Interviu cu Alin Sacacean – „Departarea de tara iti da un plus de motivatie ca jurnalist, o perspectiva” (I)

Interviu cu Alin Sacacean – „Departarea de tara iti da un plus de motivatie ca jurnalist, o perspectiva” (I)

Trimite și altora

 


  • În peisajul amestecat al diasporei românești numele care au rezistat în prim plan sunt puține. Alin Săcăcean este unul dintre ele.
  • Alin Săcăcean este proprietarul ziarului România Expres editat la Madrid și al revistei online cu același nume.

Parcă te cunoaștem dintotdeauna, te citim în paginile publicației tale, România Expres, suntem familiarizați cu tonul echilibrat al articolelor tale și, recunosc, eram nerăbdător să te văd faţă în faţă. Ai construit proiectul România Expres cu migală, atent la evenimente, preocupat pentru tot sufletul de român trăitor în Spania și îi dedici o mare parte din viața ta.

Sevastian Hulub: O publicație românească editată peste granițe se „uită” invariabil către România. Scrii frecvent despre evenimente care au loc în diaspora, poate că și depărtarea e o motivație pentru jurnalist, oferă o perspectivă. La nivel personal în ce măsură mai ești legat de țară, te vezi într-un viitor așezat pe drumul de întors?

Alin Săcăcean: O publicaţie românească din diaspora trebuie neapărat să aibă de a face cu românii. Ea are pe de o parte rolul de a ajuta românii să se adapteze în ţara de rezidenţă şi pe de altă parte să-i menţină pe aceştia în contact cu România. Ţara în care te-ai născut, indiferent de numărul anilor pe care i-ai petrecut în străinătate, trebuie să ocupe un loc special în inima fiecărui om plecat în străinătate. Sigur, depinde şi de categoria în care se include publicaţia în cauză.

Ziarul România Expres este un ziar care caută echilibrul şi mai mult decât orice caută edificarea comunităţii româneşti din diaspora. Am avut o perioadă, la început, în care în România Expres scriam şi despre „năzdrăvăniile” pe care le făceau unii români prin străinătate, însă curând am realizat că aceste ştiri nu fac altceva decât să coboare şi mai mult moralul românilor, să le deterioreze şi mai mult încrederea în sine şi să amplifice ruşinea de a fi român pe care aveau deja tendinţa să o simtă ori de câte ori se aflau în prezenţa unui străin.

Ceea care m-a trezit la realitate şi m-a determinat realmente să nu mai public ştiri negative despre români, să ignor toate „găinăriile” comise de compatrioţii noştri problematici, a fost fiica mea Sara, care la vârsta adolescenţei mi-a spus că îi este ruşine să mai afirme că e româncă şi care practic în ultima vreme se ferea să fie auzită vorbind româneşte. „Sunt sătulă ca de fiecare dată când spun vreunui străin că sunt româncă să văd în ochii acelei persoane reticenţă şi chiar teamă de a se relaţiona cu mine”, mi-a argumentat fiica mea. A trebuit să am o discuţie cu ea în care să îi explic diferenţa între a-ţi fi ruşine că eşti român şi a-ţi fi ruşine cu câţiva români. Cu timpul fiica mea a înţeles acest lucru, iar acum nu numai că nu se sfieşte să vorbească româneşte în public, dar susţine cu mândrie că e româncă. Atunci când cineva i-a recomndat să solicite cetăţenia spaniolă a spus: „Dacă pentru a obţine cetăţenia spaniolă statul spaniol mă obligă să renunţ la cetăţenia română prefer să râmân doar cu cea română”. Ea a fost deci cea care mi-a deschis ochii şi m-a făcut să înţeleg că sunt chemat să arăt lumii latura pozitivă a României şi a românilor, nu să-mi irosesc energia şi timpul cu lucruri care nu fac altceva decât să deterioreze şi mai mult imaginea unei naţiuni care oricum a ajuns la cel mai slab nivel de autorespect şi demnitate din toată istoria ei milenară.


Publicitate
dolce telekom


Probabil ai dreptate, depărtarea de ţară îţi dă un plus de motivaţie ca jurnalist, îţi oferă o nouă perspectivă. Dar cred că nu doar ca jurnalist, ci ca om. La modul general vorbind, spre deosebire de cei care au trăit toată viaţa în România, noi cei de afară am beneficiat de o serie de avantaje care au contribuit la maturizarea noastră ca cetăţeni decişi să pună umărul la dezvoltarea societăţii în care trăim. Pe lângă şansa de a învăţa încă o limbă, avem un plus de bogăţie interculturală, avem termene de comparaţie, avem două mame, una care ne-a dat viaţă (România) şi alta care ne-a adoptat şi ne-a crescut (în cazul meu fiind Spania), avem o mentalitate occidentală, avem o doză mai mare de curaj care vine în urma călirii provocate de experienţele şi dificultăţile trăite departe de protecţia părinţilor şi de siguranţa pe care ţi-o oferă, într-o anumită măsură, propria ta casă şi ţară. Asta ca să menţionez doar o parte din ele.

