutorilor timp să se gândească. Tu, care ai dat demnitate acestui gen publicistic, nu-mi vei cere egalitatea ci îmi vei respecta dreptul oportunității. Ce se întâmplă când, în loc să ți se accepte întrebările, accepți să vorbești tu?

-Pe cât am fost apreciat de unii ca jurnalist, pe atât de prost stau la capitolul a vorbi despre mine. De multe ori citesc interviurile altor autori și realizez că, spre deosebire de mine, au mult mai multe lucruri interesante de spus și un mod mai cursiv, mai atractiv. Și atunci mă inhib și abia scot două fraze. Am oroare de apelative gen poet, scriitor om de cultură. Unii se autointitulează poeți sau scriitori. Mi se pare complet greșit. Poet sau scriitor nu te faci tu, ci ești prin firea ta. Și cel mai onest lucru pe care poți să-l faci e să lași cititorul să decidă ceea ce ești, chiar dacă recunoașterea vine și post-mortem. Eu, cel mult, mă pot numi autor de carte. Personal, eu nu scriu pentru că arde în mine nu știu ce foc interior sau se cer cuvintele spuse. Pentru mine scrisul e un mod de a fi. La un moment dat încep să nu-mi mai dau seama dacă sunt om sau o pagină albă pe care un omuleț face exerciții de devenire.

-Se spunea despre războinici că pot muri departe, că pot muri tineri, important fiind să lase în urmă fii adulți. E poezia moștenitoarea ta de drept, cea care îți va da ” cana cu apă” la bătrânețe?

-Îmi vine să râd. Chestia asta cu fii adulți, moștenitori adică, mi se pare o prejudecată la fel de neghioabă ca aia cu „a muri fată bătrână”. Sunt conștient că dacă nu ai familie sau nu ești cineva important, societatea te etichetează drept om fără căpătâi. Perfect, răspund, atunci nici moartea nu va ști unde să mă găsească, nici societatea nu va ști la care capăt creștinește să mă plângă. Dacă viața înseamnă doar să îți asiguri urmași, atunci asta nu mai e viață, ci simplă perpetuare a speciei. Pentru mine viața e mult mai mult de atât. E concupiscență, sfințenie, fântâna nesfârșită a simțurilor. Îmi doresc, atât cât mi-e dat aici, să simt tot ce se poate simți. Îmi doresc să intru în pielea altuia, în creierul altuia, să simt ce simte și el, să văd ce ne face diferiți.

Ceea ce scriu eu, rar pot să spun că e poezie, cu atât mai puțin „cana cu apă” de la bătrânețe, pentru că rar vezi pe cineva că trăiește din scris. Mai degrabă scrisul trăiește din el, ceea ce sper să fie și cazul meu. Pe de altă parte, am văzut „cana cu apă” lumească la bătrânețile alor mei și mi-am propus să nu ajung acolo. Mi-am propus să fiu un omuleț cât mai bun, să debordez de bunătate pentru cei din jur, pentru că, știi ce se spune despre oamenii buni: pe ăștia Dumnezeu îi ia primii.

Pentru mine „cana cu apă” poate fi un singur cititor care rezonează, așa știu că nu am scris în zadar. E un clișeu, dar sunt un om care se mulțumește cu foarte puțin, iar puținul acesta e totul pentru el.

Când realizezi un interviu, știi mereu pe unde ai mers. Mie îmi plac însă conversațiile fără parametri, la care ajungi în lipsa recomandărilor. Sunt omul simpatiilor confesabile. Cred că ne-am înțeles bine, Emilian Pal.


Emilian Valeriu Pal s-a născut pe 18 noiembrie 1979, la Iaşi. A absolvit Colegiul Național Catolic din Bacău şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În perioada 2001 – 2014 a fost redactor, reporter și fotoreporter al cotidianului „Ziarul de Roman”, redactor și reporter de televiziune. A publicat proză și poezie în reviste precum Tiuk, Oglinda literară, Tomis, Verso, Liternet. În 2014 a câștigat Premiul Național de Poezie „Traian T. Coşovei”. În 2015 a fost nominalizat, cu volumul de debut, „Fortral”, la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.

„Tot ce atingeam se prefăcea în oameni” este cel de-al treilea volum de poezii lansat de Emilian Pal, după volumul de debut, din 2015, „Fortral”, apărut tot la editura Tracus Arte și „Dumnezeu ne iubește în Braille”, din 2016, editat de Asociația „Cetatea Nouă”.

Despre o contra-istorie dezinhibata a comunismului romanesc cu Ioan T. Morar

fake news

”Fake-News în Epoca de Aur” este cel mai recent titlu din portofoliul lui Ioan T. Morar și cartea (editura Polirom, 2020) care asigură ”materia” primă pentru dialogul de față dintre Cristian Pătrășconiu și Ioan T. Morar.

O carte despre care Mircea Mihăieș notează că „Fie că și-a propus, fie că nu, Ioan T. Morar ne oferă o savuroasă contra-istorie a comunismului românesc. Sub forma unor secvențe adeseori burlești, scriitorul livrează imaginea unei lumi în care absurdul era regula, nu excepția.

Deși scrise sub ghilotina cenzurii, ele sînt complet dezinhibate, cu o libertate a gîndului și a expresiei ce le dădea, în epocă, un aer de neverosimil. Și totuși, textele au apărut în presa ultimelor două decenii comuniste, pe sub nasul activiștilor de partid și al vămuitorilor ideologici. Cum a fost posibil acest lucru?

Uneori, prin jocul hazardului, pe care autorul îl explică în palpitante capitole de memorialistică. Adeseori, prin partide de șah încrîncenate în care inteligența s-a dovedit superioară obtuzității și prostiei. Cartea lui Ioan T. Morar este, pe lîngă certele virtuți literare, conectate la o nesecată mină de umor și inteligență, un sclipitor document de epocă. Sîntem invitați cordial să urmărim felul în care o Românie alternativă – plină de umor, cu un accentuat simț al grotescului, inventivă, colorată, ironică – dă cu tifla cenușiului murdar al ideologiei comuniste.”

De ce să (ne) mai amintim de Epoca de Aur?

Răspuns previzibil: să ne amintim de ea ca să ne putem elibera. Să putem rîde, să putem uita și să scăpăm de o povară. Cel puțin eu, după ce am terminat de scris și am dat cartea la tipar, m-am simțit mai liber. Scăpasem de ceva, de niște povești în care otrava epocii mai era prezentă… Am spus în introducere că  trebuie să ne amintim ca să putem uita. Ca să ne despărțim definitiv. Tocmai de aceea, o spun răspicat, cartea mea nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală și definitivă despărțire.

Avem o memorie publică bună/suficientă/activă/adecvată despre Epoca de Aur? 

Din păcate, deși, în mod public, există inițiative de a conserva, discuta, diseca Epoca, deși a existat o condamnare oficială a comunismului, rezultatele nu sînt spectaculoase. Nu atît de spectaculoase încît să contracareze nostalgia toxică din spatele convingerii unora că “era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” . Departe de mine gîndul trufaș că această carte ar repara situația…Dar am încercat să demistific cîteva afirmațiid e genul “Da, dar Ceaușescu a făcut metroul”. Nu, nu Ceaușescu a făcut metroul, amestecul lui în proiectul metroului l-a făcut mai vulnerabil, mai prost, de fapt. Nostalgia e de înțeles, și eu sînt nostalgic al anilor 1980 pentru că eram tînăr. Dar e de neînțeles cînd această nostalgie se edifică pe amintiri false, provenind din falsurile propagandistice ale Epocii.

Ce e/cum e Epoca noastră de Aur? O epocă în care, prin forța împrejurărilor de destin, ați trăit ceva mai mult decât mine…

Am trăit pînă la vîrsta christică, 33 de ani, în comunism, dintre care 25 ani în Epoca Ceaușescu. Acum îmi e ușor să privesc înapoi și să povestesc, cu detașare, diverse întîmplări. Dar atunci, o spun cu toată sinceritatea, credeam că sîntem condamnați să trăim într-un comunism fără sfîrșit, credeam că istoria se va bîlbîi mereu. Nu vedeam nicio ieșire. Iar Ceaușescu părea, ca să zic așa, din ce în ce mai nemuritor. Eram convins, ca majoritatea românilor, că după el vine Nicu. Și ne puneam speranțele în schimbarea reprezentată de el, de altfel Securitatea întreținea acest zvon, că el va fi urmașul. Chiar se spunea că, atunci cînd va veni el se va da pămîntul țăranilor și se vor înmulți barurile, cam asta era doctrina lui economică, prezentată “pe surse”. Iar perioada în care Nicu Ceaușescu a fost prim-secretar la Sibiu, menită să fie ca un fel de perioadă pilot pentru viitorul conducător, a produs și ea fake-news-uri pe care, de aemenea, am încercat să le demontez.

Cum poate exista atâta cenzură într-o Epocă de Aur?

Cîtă vreme cenzura a fost oficială, reprezentată de Direcția de presă și tipărituri, situația era clară: îți taie cenzura din text, după aceea tu nu mai ai nicio responsabilitate. Paradoxal, după părerea mea, cenzura s-a întărit în momentul în care, printr-un gest de falsă eliberare, Ceaușescu a desființat cenzura. S-a întărit pentru că ea s-a practicat mai mult, la mai multe paliere. Dacă înainte decidea cenzura și gata, după desființare aveai tu o responsabilitate, iar în cazul publicațiilor, redactorul șef, apoi forul de partid. La Viața studențească se mai adăuga “controlul” din partea UASCR…Nu i se spunea cenzură, erau “observații” care se traduceau prin tăieturi: de articole, de fragmente, de fraze și cuvinte. E în carte o poveste a unui poet clujean care lucra la cenzură. A dat un grupaj de verusir la revista Echinox și, cînd le-a citit, în calitate de cenzor, a tăiat din ele. Poate părea incredibil, dar toate tipăriturile, inclusiv biletele de tramvai sau de autobuz trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Mașinile de scris erau înregistrate la Miliție, ca nu cumva posesorii lor să scrie texte dușmănoase. Eu nu am înregistrat-o, la început din motive obiective, (eram profesor la Lugoj, dar aveam domiciliul stabil în Arad, unde ajungeam doar duminica, iar duminica Miliția nu avea program) apoi deja era periculos să merg cu ea la înregistrat, după ce am folosit-o atîta vreme ilegal…Mi-a fost teamă să nu fiu prins, tocmai de aceea, nici nu am ascuns că am mașină de scris, era la vedere. Cum să-ți imaginezi că un ziarist scrie articole, acasă, la o mașină de scris neînregistrată.

Nu s-a vorbit destul despre alt timp de cenzură, a vieții intime, despre fenomenul care a dus la apariția “decrețeilor” . Despre cenzura vestimentară, despre faptul că partidul îți indica modul în care să te tunzi…cenzura nu era numai la tipărituri…Șablonul Omului Nou a umplut de răni oamenii vechi, oamenii reali, oamenii de rînd.

Aporpo de cenzură, mă înspăimînt cînd văd această reizbucnire a ei în toată lumea, această invazie de gînditori corecți care te taxează pentru orice nu e conform cu proiectul lor ideologic. Lumea trece printr-o perioadă periculoasă pe care, avînd experiența anilor ceaușiști, noi o putem vedea mai bine. Mutilarea gîndirii amuțirea vocilor non-conformiste, șablonizarea culturii îmi amintesc tot mai mult de ce am trăit noi, atunci. Ei, cum am trecut prin Epoca de aur, om trece noi și prin Epoca Gîndirii Corecte! Sănătoși să fim, zic, dar gluma asta e cam amară.

Și, complementar întrebării anterioare: de ce avea nevoie Epoca de Aur de fake-news?

Epoca de Aur, chiar această expresie lipită pe perioada lui Ceaușescu, era un fake. Propaganda de partid se ilustra prin două componente: cenzura și falsul. Fără fake news, fără raportările false din industrie și agricultură, fără minciunile despre bunăstare, fără elogierea unor calități inexistente ale cuplului Ceaușescu, Epoca de Aur nu ar fi putut trăi. Dezinformarea sistematică, vehicularea unei imagini idilice a românilor, insistența maladivă asupra superiorității socialismului în fața capitalismului sînt stîlpii acelei epoci. Supraviețuirea Epocii de Aur a fost posibilă numai prin generarea continuă a fake-news-urilor. Imagini false destinate Occidentului (ambalate, cumva, mai cu grijă) și imagini false care să convingă românii că viața lor e luminoasă. Ceaușescu, salvatorul Planetei, candidat la Nobelul pentru pace, imaginea aceasta a fost construită pe bani grei de statul român, cu concursul unor condeie disponibile care i-au scris biografii false, care i-au oferit diplome. Vizitele de lucru ale lui Ceaușescu erau prezentate românilor ca mari evenimente planetare și uriașe recunoașteri ale valorii lui și, implicit, ale justeții politicii sale interne.

Am putea spune că fake-news era un ”principiu de funcționare” pentru Epoca de Aur?

Da, categoric. Secția de propagandă era incubatorul fake-news-urilor oficiale. Imaginile tot mai edulcorate ale familiei Ceaușescu (aici Sabin Bălașa a fost un maestru) sînt tipice pentru cum lucra porpaganda. Stejarul din Scornicești, Geniul Carpaților, Arhitectul păcii mondiale, Părintele Națiunii  nu au fost o emanație a unor spirite libere, a unor creatori integri, ci produsul propagandei oficiale. În Epoca Omului Nou Ceaușescu devenise un fel de Supraom Nou. Un trimis al Istoriei! O imagine alimentată, zi de zi, de presă, de televiziune, de radio…Portretul lui Ceaușescu a invadat toate instutțiile publice ca dovadă a unei iubiri extraordinare pentru Conducător. Evident, o iubire fake, inexistentă.

Dumneavoastră ați produs multe fake-news?

Da, în carte este o mică antologie de fake-news-uri produse de mine. Săptămînal în Viața studențească, din cînd în cînd în Orizont, în almanahuri, în programul săptămînal al echipei de fotbal Rapid. S-au adunat cîteva.

De ce? Mai precis: ați fost conștient, subconștient sau inconștient făcând așa ceva?

Din toate cîte puțin. Eram blazat, lucram deja în presa vremii, simțeam nevoia să găsesc o breșă, o fantă, să păcălesc cenzura. Pur și simplu mă distram de fiecare dată cînd întîmăplări gogonate inventate de mine treceau prin sita cenzurii. Nu cred că-și imaginau, cei de acolo, că există posibilitatea să fie duși de nas. Ei erau atotputernici, noi, ziariștii, eram niște slujbași supuși. Mi-am asigurat, cumva, doza de adrenalină. Acum, parcă, îmi dau seama mai mult de inconștiența de atunci, văd mai bine riscurile. Mi-a fost frică, dar o frică transformată, paradoxal, în curaj.

Prin ce sunt diferite fake-news de atunci de cele de astăzi?

Dacă vorbim de fake-news-urile produse de propagandă, nu sînt mari diferențe. Ceea ce circulă astăzi ca feke-news, informații trunchiate, reconstruite, întîmplări inventate sau cu mesaj distorsionat, toate acestea au scopuri propagandistice. Diferența este că fake-news-urile de atunci, de la noi, nu erau produse în libertate, nu aveai alternativă. În lumea în care trăim, încă mai avem dreptul la opinie, e drept, din ce în ce mai îngrădit de corectitudinea politică. PCR era, pentru România, corectitudinea politică absolută.

Ați fi putut avea, în materie de fake-news fabricate de dvs, un asemenea palmares în comunism fără complici?

Nu se putea fără. Cum am povestit în carte, am avut de partea mea cîțiva complici care, în fond, au riscat la fel de mult ca și mine închizînd ochii și publicînd ceva ce știau că e fake-news. Nu am acționat singur:  Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, Ioan Buduca, Lorin Vasilovici, Radu Călin Cristea și Stelian Tănase, iată, onorată instanță, lista complicilor mei.

Ce fel de poveste despre comunism spuneți, de fapt, în ”Fake-News în Epoca de Aur”?

Spun povestea mea, evoluția mea printre capcanele Epocii, vorbesc despre eforturile mele de a nu  mă face de rîs, de a nu mă conforma. Cum am subliniat în carte, nu am fost un erou, dar nici un laș,  un lingușitor al regimului, un turnător al Securității. Și asta mi-a luat multă energie, mi-a provocat multe insomnii. Povestea cărții e o autobiografie de context.

Epoca de Aur ca fake-news! Sau e mult prea puțin spus așa?

E acoperitor, total acoperitor. Să-l compari pe Ceaușescu, un incult, cu școlaritate pauperă, cu profil clar de dictator, să-l compari, deci, cu Pericle, ce argument mai clar ne trebuie că totul era o făcătură? O imagine falsă, triumfalistă, acoperind o lume cenușie, ținută în frig, întuneric și înfometată.  Iar porcesul de înfometare să-l îmbraci într-o pojghiță pseudo-științifică numită Prorgramul de Alimentație Rațională a Populației. Deși, cum totul se dădea pe rație, alimentația chiar era rațională. Exista un banc în epocă, foarte bun, după părerea mea. “Dacă la noi e atît de bine și în Occident e atît de rău, atunci de ce la noi e atît de rău și în Occident e atît de bine?”