M-ai întrebat dacă la nivel personal mă simt legat de ţară. Sigur că da, întotdeauna voi fi legat de ţară. Din nefericire, nu mai am mamă, nu mai am tată, mi-am pierdut şi mătuşa şi unchiul care m-au crescut până la vârsta de şapte ani şi cărora le spuneam „mamă” şi „tată”. Mai am însă socrii în ţară, care de altfel sunt cei mai minunaţi părinţi pe care mi i-aş fi putut dori, mai am un frate (ceilalţi fiind plecaţi şi ei în alte ţări), mai am neamuri, amici, la care ţin mult, dar nu doar asta mă ţine legat de România. Există altceva ce nu cred că pot defini cu exactitate. Ceva legat de pământul acela, de cerul de acolo, de stelele pe care le vedeam noaptea de undeva de pe Muntele Vlădeasa, ceva legat de oamenii de acolo… Ceva ce mă atrage chiar şi atunci când sunt indignat de anumite lucruri neplăcute petrecute în ţară. Pentru mine România este România cu tot ceea ce este ea, cu tot ceea ce eu am trăit pe acea glie, cu bune şi cu rele. Am auzit români care spuneau că nu-şi mai iubesc ţara pentru că lucrurile sunt la fel, pentru că nu se schimbă nimic, pentru că nu le oferă nicio perspectivă nici lor, nici copiilor lor… Le înţeleg durerea, însă mi se pare atât de absurd. E ca şi cum ai spune că nu-ţi mai iubeşti un părinte pentru că e incapabil să îţi ofere o perspectivă. Eu cred că greşim când aşteptăm ca România să ne ofere nouă celor plecaţi o perspectivă. Noi ar trebui să oferim României o nouă perspectivă. Nu poţi aştepta o viaţă întreagă să primeşti, de la o vreme trebuie să înveţi să mai şi oferi.

alin sacacean inline

N-aş putea să spun că mă văd sau nu pe viitor aşezat pe drumul de întors. Sunt un om care trăieşte 100% prezentul, dar asta nu înseamnă că ignor trecutul şi viitorul. Învăţ din trecut şi planific viitorul, atât cât Dumnezeu îmi va îngădui să mă bucur de el. Benjamin Franklin spunea că „cine nu planifică, îşi planifică eşecul”. Am o serie de obiective scrise, o parte din ele având de a face cu România, iar pentru îndeplinirea unor obiective întotdeauna ai nevoie de o bună planificare, de o strategie. Indiferent la ce domeniu ne referim, dacă îţi faci o planificare ai şanse mult mai mari să îţi atingi obiectivul. 80% din timpul pierdut de oameni se datorează faptului că nu ştiu clar ce au de făcut. Se spune că fiecare minut pe care îl dedicăm planificării ne va ajuta să câştigăm cel puţin 15 minute la executarea unei acţiuni.

De moment viaţa mea şi a familiei mele este aici, în Spania. În ciuda tuturor planurilor făcute nu aş putea spune dacă în viitor voi locui în România sau în Spania. Cred că aş alege o cale de mijloc care să îmi permită să locuiesc în ambele ţări. Nu scot din calcul nici explorarea altor tărâmuri, cum ar fi de pildă Statele Unite, faţă de care am o curiozitate şi o admiraţie specială. Există lucruri care nu întotdeauna merg conform rutei planificate şi atunci trebuie să retrasezi ruta. Când ai copii şi responsabilităţi în orice moment lucrurile pot lua o turnură diferită. Însă ştiu un lucru, în momentul de faţă viaţa mea se leagă de două ţări: România şi Spania. Ambele au avut un impact extraordinar în viaţa mea şi am o datorie morală faţă de ele. Dacă mi se va ivi prilejul să întorc binele primit din partea lor, o voi face fără niciun fel de dubiu.

Cum este viața de zi cu zi la o revista exclusiv cu voluntari, având în vedere că nu sunteți o redacție propriu-zisă cu oameni care să se ocupe de documentare, de redacție, grafică, publicitate, mă rog, tot ce presupune o revistă făcută de o redație plătită ?