Ioan T. Morar / La Ciotat,, Franța, 2020

Și o întrebare ”cu mantă” care poate deriva din anterioara: comunismul românesc a fost un ”fake” sau a fost comunism autentic?

Chiar nu știu ce e comunismul autentic. Cel din URSS? Cel din China?  Cel din Cuba, din RDG, din Ungaria sau din Corerea de Nord? Pentru că, în opinia mea, comunismul este o ideologie împotriva oamenilor, da, toate aceste comunisme au fost autentice, și-au îndeplinit menirea. Comunismul a fost adesea matricea din care au pornit dictaturile comuniste. Dacă o “aplicare” a comunismului ca orînduire statală a adus cu sine restrîngerea drepturilor și chiar crime, atunci, acel comunism a fost autentic. Da, ce am trăit noi pînă în 89 a fost un comunism autentic, în costum popular românesc.

Care sunt cele mai elaborate 3 farse textuale care sunt legate de numele dvs?

Prima este cea cu poeziile lui Cassius Clay publicate în Almanahul României Literare din 1986, apoi traducerea din cartea de aforisme ale lui Bud Spencer “Piedone”, în Viața Studențească, și, în fine, a treia, citatele (false, evident) din scriitorii clasici români despre sport, apărute în programele de meci de la Rapid București. Cu ștampila Comitetului de partid al Muncipiului București și semnătura tovarășului Croitoru, bucuros că sportul e atît de bine oglindit în literatura autohtonă.

Dar fake-news care vă sunt favorite? Tot 3, să zicem…

Am avut multe în Viața Studențească, la rubrica Lumi paralele: 1) întîmplarea cu o familie de botaniști brazilieni mîncată de o plantă carnivoră 2) Povestea tripleților care s-au căsătorit cu triplete, de mai multe ori 3) Știrea despre o familie de nictalopi din America de Sud care, văzînd perfect în întuneric (asta înseamnă nictalopie), erau angajați paznici de noapte.

În decembrie 1989 ați pus în circulație vreo fake-news?

Nu, dimpotrivă, am crezut în fake-news-urile cu teroriști, am fost vigilent, mi-am pus și eu cocardă tricoloră la braț…Am plecat spre televiziune cu primul număr din Studențimea democrată, titlu care-l schimba pe cel al Vieții studențești. Am petrecut noaptea la tipografie…Deci, am participat la fake-news, dar, de data asta, de pe cealaltă parte a baricadei, în calitate de consumator. Iliescu mi s-a părut, atunci, în primele zile, salvatorul, existau zvonuri despre el că e prieten cu Gorbaciov…Momentul în care mi s-a aprins beculețul în legătură cu Iliescu a fost cel în care a spus: “vrem să construim o societate fără bogați”. Eu credeam că vom fi o societate fără săraci.

Ați ”croit” fake-news și după ce Epoca de Aur a apus?

Am considerat Epoca încheiată. Au început să circule “făcături” multe, nu mă mai interesa. Nu exista niciun risc, nici un pic de adrenalină…dar realitatea însăși a produs tot felul de întîmnplări aproape de ideea de fake-news. Voi aminti o întîmplare post-revoluționară perfectă pentru discuția noastră: Victor Surdu a cumpărat un tablou care s-a dovedit a fi fals, cu un cec fără acoperire! Rotunjime perfectă!

De ce aveau nevoie în comunism pentru a ”asambla” fake-news?

Am să numesc un element care nu mi se pare suficient de bine pus în circulație: de slugărnicie. Toată Epoca s-a bazat pe slugărnicia activiștilor (mă rog, la ei era în fișa postului), pe slugărnicia scriitorilor, pictorilor, actorilor, jurnaliștilor, televiziunii. Era concurs de epitete adăugate lui Ceaușescu, de calități care să-l facă nemuritor. Apoi a apărut și Eena Ceaușescu în prim plan, și, în legătură cu descrierea ei hiperbolică, idilică s-au remarcat mulți: mamă eroină, savantă de renume, om de știință recunoscut mondial… Spectacolele omagiale erau, și ele, o competi’ie: cine scoater lume mai multă la mitinguri, cine scrie mai frumos, din corpuri umane, Ceaușescu -PCR. Un exemplu pe care eu îl consider cel mai grețos din punctul de vedere al pupincurismului: la TVR, în comentariul la vizita unei Gospodării agricole, jurnalista a spus, clar, fără echivoc: “În continuare, cei doi demiurgi au vizitat…” Nu un demiurg, ci doi.

Cum (e să) te aperi prin fake-news de comunismul românesc?

Nu m-am apărat, mai degrabă m-am ascuns…Mi-am creat o clandestinitate invizibilă, ca să zic așa. Mă amuzam să văd că pot publica “grozăviile” respective nestingherit. Apoi, referitor la poeziile din Orizont, de la rubrica Poemele Păcii mi se părea interesant să-mi schimb stulul, să scriu ca și cînd aș fi fost altul. Să mă joc cu libertatea poetică.

Când ați fost cel mai aproape să o pățiți de pe urma acestor dihănii textuale?

La un moment dat am forțat cumva, nota, am oferit o traducere din Poetul american John T. Miller, dar nimeni nu s-a gîndit să traducă numele și, deci, nimeni nu și-a dat seama că prezentat un Ioan T. Morar american. La semnătura traducătorului am pus Ion Șertineanu, aluzie la comuna mea natală, Șeitin. Dădusem, cumva, cheia ca să fiu prins. Și nu s-a întîmplat. Cel mai aproape de interzicerea rubricii Lumi paralele am fost chiar în momentul în care ea s-a interzis! În toamna lui 89, scrisesem una gogonată, cu o corabie care se întorcea din Triunghiul bermudelor după un secol, cu tot echipajul în viață, dar atins de muțenie. Povestea întreagă a opririi rubrici se află în carte…Nu o dezvălui acum…

Recomandați (consumul de) fake-news? Îl recomandați în vreo situație?

Acum e simplu, alegi fake-news-ul care corespunde gustrilor tale, ca și cum ai alege ce parfum, ce esență să aibă înghețata ta preferată. E la alegere. E inevitabil să întîlnim fake-news-uri, nu noi le-am inventat. Calul Troian e un dar fals făcut unei cetăți credule. E strămoșul fake-news-ului, cred. Am văzut printre titlurile ultimilor ani ao carte de spre fake News în Roma antică! Se poate ca asta să fie o cerință, o necesitate a omului, săp citească și minciuni pentru a putea să aprecieze adevărul. Nu știu, e o presupunere. Dacă, prin absurd (sau cum zicea  Ceaușescu, “prin abstrac”) s-ar putea stăvili fake-news-urile, cum vă imaginați campaniile electorale? Promisiunile electorale, aceste fake-newsuri de perspectivă, predictive, să zic, nu ar mai putea exista. Campaniile electorale sînt perioade de abundență (iar îl citez pe Ceaușescu: “abudență din plin”) a fake-news-urilor. Se cheltuie bani grei pentru a le produce.

Au existat membri de partid și/sau securiști care au fost interesați să aprofundeze din creațiile personajelor inventate de dvs?

De la cabinetul tovarășului Olteanu, secretar cu propaganda la CC al PCR a venit o solicitare în acest sens. Dar nu dezvălui mai mult, povestea e în carte. Cred că are hazul ei și de aceea nu vreau să-l știrbesc povestind, totul, aici. Am avut ecouri nesperate la poeziile lui Cassius Clay, grupajul a avut parte de o cronică literară hiper-elogioasă în revista Flacăra, a avut comentarii la radio. Cu astfel de ecouri, paradoxal, nu m-a cuprins frica să nu fiu descoperit, ci certitudinea că nimeni nu va demonta această poveste. Cassius Clay s-a cimentat ca poet (el scriind poezie în realitate, dar așa, mai de boxer) și cred, ar fi fost o pierdere pentru toți să afle că e vorba de un fals.

Ați avut pentru aceste farse textuale maeștri, ”inspiratori” Sau au venit firesc, ca de la sine?

Pentru fake news, recunosc, am citit o schiță a lui Iosif Costinaș, în revista Orizont, cu un cioban care a devenit poliglot. Era o schiță literară, cu aparența de reportaj, o schiță umoristică. Și mi-am spus că aș putea scrie    și eu astfel de întîmplări, mai puț’in apropiuate de literaturp și mai aproapiate de jurnalism. În materie de poeți și poezii inventate, desigur, știam de Fernando Pessoa, poetul portughez cu cinci identități.

Ați trăit în ”Lumi paralele”, nu?

Da, lumea în care am trăit păînă în 89 a fost, cumva, paralelă în raport cu restul lumii. În întîlnirile cu francezi (mai ales, în ultimul timp) dar și cu alți cetățeni care au trăit în ceea ce pe atunci numeam Lumea Liberă (azi, din ce în ce mai puțin liberă) cînd povestesc despre Epoca de Aur sînt privit cu o oarecatre neîncredere. Sigur, există oameni de stînga care cred ca și Iliescu, atunci, în decembrie 89, că Nicolae Creaușescu doar  întinat idealurile comunismului. După ce le spulber îndoielile, mulți mă întreabă cum am rezistat. Și le spun că am rezistat prin solidaritate, prin complicitate, prin lecturi funamentale, din căr’i cu circula’ție clandestină. Faptul că aveam doar două otre de program, pe zi la tv,. și acelea de neurmărit, ne-au împins mai mult sprer lectură, spre dezbater culturale undeground. Aici am exemplul Cineclubului din Arad, unde, fiind înscriși la cursurile Școlii populare de Artă, ne adunam, aveam cadrul necesar să ne adunăm și să discutăm liber despre curente estetice, creatori de filme și altele.

Iar faptul că noi, din lipsa mijloacelor de a dubla filmele, le aveam subtitrate, dar cu dialogurile versiunii originale, ne-a familiarizat cu limbile străine. Am făcut, la o scară largă, în pușcăria largă a Epocii, ceea ce au făcut intelectualii închiși în pușcării grele: au învățat, au discutat, și-au povestit lecturi fundamentale, au fost solidari și au luptat situîndu-se într-o lume paralelă.

Am trăit într-o lume paralelă de care partidul s-a temut, iar Securitatea a supravegheat-o. Dar și despre asta, cum s-ar zice, “mai departe scrie-n carte”.

Notă: acest interviu a fost publicat în premieră în numărul 8/2020 al revistei RAMURI.

Toni Chira (interviu)

toni chira

Am făcut scăderi de câteva ori și, nu știu dacă îți dai seama, vorbim astăzi cu un poet de 17 ani. Doar 17, Toni Chira!

Lumea literară permite reforme suficient cât sensibilitățile să nu devină insuportabile. Ce este poezie și ce nu instituțiile nu au căderea să hotărască, cel mult au libertatea să constate și, de aceea, poezia aparține propunerilor, este supusă legilor naturale, cumva se autoregenerază. Este poezia un univers pe care nu l-a extenuat obediența limitelor.

Ce vii sa spui, Toni Chira, despre ce-ai cauzat în poezia românească actuală?

Mă bucur că nu a trebuit să răspund imediat acestei întrebări. M-am tot gândit la ea în ultimul timp și am decis că cel mai bine ar fi să mă refer la impresiile pe care le-am produs și care, pe alocuri, m-au surprins și mi-au oferit multă încredere.

De fapt, ca să fiu sincer pe de-a întregul, trebuie să fac o anumită legătură cu mine cel de peste câțiva ani. E prematur să-mi dau seama dacă părerile pozitive de care mă lovesc în prezent au motive serioase pentru care ele sunt așa sau sunt doar efectul unor perioade norocoase pe care le-am parcurs până acum.

Poate îmi fac un deserviciu, dar obișnuiesc să citesc revistele literare din ultimii 10-15 ani. Acolo se află o grămadă de exemple ale unor autori foarte bine priviți la vremea lor, însă care apoi s-au pierdut pe drum. Le citesc textele, pe urmă cronicile care i-au însoțit și îmi pun întrebarea: De ce nu mai știu nimic despre ei? Chestia asta mă termină, mă face să fiu circumspect, să mai am alte două întrebări: Ce îi făcea pe ceilalți să aibă încredere în ei? Care e diferența dintre mine și ei? Mă sperie risipa, toate cuvintele minunate care i-au întâmpinat, unii chiar meritându-le pe deplin, lucru care mă sperie și mai tare. Încerc să cred totuși că pot depăși pragul unde s-au blocat ei.

Acum, trebuie să spun și că există persoane ale căror păreri sunt foarte, dar chiar foarte, importante pentru mine. Răspunsul pe care îl am pentru impresiile acestora este, și nu exagerez, scrisul meu.

A trebuit să faci doar un lucru, să scrii. Dar toți am scris când ne-a pus la probă adolescența. Poezia ta însă face avere pe unde merge și nu dă de înțeles ce dată de naștere ai. Să terminăm cu incertitudinile, date concrete! Unde ai publicat și ce premii ai acasă?

Am debutat în anul 2018, în Revista CRONOGRAF, alături de o prezentare pe care mi-a făcut-o domnul Felician Pop. Tind să spun însă că debutul meu asumat, cel față de care nu am niciun fel de rețineri, s-a produs anul acesta în Revista POESIS INTERNAȚIONAL, datorită lui Claudiu Komartin, cel care îmi și însoțește grupajul de poeme cu un text care mă bucură și mă onorează în același timp. Tot anul acesta am mai publicat în Revista VATRA, fapt pentru care îi sunt recunoscător lui Alexandru Cistelecan.

Scrii o poezie care nu exista deja. Abia te-ai apucat, aproape n-ai făcut-o și totuși, voce! Cât au insistat lecturile să te schimbi și de unde lovitura asta de autoritate a originalității? Amintește-ți începuturi ( nu pot să ți-o cer fără să nu zâmbesc)!

Eu cred că toată poezia care se va scrie exista de la bun început, iar fiecare nouă generație nu face decât să traducă în limba timpului în care se află această poezie. Eu am fost un cititor avid de când mă știu și nu consider asta ca fiind un plus, atâta doar că cititul mă salvează de la impresia că aș fi inutil. Rolul lecturilor este cel mai important, într-adevăr.

Încerc să am un orizont cât mai larg în sensul acesta, citind atât literatură arhicunoscută sau foarte bine cotată, cât și literatură de „subsol”, care iese cu greu la suprafață. Deși, în ultimul timp, am ajuns un cititor egoist, unul care citește numai ca să răpească din cărți lucruri pe care crede că le poate dezvolta el însuși. Uneori încerc să-mi potolesc această pornire, pierd din vedere unele aspecte interesante… Lovitura originalității? Nu, e un bal mascat, în sensul în care încerc să ascund influențele din cadrul scrisului meu până când acestea ajung în spatele cortinei.

A mai rămas poezie și pentru generația ta? Ce schimbați de nume: teme, motive, tehnici?

Nu a mai rămas poezie și pentru generația mea.

De altfel, nici proză nu a mai rămas și nici teatru.

Nici noi nu știu cât vom mai rămâne. Lăsând gluma la o parte, generația mea se află încă sub crusta protectoare a generațiilor care s-au succedat până în acest moment. E prea devreme să discutăm despre o posibilă inovație pe care am adus-o literaturii sau pe care o putem aduce. Important e să nu ne plictisim.

Locuiești în provincie. Ce e mai important pentru destinul poeziei, unde o scrii sau pe unde ți-ai dori să trăiască?

Ezra Pound și-a scris mare parte din operă la Rapallo, departe de orice metropolă. Nu ar avea sens să spun mai multe.

Ai fost și ești implicat în proiecte literare importante, alături de oamenii mari ai literaturii de la noi. Există o oarecare contradicție între a munci la apartenența la comunitatea literară și expulzarea, adolescentin-continua, a atitudinilor de persoană așezată?

În primul rând, aici este vorba despre generozitate, generozitatea scriitorilor maturi față de cei tineri. Am să mă refer la două dintre proiectele mele în care acest lucru este mai mult decât evident : Cenaclul TRILL și Festivalul SAD.

Pentru mine, faptul că am participat sau particip la organizarea lor a reprezentat un element cheie în cristalizarea unor calități pe care le consider necesare în viața unui autor: perseverența, echilibrul și luciditatea. Nu există, în cazul meu, această „expulzare a atitudinilor de persoană așezată”. Ce să fac? M-au molipsit Radu Zăgrean și Lia Faur cu un lucru pe care, înainte să îi cunosc, îl credeam departe de mine: calmul.

Literatura a avut asupra mea efectul pe care îl are un magnet îndreptat către o tăviță cu pilitură de fier: mi-a adunat toate puterile, m-a întregit.