Dacă nu aş fi iubit ceea ce fac probabil aş fi renunţat de multă vreme la acest proiect, deoarece, cum probabil aţi experimentat şi voi la RoBarna, să ţii un ziar pe cheltuială proprie şi bizuindu-te pe voluntariat nu e treabă uşoară. Oamenii dispuşi să facă ceva în mod voluntar sunt o raritate. Am început ziarul de unul singur. Îmi amintesc că atunci când am scos prima ediţie tipărită a ziarului România Expres cineva mi-a spus: „Bănuiesc că pentru un asemenea ziar dispui de o echipă destul de mare”. Nu am spus nici „Da”, nici „Nu”. Am răspuns cu o întrebare: „Tu ce crezi?” Acea persoană nu a mai răspuns întrebării mele. I-ar fi fost prea greu să creadă că acel ziar de 24 de pagini îl făcusem singur din scoarţă-n scoarţă. Toată povestea asta a început când am fost dat afară de la ziarul Românul din Spania, unde realizam rubrica de sport şi de divertisment şi de la Radio Românul, unde prezentam programul „Dimineţi pe româneşte”, alături de Daniel Sanchez şi Felix Damian (în primele luni de la lansarea programului) şi mai apoi alături de Irina Sîntimbreanu. Acela a fost primul meu pas în jurnalismul din Diaspora şi nu aş putea niciodată să uit momentele minunate petrecute acolo, mai ales cele de la radio, unde am avut un excelent feeling cu ascultătorii şi unde am investit mult suflet, mai ales că am coincis cu începutul acelui program.

Când eşti dat afară de la un loc de muncă nu îţi cade bine, normal, însă ulterior mi-am dat seama că asta m-a determinat să aleg viaţa de antreprenor. Se mai spune că „un şut în fund este un pas înainte”, iar pentru mine chiar aşa a fost. Am o deosebită consideraţie atât pentru Felix Damian, pe atunci redactor-şef la ziarul Românul din Spania, care m-a luat în echipa lui, cât şi pentru Nicu Dendiu, patronul ziarului şi a radioului. Aşa că am pornit la drum cu România Expres, cu foarte puţini bani, fără niciun fel de subvenţii, fără cunoştinţe de machetare a unui ziar, de prelucrare a pozelor, de informatică etc. Tot ce ştiam era să scriu şi tot ceea ce eram dispus să fac era să învăţ cât mai mult. Şi asta am şi făcut, am învăţat să machetez propriul ziar, să prelucrez poze, să îmi crez un site pentru ziar… Toate de unul singur, pentru că întotdeuana mi-a plăcut să fiu un autodidact.

Am găsit câţiva voluntari, majoritatea tineri dornici să exploreze tărâmul jurnalismului, care scriau articole pentru ziar. Apoi în scurtă vreme am reuşit să acoperim cheltuielile cu tipărirea şi distribuţia ziarului în toată Spania. Ba mai mult, o perioadă am scos şi o ediţie pentru Benelux. Având în vedere că peste 90% din cititori deja dispuneau de calculatoare, tablete şi telefoane mobile Android sau iPhone, de la finalul anului 2015 am renunţat la ediţia tipărită şi ne-am concentrat atenţia pe ediţia online www.romaniaexpres.com, care de altfel a apărut înaintea ediţiei tipărite.

Multă vreme probabil a fost cel mai viu şi mai complet ziar existent în Spania şi nu mă îndoiesc că unii au răsuflat uşuraţi când am decis să nu mai scoatem ediţia tipărită. Ediţia tipărită conţinea: patru pagini de ştiri din toate zonele Spaniei, şi câte o pagină sau maxim două cu ştiri din România, ştiri despre Diaspora, sport, curiozităţi, divertisment, mondene, sănătate, cultură şi o pagină specială pentru copii, aceasta din urmă cu o poveste românească în episoade, un capitol de istorie sau geografie a României, o poezioară românească şi un joc pentru cei mai mici. A fost o experienţă minunată, însă extrem de grea, cu multe nopţi nedormite, cu câte 12 până la 16 ore de muncă pe zi şi chiar cu aţipiri la volan în zilele în care făceam distribuţia ziarelor. Dar a meritat. Am învăţat multe din acea experienţă şi tot ce am asimilat avea să-mi folosească în viitor şi nu doar în jurnalism. Aşa că nu regret niciuna din experienţele trecute.

Reușiți să vă acoperiți cheltuielile?