Cât despre munca de apartenență la lumea literară, Vișniec a spus cândva un fapt în care mă regăsesc, anume că, încă de tânăr, și-a împărțit activitatea în două planuri: îmbunătățirea propriului scris și popularizarea textelor sale.

Nu cred că poate apărea vreo contradicție.

Poezia actuală merge după public. Nu se pot condamna autorii pentru a fi ales ce pare convenabil operelor lor. Alegem liberi și postam, pe rețelele de socializare de exemplu, sau ne simțim obligați față de ” like”?

Nu prea mai postez poezie pe Facebook. Dar am început să folosesc rețelele de socializare în alte moduri, să nu uităm totuși că, împreună cu Sorina Rîndașu, Antonia Mihăilescu și Savu Popa, am organizat primul maraton online de poezie de la noi din țară. Și nu am făcut asta gândindu-ne la like-uri, ci la un mod prin care să ne eliberăm, noi toți, de sub auspiciile distanțării.

Trăim o dictatură a corectitudinii politice. Scriitorii nu au fost niciodată entuziasmații angajamentelor cu etica. Timpuri diferite, nu ardem ci retragem de pe piață. Ești atent la ce scrii, la cum o faci?

Sunt atent la ce scriu și la modul în care scriu, dar nu pentru că aș vrea să nu deranjez pe cineva, ci pentru că vreau ca ceea ce scriu să conteze pentru mine și mai târziu. Ca în cazul fotografiilor: nimănui nu-i place să iasă prost în ele, pentru că acestea rămân.

Îți dai seama că ar trebui să fiu critica cu tine măcar așa, pe final de material! Spune-mi ce nu faci bine, spune-mi că mai sunt fete în liceu la tine care nu știu cine ești! Orice!

Mă expun prea mult.

Am început interviul așteptând să apară un adolescent și a ajuns un poet. Asta pentru că, în poezie, mereu se întâmplă ceva și, de data asta, fără să o lăsăm noi au venit să o aibă și oameni mai tineri. Mi-au vorbit mult despre tine, Toni Chira și azi sunt bucuroasă că te-am cunoscut!


Toni Chira sună așa:

Poemul Franc
Dacă se înnoptează și rămânem numai noi,
află că sunt un om afectat. Nu am putut să trec
peste nimic. Acum,
când fiica ta a urcat treptele până în camera ei,
mi s-a făcut rușine. Și foame.

În mintea mea toate femeile mor de bătrânețe
și asta le conferă o aură care mă atinge
și din care încă mai apucă să se mai vadă
două mânuțe și un chip minuscul.

Ele îmbătrânesc în mine
pentru că viața lor e afară.

Dar asta nu se observă
în fotografii.

Asta nu se simte în gesturi.

Din moment ce o poză cu mine,
o poză de la aniversarea mea de un an,
încă mai atârnă
pe un perete și numai rama s-a-nvechit,
dă-mi voie să cred că acel copil
e aproape nou.

Hârtia fotografică s-a-ngălbenit.

Brațele care mă ridicau și care
nu se văd
au plecat să se împace cu alte brațe.

Legătura pe care o am
cu mine stă în clipa în care am adus-o acolo,
iar ea, presimțind că o așteaptă dincolo, în viitor, noi brațe cu care să se-mpace,
s-a așternut în pat ca o ploaie de făină pe masă
înainte de frământare.

Replica asta a ținut curtea rece.

El și-a dus mâna la piept. A scos o batistă.

În timp ce sufla puternic, aveam în interiorul
meu frigul.

Pârâiașul înghețat între mine și ea.

Copacii pe sub care noi eram maluri.

Fiica lui se culcase și, pășind înspre dormitor,
lăsase în urmă discuțiile noastre,
capetele noastre scorojite pe dinăuntru
și dinții lucioși,
uscați, expuși în guri ca în niște recipiente mici,
de parfum.

Toni Chira (născut pe 11 iulie 2003, la Dej)
– elev al Liceului Teoretic „Alexandru Papiu-Ilarian” Dej
– co-organizator al Cenaclului TRILL
– co-organizator al Maratonului De Poezie Online 2020 și al Festivalului SAD 2020.
– Premiul pentru Poezie la ediția Colocviilor Tinerilor Scriitori din 2019
– a susținut lecturi publice în cadrul Institului Blecher și al Cenaclului Republica
– debut literar în Revista Cronograf
– a mai publicat în revistele Poesis Internațional și Vatra

Viku Zenescu – A fi combătut nu înseamnă a fi înfrânt, mai degrabă a fi viu (interviu)

viku zenescu

Aș fi putut să ascult ce se vorbește despre tine și să spun celorlalți „povestea” poeziei lui Viku Zenescu. Dar eu sunt omul admirației precise, vreau să fiu responsabilă de a te fi citit și înțeles.

Sunt obișnuită cu poeți care merg în grup, ușurează lucrurile să nu iei toate deciziile scrisului tău, să mai lași și curentului literar. Nu caut însă poezie căreia îi merge bine ci din cea care e de-adevăratelea. Sunt întrebări recomandate școlarizaților literaturii.

Tu nici măcar nu ar fi trebuit să fii poet ci sculptor. Cum ți se pare poezia, Viku, cum o vezi, dacă tot  te consideri de-al breslei?

Ar fi multe de spus. Nu știu dacă trebuia să devin sculptor. Întodeauna jovilam între sculptat, desenat, pictat, performat și scris versuri pe pereții facultății. De aceea m-a bucurat când am descoperit poezia performativă. Întocmai pentru că poate întruni toate aceste arte și să i se spună totuși poezie. Ți-aș arăta povestea debutului meu. Dar nu cred că interesează pe nimeni.

Cât despre breasla poeziei… Ce să zic? Fac parte din ea în măsura în care sunt luat ca parte integrată. Aș fi răspuns poate în urmă cu câțiva ani. Însă am depășit etapa confirmărilor. Apoi, slavă Domnului au fost poeți vechi care m-au luat ca atare și care m-au ajutat și încurcat. Asta s-a întâmplat și pentru că am fost foarte preocupat de poezia mea. Eu am iubit și totodată combătut poeți, bineînțeles că-n mintea și inima mea, pentru a crea ceva specific mie, poezia mea. Așa am înțeles eu că pot aduce ceva nou în limbaj. În măsura în care nimeni nu inventează roata dar o poate reinventa. Practic acest lucru a făcut și slam poetry continuând rostirea poeziei ca spectacol de scenă vechi de când lumea. A fi combătut nu înseamnă a fi înfrânt, mai degrabă a fi viu.

Astăzi cuvântul „hate” a devenit foarte uzitat în spațiul literar românesc. Dar eu cred că micile antipatii sunt numai descărcări nervoase de moment și plăcerea românului de a face teatru. În urmă cu câteva zile mergeam pe stradă și îmi tot venea în minte un vers a unei poete slam din Germania (îmi scapă acum numele). „Să fii diferit nu este o greșeală, este o altă cale pentru a fi bun”. Îmi tot făceam procese cognitive în cap despre ce ar putea înseamna asta cu exactitate. Poate a fi diferit înseamnă și să nu-i faci cuiva mereu pe plac. Apoi am fost distras brusc de o pungă frumos colorată plutind pe cer și m-am regăsit în acea clipă. Cred că asta înseamnă poezia clipa simpatică combătând ceea ce poate fi antipatic.

Nu am scris-o atunci pe loc, pentru că îmi place s-o trăiesc înainte de toate, de aceea mă bazez pe memorabil. Iar mie o rețetă a succesului nu mi se pare întodeauna memorabilă.

 

Bănuiesc că ești obosit de faza asta cu organizarea perspectivelor și totuși. Cum ai decis că preferi altă artă decât cea care era la dispoziția ta prin studii?

La arte vizuale mă mai întorc dar foarte rar. Am încercat să schimb paradigma din ceea ce nu pot exprima vizual să exprim prin cuvinte în inversul acesteia. Iar lucru acesta l-am resimțit acut ca o reușită enervantă atunci când mi-a fost publicat volumul “Anestezicul din palmă”. Acesta reprezentând cu adevărat debutul în poezie. La recomandarea nimănui mi-am schimbat și pseudonimul adăugând sufixul “escu”. Mulți au numit asta mișcare slabă de marketing. La început existând o oarecare promovare făcută lui Viku Zen. Așa cum se-ntâmplă cu mulți poeți care intră în lumea aceasta. Dar nu mi-a păsat. Eu așa mi-am atins alter-egoul, mi-am exstins egoul și câteva probleme de ordin psihologic. Dar am scris o carte bună, în care se află și un poem despre care Mircea Dan Duță a spus că este cel mai bun poem de la doomism încoace.

 

Ești un devot atipic și cum nu-mi ajunge ce am strâns, datele, n-ar strica și o confesiune. Consecințele căror experiențe sunt primele tale încercări poetice? Sau ai lucrat cu logaritm, ai știut când trebuie să apari și cu ce tip de poeme?

Primul poem l-am scris mamei de Opt martie când aveam nouă, zece ani. Înainte de asta mai scriam povestioare pe caiete de biologie. Le scriam de mână imitând scrisul de tipar. Voiam să am cartea mea. Poveștile de la școală mă plictiseau, pentru că uneori stăteam mai mult timp pe lecție eu le știam pe de rost. Îmi plăceau mai mult autodictările din poezii decât orele de gramatică. Dacă te uiți mai cu atenție, deși multă lume a spus că aș fi o voce hipnotică, în poemele mele există logaritm dar este unul muzical.

Debutul a fost un accident. Iar ca strategie precisă de ce ar merge și ce nu nu m-a interesat niciodată. Intensitatea și misterul îmi provoacă imaginația, și tot în cheia asta, informația se transmite mai bine și se simte fizic.

viku zenescuTe cunosc de câțiva ani, de pe Facebook și, de la început, nu am știut dacă să te citesc sau să te și vigilez. Nu prea mergi pe ce ți-ar sta bine în lume. Teribil poate, de unde oare?

Tu mă întrebi defapt de ce nu am colgate smile? Câte dintre etichetele folosite pot nimeri sufletul? Pe Lucifer tot Dumnezeu l-a fabricat. Ador adrenalina deși uneori mă obosește și orbește, poate este și ceva congenital. Apoi, în ultimii ani, am dobândit acel “să râzi de tine însuți”. Teribil poate însemna și simpatic. În plus mă cuprind momente când nu-mi găsesc locul. Poate și pentru că am o slăbiciune specială pentru personajul Joker. Personajul acesta, Joker, protopilul psihologic – Lautreamont l-a inventat. Când scrie în Cânturile lui Maldoror cum își crestează colțurile gurii privindu-se în oglindă. Este unul dintre poeții mei preferați și îl consider regele sarcasmului în poezie. Pe de altă parte, un băiat a spus-o foarte bine, nici nu ai cum să nu fii deloc de căcat, undeva tot trebuie să fii de căcat. Acum…

 

Căutările Google nu m-au asigurat de nimic. Scrii și lași, publici dar nu faci eforturi, performezi dar nu s-a transformat într-o obișnuință. Ce viitor procesezi, cum te vezi mâine, de pildă? Știu că aș pierde vremea să merg pe timp multiplicat, ești imprevizibil. Mă mulțumesc și cu planuri în varianta scurtă.

Ce înseamnă a fi imprevizibil dacă nu dezobișnuință de la maniera de lucru? Eu cred că viața unui om în esență este concepută din două substanțe. Nu știu care sunt acestea, dar prima este repetabilă iar ceea de-a doua ceea ce nu este planificat și totuși făcut din inimă, instinct, intuiție. Între cele două unii dintre noi mai apelăm la deducție, ceea ce ne face să părem inteligenți. Dar nu știu dacă suntem.

Apoi, ceea ce ar putea însemna o obișnuință solidă este și din pricina lipsei unei scene. Mă supără să văd cum proiecte ce se pretind a fi serioase și promițătoare dispar. Și mă bucură să văd cum cele ca o joacă de copii durează mai mult de un an. Pentru că da, nu ține numai de responsabilitatea poeților. Peste tot în lumea bună noua formă de literatură așa cum a fost denumită mai mult din motive comerciale este susținută de instituții care au ca obiect de lucru cultura. Cât timp nu va exista un festival și concursuri de la slam poetry, noi poeții performeri vom rămâne niște nomazi. Și nu poți spune că nu ai pe ce clădi, că ideologia ta este cu totul și cu totul alta, ș.a.m.d. Când tot dintr-o joacă de copii rudimentară înregistrarea poemul “Molia” din volumul meu de debut a strâns în câțiva ani 12.000 de vizualizări, în măsura în care poezia performativă în spațiul internautic românesc este foarte puțin gustată. Când grupul de la Cluj Poethree a bucurat foarte multă lume la “Românii au talent” și multe alte motive bine întemeiate. Eu unu pot rămâne foarte bine și pe muchie de cuțit, mă pot hrăni din durere și eșec, îmi place și așa voi rămâne, oricum. Pentru mine nu este nicio pierdere, dar pentru cultura română da! Tot ce risc este să folosesc termenul pionier în sens impropriu.

Planuri? Să strâng un grup unit de poeți spoken-word. Să-mi public cele două manuscrise la care lucrez de ceva timp. Unul dintre el trebuia să apară, dar am fost pus pe lista de așteptare și lista de așteptare înseamnă de fapt niciodată. Așa m-am învățat minte să nu mă mai abat de la lecția pe care o învățasem credeam bine, nu spune înainte până nu este sigur. Nu am făcut nici obiectul unui scandal public pentru că nu sunt un poet care să conteze, să aibă impact media, deși mi-am dorit să contez. Îmi este și greu să găsesc sponsori, pentru că asta mai face un artist independent. Și eu nu fac deloc bine acest lucru, dar mă voi descurca. Așa este acum.

 

Poezia pune cerul, poeții ar trebui să știe de ziduri și cetăți. Ai învățat cum să faci poezie la care lumea să vrea să se întoarcă? Că de plecat și scriitorul mai pleacă din ce a scris, să se cunoască fără să stea de mână cu nimeni.

Brook… Din cartea sa “Spațiul gol” am învățat să lucrez mai mult cu “cum-uri” decât cu “ce-uri”. De învățat am învățat. Acum știi cum este cu practica… Uneori îți iese, alteori mai puțin.

 

Ți-ar fi plăcut să se întâmple altuia și nu ție poezia? Cum îți afectează tonusul general când nu poți scrie?

Poezia în genere li se întâmplă tuturor, dar numai poetul și cei cărora le place se sesizează. Poezia mea și da și nu. La mine a fost întodeauna și cal și nicovală și scut și sabie. Știu că am făcut rău când o fată din public mi-a spus că a simțit poezia mea ca un pumnal în plex. Așa simțind-o și eu. Dar în același timp știu că dacă trece răul acela și vine o vindecare te poți simți foarte bine. Viața rănește, la distracție ne simțim bine cu toții oricum. De aceea uneori mai apelez la ea, pentru că și umorul tot distracție este.

Când mă cuprinde o constipație literară, vrei să zici. Sunt mai atent la lumea din jur, poate și mai energic, pentru că pe mine poezia mă consumă și eu o consum. În rest nu este mare diferență. Excepție făcând poate zilele rare când simt că am dat lovitura cu un poem ca să zic așa. Atunci mă lovește o exuberanță copilăroasă și cred că îmi ridică și tonusul și moralul.

 

Lumea judecă excesele, tu le-ai derivat către poezia ta. Ai rupt dinámica arătând că și valorile societății se pot oțeti. Unii spun că ai prejudiciat, eu spun că ți-ai extins libertatea și că asta e o îndemânare numai bună artistului. Mai e artist cel care acceptă moderația? E și poezia pe straturi, crezi că ai trecut la nivelul la care rigoarea ta ca artist acționează în ceilalți producând respectul?

Excesele mă ajută să obțin metafore distopice, maximale, interesante. Să scap de clișee care lucrează cu prea mult și prea puțin. Alinare la de ce-uri existențiale. Ce nu judecă lumea? Oare cei care atacă pe tonul comisarului pe cei care nu respectă unul sau mai multe sisteme de referință nu creează un prejudiciu? Este artist cel care învârtește și moderația și excesul. Este și cel care își asumă moderația deplină. Depinde acum ce vrei. Eu vreau să vină așa cum vine o zi plină cu de toate. Și rece și cald și vești bune și vești rele.

Respect? Nu știu ce să spun despre respect. Copil fiind taică-miu m-a luat cu el la fabrica unde muncea. Oamenii de acolo își mai vorbeau murdar. L-am întrebat pe tata de ce își vorbesc așa și totuși nu se supără nimeni. Mi-a spus: pentru că ne respectăm. Respectul ține și de mediu, nivele educaționale obiective sau subiective. Apoi când lumea o ține într-o caterincă se depășesc aceste mărginiri, asta face umorul nu? Atacă vulnerabilitatea. Iar la noi este și multă bășcălie, ne place asta. Dacă spui “are și umorul o limită” nu se va opri nimeni din râs, asta pot să-ți garantez.