O ediţie online nu implică o investiţie atât de mare ca şi cea tipărită, însă se cheltuie destul timp, iar timpul înseamnă bani. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să mi se reproşeze că nu acoperim suficiente evenimente şi că nu suntem un ziar complet. Aşa este, nu suntem un ziar complet. Facem ce putem, cu resursele pe care le avem şi cu puţinii voluntari de care dispunem, însă facem totul cu pasiune şi facem dedicând timp din timpul nostru şi al familiilor noastre. Nu putem asista la toate evenimentele, nu putem scrie atât cât ne-am dori. Asta ar însemna să renunţăm la munca noastră pentru a ne dedica în întregime jurnalismului, iar jurnalismul gratuit nu este un mare negoţ, doar dacă ai alte negoţuri pe care să ţi le promovezi prin intermediul acestuia.

Din ce trăiești de fapt?

Am mai multe surse de venit. Însă principala mea activitate este dezvoltarea de profesionişti în domeniul Network Marketing-ului. Sunt un networker şi, alături de soţia mea Monica, sunt manager în cadrul companiei Forever Living Products, o multinaţională nord-americană care distribuie produse pe bază de aloe vera şi produse apicole. În urmă cu trei ani, împreună cu soţia, am achiziţionat o franciză de distribuţie a acestor produse. A fost o investiţie nesemnificativă pentru un negoţ atât de bun. Cu doar 400 de euro poţi pune pe picioare o afacere rentabilă dacă eşti ambiţios.

Ca pentru orice afacere ai nevoie de trei lucruri: curaj, entuziasm şi perseverenţă. Dacă le ai acestea, restul aproape că vine de la sine. Pe de o parte ne ocupăm de distribuţia acestor produse în Spania şi alte 159 de ţări unde există Forever, ajutând oamenii să se simtă mai bine şi să se vadă mai bine. De altfel, sloganul nostru este „Look Better, Feel Better”. În acest sens facem prezentări de produse în diferite colţuri ale Spaniei. Pe de altă parte ne străduim să ajutăm şi alte persoane să îşi dezvolte propria franciză folosind aceste magnifice produse. Apoi, le oferim cursuri de formare profesională şi dezvoltare personală pentru a avea un demaraj cât mai bun în afacere şi pentru a-i ajuta să fie din ce în ce mai buni în ceea ce fac. Nu este un negoţ convenţional cu şefi şi angajaţi, este unul cu lideri şi întreprinzători de succes, nu este un negoţ unde unul comandă şi altul execută, ci unul de echipă, unde toţi avem idealuri şi vise personale, dar unde avem şi obiective comune.


Publicitate
digimobil


Este un negoţ care îţi oferă câştiguri doar în măsura în care ştii să-i ajuţi pe ceilalţi. De când sunt networker am descoperit că, indiferent de domeniu în care activezi, cu cât îi ajuţi mai mult pe oamenii din echipa ta să-şi atingă obiectivele, cu atât mai repede se îndeplinesc propriile tale obiective. Aşa că mă simt minunat ajutându-mi semenii să-și îndeplinească visele.

Însă aceasta nu este singura mea activitate. Nevoit fiind să îmi creez propriul site pentru România Expres, treptat am devenit un împătimit al Graficii şi Design-ului Web, iar acum realizez pagini web pentru alte companii, unele destul de importante. De asemenea, îmi place să mă joc cu Photoshopul şi alte programe de editare.

Cine ți-a fost aproape la dezvoltarea proiectului de-a lungul timpului?

Fără niciun dubiu, soţia mea, Monica-Maria Săcăcean. Ea este mâna mea dreaptă şi combustibilul care mă pune în mişcare. O port mereu în suflet. Ea este totul pentru mine. Ceea ce sunt azi sunt datorită ei. Am să vă spun un secret: ea a fost cea care a ales numele ziarului. E o femeie plină de inspiraţie şi intuiţie. Soţia mea e persoana care mi-a schimbat viaţa. Niciodată nu îi voi putea găsi o răsplată suficientă pentru a-i întoarce tot binele pe care mi l-a făcut. Sper că nu te superi dacă profit de ocazie să-i spun public „Te iubesc!”.

alin sacacean familia

Împreună cu soţia mea, care este traducător autorizat de către Ministerul Justiţiei din România, încercăm să-i ajutăm pe românii care sună la redacţia ziarului pentru a solicita diferite informaţii. Foarte des ne sună oameni pentru a le recomanda un avocat român, un magazin românesc mai apropiat de zona lor sau o firmă de distribuţie de pachete care are rută prin zona lor, alţii ne sună pentru a cere informaţii referitoare la diferite servicii pe care le oferă consulatele româneşti sau Ambasada României. Cu alte cuvinte, pot spune că oferim consultanţă gratuită multor români. Pentru noi ajutarea semeneilor a devenit o filozofie de viaţă.