Mie unuia nu-mi plăcea deloc cum sună sintagmele “public bun” și “public rău”. Dar dacă ar fi să mă încadrez în asta… Am avut ca mulți și public bun și public rău. De la luatul microfonului și întrebat “tu chiar vrei să citești mizeriile astea?”, bineînțeles că voiam, până la aplauze la scenă deschisă în Berlin și recent toată sala strigând cu mine “rap, rap”. Cred că este vorba de cine te simte bine și cine nu. Totul oscilează atât de mult, nu mai vreau să mă gândesc la respect că îmi dă dureri de cap.  Aș fi vrut să termin puțin mai optimist, dar așa mi-a venit.

 

Îmi amintesc că mi s-a spus odată că poezia nu e o deficiență ireparabila și, cu toate astea, aici suntem amândoi, ignorând sistematic.

Bine, putem servi subtil și de avertisment!

Ce spun astrele despre 2020 – cu Elena Angheloiu (interviu)

pandemie

Înainte de pandemie, lumea păstra lucruri și uita oamenii. Ne permiteam fantezii scumpe și imaginație de neguțători. Exista „un respect al consumului” în defavoarea relațiilor interumane.

Interviu cu psihologul Elena Angheloiu despre viața în și după pandemie

Lumea, înaintea Pandemiei Covid19, se învățase să-și amintească puțin, părea un fel de eleganță socială să lași lucruri și oameni în uitare. Ne permiteam fantezii scumpe și imaginație de neguțători. De ce alegeam lucruri care nu erau preferatele noastre și de ce respectam preponderent ce se putea cumpăra?

– Cu cât e mai mare criza pe care o traversăm cu atât mai mare poate fi saltul în evolutie. De-a lungul istoriei am învățat că perioadele dificile au rearanjat principiile de viață și ne-au forțat să găsim resurse, pe care nici nu le banuiam . Ne transformăm în supra-oameni când ne e mai greu si ne complacem în superficialitate când ne e mai ușor. Probabil până nu facem saltul total spre un alt nivel de conștiință când nu teama ne va motiva, vom avea nevoie de asemenea șocuri precum e această pandemie. A trăi clipa e o teorie prost înțeleasă care ne împinge spre iresponsabilitate și egoism.

– Ni s-ar fi putut spune cetățeni flotanți ai lumii, ne conveneau călătoriile, vacanțele și probabil că ăsta era și un motiv să dorim să se „ unească” tot, de aici ( desigur, nu numai) și fermitatea convingerilor în beneficiile globalismului.

– E dificil de asimilat că de la un moment la altul nu mai putem face planuri, am fost generații care au dispus mai mereu de libertate. Cum se trăiește genul ăsta de dispariție la nivel individual?

Libertatea este o calitate mereu incercată, în fiecare secundă a vieții noastre și ea trebuie mereu cucerită. Libertatea e precum hrana fizică, trebuie să ne preocupe zilnic și este un activator foarte puternic al dezvoltării personale. În momentul când această libertate ne este amenințată avem doar două posibiliăți: sa clacăm sau să găsim o variantă de exprimare a libertății noastre. Inclusiv, aceasta este alegerea noastră. Putem alege să ne declarăm înfrânți sau putem alege să luptăm. La același stresor doi oameni reacționează diferit, iar această diferență este doar o expresie a libertății interioare .

– Resentimentul se construiește ușor pentru că e la îndemâna ignoranței să te determine să dai vina pe ceilalti pentru răul trăit de tine. Cum facem să nu ni se întâmple ura, rasismul, în condițiile specifice ale acestei perioade?

– Vindecarea urii începe în familie în primii ani de viață. Din păcate, este un mecanism instinctiv de apărare adânc ancorat în creierul nostru primitiv care trebuie conștientizat și trancens prin educație și afecțiune. În vremurile noastre când ne întrecem in bunuri materiale, carieră și faimă e caraghios să vorbești despre iubire, solidaritate, bunătate, altruism dar acestea sunt adevăratele valori ale viitorului. Cu cât vom promova mai mult aceste noi valori cu atât vom reuși să ne ridicăm din punct de vedere al conștiinței. Cei care urăsc și cei care sunt urâți au „obligația” morală să se educe, să se analizeze sincer și să devină cea mai bună versiune a lor. În clipa aceea și rasismul și ura dispar.

– Cineva spunea că în oamenii care par că sunt mereu fericiți nu ar trebui să avem încredere. Realmente eram fericiți sau era doar o formă ușoară de mulțumire prin achiziții?

– Practica din cabinetul de psihologie și astrologie mi-a demonstrat că evadăm în plăceri exterioare când suntem nesiguri de valorile și bucuriile interioare. Parcă ne e greu să compăram extazul trăit de un călugăr în rugăciune, sau încântarea sublimă a unui artist când a reușit să transpună în opera sa toată emoția trăită cu plăcerea unei croaziere sau cumpărarea unei mașini. Evident că nu trebuie să fugim de bogății și satisfacții materiale, ele ne pot înfrumuseța viața dar acum e vital să întelegem exact că pe lângă acestea sunt și alte bucurii mult mai hrănitoare pentru sufletul nostru.

– Toată lumea știe ce e virusul Cv19 dar câți dintre noi înțelegem? Înainte să ne câștige parțial în lupta exterioară, ar putea să-și repete victoria în interiorul nostru. Libertatea e, până la urmă, expresia propriei noastre creativități. Cum ne-am putea reconstrui pentru o mai bună adaptare la noul stil de viață?

– Trăim o perioadă specială și foarte interesantă pentru că această pandemie a făcut ca omenirea să intre intr-o meditație forțată. Vrem, nu vrem, oricâte seriale am viziona, oricât de mult am citi, oricâtă curățenie am face după 2-3 săptamâni începem să ne interiorizăm, să ne analizăm, să ne întrebăm cine suntem. Nu ne mai ascundem după rolurile noastre sociale, deodată nu mai contează cine suntem în exterior și vedem poate pentru prima dată cum suntem ca oameni. Interiorizarea, mediația, rugăciunea sunt cele mai eficiente în renașterea umanității noastre.

– Important e nu numai să vezi lucrurile ci și să știi ce să faci cu ele. Pandemia ne-a făcut să vorbim „despre ce nu vorbeam”

– Cred că pandemia este un duș rece care ne-a făcut să vedem cu adevărat ce neîmpliniri avem. Abia acum ni se dezvoltă discernământul si înțelegem ce e cu adevărat bun / valoros adevărat rău /inutil. Abia acum îți dai seama cu adevărat cine te iubește, pe cine iubești .

– Schimbând registrul, când spunem astrologie mulți ne gândim la insăilatele horoscoape. Ceea ce nu captivează, as zice. Astrologia, așa cum dumneavoastră o practicați, înseamnă altceva. O să vă las să faceți ceea ce mai bine stiți, astrologie previzionară.

Ce ne rezerva anul 2020, mai incolo de circumstantele complicate care ne au ca protagoniști?

– Din punctul meu de vedere astrologia descrie un cadru vibrațional universal cu care ne putem acorda sau ne putem contra. Armonizarea cu un anumit tranzit planetar ne dă nouă șansa la nivel individual să operăm niște transformări în mod înțelept, iar atunci când ne poziționăm împotrivă vom traversa o periodă cu multe turbulențe. Desigur că tot ne transformăm, doar că suntem forțați să o facem și riscăm să fie într-un mod incomplet.

Ne aflăm acum sub influența unui aspect astrologic foarte puternic care se repetă o dată la 36-37 ani. Asta nu înseamnă că peste 37 ani ne vom confrunta iar cu o pandemie dar, în mod cert vom trăi o nouă criză care ne va determina să dăm mai multă importanță valorilor umane, să redescoperim solidaritatea, generozitatea, grija și altruismul.

Suntem în plină desfășurare a conjucției Saturn – Pluto, planete karmice în astrologie, care ne obligă să renuțăm la tot ce este fals, ipocrit și să ne determine să fim responsabili, prevăzători și protectori. Cei care înțeleg rapid că nu se pot opune și se adaptează la aceste schimbări sunt cei care nu doar supraviețuiesc bine pe timp de criză dar se și dezvoltă ca oameni.

Cei care refuză să fie responsabili, răbdători, perseverenți vor resimți din plin impactul negativ al acțiunilor lor. Această conjucție astrală se îmblânzește după 15 mai când ne putem aștepta la o micșorare a ratei de infectare. După 20 octombrie acestor planete li se alatura o alta planeta Jupiter si putem asista la o noua amplificare a ratei de infectare (nu la fel de mare ca în primavară) dar și la apariția unui tratament eficient, care poate duce la finalizarea pandemiei. Jupiter să fie elementul pozitiv, benefic, e nevoie ca omenirea să părăsească egosimul, individualismul șl să se îndrepte spre colaborare și comunicare sinceră. Putem, astfel asista la nașterea unui nou tip de globalism.


Elena Angheloiu este psiholog- astrolog.
– Licențiată și masterand în Psihologie, membru în Colegiul Psiholgilor din România, membru al Asociației de Astrologie din România dar și membru al The Astrological Association of Great Britain.
– Specializată în Terapie de cuplu și familie, în astrologie relațională și previzionară, a urmărit permanent să conecteze cele două științe Psihologia și Astrologia pentru a întelege mai bine engimele subconștientului uman, care influențează permanent capaciățile de relaționare și socializare. Consideră că pentru a explica anumite tendințe comportamentale trebuie, în permanență, să analizăm contextul social, emoțional dar și vibrațional al unei persoane.
– A participat la numeroase emisuni pe canale de televiziune românești ( Antena 1, Antena Stars, 6TV ) dar și workshopuri, seminarii, conferințe în colaborare cu Universitatea Danubius-Galați, Asociația Astrologilor din România, Asociația de Psihoterapie Experiențială și Hipnoterapie, București) .

Interviu cu profesorul Liviu Catalin Mara de la Universitatea din Tarragona – Spania

liviu calin mara

liviu calin mara tarragonaLiviu Catalin Mara este profesor și cercetător la Universitatea Rovira i Virgili din Tarragona. Născut în București, lucrează la catedra de Sociologie a Universitații Rovira i Virgili din Tarragona.

RB: Pentru cititorii Revistei RoBarna, vă rugăm să ne spuneți câteva lucruri despre dumneavoastră.

-Am făcut studii de științe politice, relații internaționale, sociologie și economie. Sunt sociolog, deschis la viziuni multidisciplinare și preocupări globale. Cercetez soluții, initiative, care funcționează cu succes la nivel local și care se pot transfera, cu succes și in alte contexte. În prezent sunt profesor și cercetător la Universitatea Rovira i Virgili (Tarragona), loc în care realizez și teza de doctorat. În trecut am studiat la alte universităti din Romania (Universitatea din București), Spania (Granada, Barcelona si Autonoma din Barcelona), precum și în Anglia (University of Essex)-

– Cum comparați învățământul din Romania cu cel din străinătate din punctul de vedere al unui profesor?

– Pentru a avea un ”bun sistem” de învătământ trebuie să luăm în considerare atât rezultatele obținute de elevi, cât și șansele lor de a intra apoi pe piața de muncă și a se putea promova. Ceea ce pot să spun despre sistemul din Romania este că trebuie să dezvoltăm foarte mult activitățile de cercetare, să avem un plan național de cercetare care să finanțeze proiecte în ariile deficitare, Universitățile să participe mai mult în programele ce oferă finanțare europeană și internațională, să se publice mai mult în reviste de categorie științifică, să ne apropiem la standardele de excelență ale celor mai bune universitați din lume. De fapt, așa cum și susțin aceste universități, ca să fii un bun profesor, trebuie sa fii un bun cercetător.


Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
dolce telekomStai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /


– Cum credeți că sunt văzuţi studenţii români în străinătate?

-Din experiența mea, aș spune că sunt vazuți ca foarte buni studenți, serioși și foarte muncitori. De multe ori obțin rezultate foarte bune. Din cazurile pe care eu le-am cunoscut, pot spune că acest fapt este valabil atât pentru studenții care vin din rândul familiilor stabilite în Spania de ceva timp (și care ajung să urmeze studii universitare), cât și pentru cei ce vin din Romania ca să realizeze studii universitare.

Care sunt șansele pentru un student venit din Romania pentru un stagiu în Spania să primească, la finalul stagiului, o ofertă de angajare?

-Depinde de la caz la caz aș spune. În primul rând depinde de sectorul economic despre care vorbim, de ceea ce persoana respectivă poate aporta, ce experiență are; apoi mai conteaza și adaptarea persoanei la cerințele din Spania, adaptarea în cadrul firmei respective (în cazul în care sunt incluse și internshipuri). În orice caz, faptul de a fi român, la un nivel de studii universitare, nu se consideră a fi o barieră-

-Credeți că ar fi studenții spanioli interesați să lucreze în România?

-Din experienta mea aș spune că România nu este în topul preferințelor spaniolilor, unul dintre motivele evidente fiind bariera care supune necunoașterea limbii. Cu venirea crizei în Spania, tinerii spanioli, mulți cu studii superioare, au început să emigreze, dar s-au orientat către țări mai dezvoltate decât Spania, în America de Sud unde au avantajul că vorbesc limba și au perspective de a găsi un loc de muncă. Ce am putut observa în cadrul universității, este că programele exchange, stil Erasmus, au început de ceva vreme să se desfășoare și cu Universități din România.

-Care considerați că sunt principalele diferențe dintre sistemul educațional românesc și cel spaniol?

-Sistemul educațional este până la urma, o reflecție a unui sistem social, și a felului în care acest sistem se organizează prin sistemul politic pe care îl construiește. Spania este o țară mai mare ca extensie, și are o economie mai dezvoltată decât a României; asta se traduce și într-o investiție mai mare în sistemul educațional, deși criza a afectat mult Spania.Totuși, aici sistemul funcționează mai bine, mă refer la nivel universitar, mai ales pentru că se face multă cercetare, atât la nivel național cât și participarea la nivel european. Asta aș putea spune că e o diferență importantă.

-Ce sfaturi le oferiți tinerilor români care se gândesc să aplice la o universitate din afara țării?

-Sfaturile pe care eu pot să le dau tinerilor, sunt aceleași, fie că este vorba de o universitate din țară sau din străinătate: să fie siguri că aleg să facă ceea ce le place, și odată ce au ales, să fie motivați și să se dedice total muncii pe care o fac. Să nu le fie frică să întrebe, să fie curioși pentru a putea învăța lucruri noi, să fie critici cu tot ce li se spune, să caute mereu soluții la întrebările care le apar, și să nu renunțe la visele lor. Să aibă clar drumul pe care l-au ales în viață și ce trebuie să facă ca să ajungă acolo.

-Sunteți mulțumit cu stilul de viață de aici din Spania, cât de diferit il considerați față de cel din România?

-Sunt foarte mulțumit cu stilul de viață din Spania. Ca să enumerez câteva aspecte, aici există o societate civilă mult mai consolidată și activă decât în România, calitatea de viață este mai mare, există mai multă toleranță și libertate în ceea ce privește diferitele stiluri de viață pe care o persoană le poate adapta.

-Ce planuri de viitor aveți în privința carierei dumneavoastră didactice?

-Viitorul meu este în lumea universitară. Acesta este visul meu și acum îl trăiesc deplin făcand ceea ce imi place. Fiecare zi este o bucurie. Partea cea mai frumoasă este că după ce îndeplinești un vis, poți crea alte vise și îndeplini vise după vise.

Vă mulțumim pentru interviu, domnule profesor Liviu Catalin Mara!


Liviu Catalin Mara – BA Științe Politice și Administrație Publică la Universitatea din Granada, MA în Relații Internaționale, Securitate și Dezvoltare la Universitatea Autonomă din Barcelona și MA în Cercetare în Sociologie la Universitatea din Barcelona, este candidat PhD, la Universitatea Rovira i Virgili (Tarragona). Profesor la Universidad Nacional de Educación a Distancia (provincia Barcelona), în 2013 și 2014, la Facultațile de Educacion Social și Trabajo Social. Începand cu 2015, profesor la Universitatea Rovira i Virgili (Tarragona), la catedra de Sociologie.

Co-responsabil Comitetul Sociologia Educatiei la CIMIE16 (Sevilla), and CIMIE17 (Bilbao) – Congreso Internacional Multidisciplinar de Investigación Educativa. Membru a diferite asociații știintifice din domeniul Sociologiei și Educației, printre care se află: International Sociological Association, European Sociological Association, Asociación Multidisciplinar de Investigación Educativa, American Sociological Association, a prezentat comunicări științifice la conferințele organizate de aceste asociații.

Membru CREA (Community of Research on Excellence for All), o rețea de cercetători lider la nivel european și mondial. A participat la activități de voluntariat la diferite centre școlare în Barcelona. Realizează activități de cercetare în diferite proiecte, atât la nivel național (Spania) cât și european cu diverse lucrări publicate.