Lady O. Ofelia Cozma (3)

Lady O. Ofelia Cozma (3)

Trimite și altora
  • 16
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    16
    Shares


După ce a murit Gelu am schimbat contractul pe un apartament mai mic, să mă pot descurca cu banii. Cei care aud că ai stat 20 de ani în Kuwait își imaginează că trăiești fără griji. Doar că noi am stat acolo atâta din acuză că mereu a trebuit să facem bani pentru o situație. Casa noastră, cu tot ce trebuia în casă și acolo și aici,  apoi boala mea, mama lui care era tot în întreținerea noastră, verile, care erau fără salariu, chiria, apoi boala lui cu tratamentul de susținere a sistemului. Salariul meu nu acoperea în întregime costurile dializei) regimul alimentar,  toate astea ne-au permis să trăim civilizat și decent, fără excese, dar și fără să facem mare spor. Nu unul care să mă ferească de grijile bătrâneții. S-a dat totul peste cap. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă.

Singură, într-o țară străină, am trăit înstrăinarea aia adâncă. Oameni care nu te mai cunoșteau oricum, fiindcă nu le mai erai de nici un folos, casa goală și un motan uimit. Munceam până seara în școală. Rămăsese lângă mine Lilani, cea care avea grijă de Aki în vacanțele de vară și de casă, câteva ore, în rest. Lilani care și acum mă sună, îmi scrie, nu uită niciodată ziua lui Sir, nici data în care a murit, nici ziua mea. Mi-a rămas Lilani familie. În vara lui 2013 am venit în vacanță și m-am mutat aici unde nu aveam amintiri comune, unde doar dorea să fim. Apoi am plecat înapoi la scoală. Școala era singurul punct de care nu trebuia să mă ocup atunci, era stabil.

Dar am dus-o greu. Aveam o fobie nouă: că mă lovește o mașină și mor acolo și ai mei cum se vor descurca acolo cu toate cele și cu Aki, știind ce greu mi-a fost mie, care măcar știam câte ceva. Prin iarnă m-am cam hotărât să vin acasă. În februarie am comunicat conducerii decizia mea, să poată scoate postul pentru recrutare. Am început să iau somnifere, să pot să dorm câteva ore și să nu cad din picioare, să îmi fac orele. Asta, după ce de vreo două ore mi-a fost rău la școală. Nu voiam să termin anul altfel decât mă știau colegii, om responsabil și eficient. Îmi era frică pe stradă, să nu mă lovească o mașină. Îmi era frică să merg pe stradă. Mă țineam de garduri. Nu ieșeam nicăieri decât la școală, unde mergeam pe jos, iar săptâmânal la oraș pentru aprovizionare. Poate că doar înnebuneam, într-un fel discret, fără să observe oamenii.


Românii din diaspora au în casa TV românescdolce telekomStai informat, tine legătura cu țara / Tv prin satelit oriunde în Europa /


Și a mai fost o întâmplare care mi-a arătat că sunt îndrăgită și respectată de colegi. Mi s-a pus în vedere sa nu mai vin complet în negru. Și, cu această indicație în cap și-n inimă, mergând spre printer, după ore, să ridic niște foi pentru lecții, m-am întâlnit cu prietena mea Hendra care m-a văzut abătută, m-a întrebat până i-am zis, plângând. A doua zi, când am intrat in teatru, unde se ținea briefingul zilnic dimineața înainte de careu, toate învățătoarele de la școala primară (cu clasele cărora aveam eu ore) erau îmbrăcate în negru și stăteau împreună, să se vadă grupul negru. Și m-au chemat între ele. Și acum plâng de emoție când îmi amintesc gestul lor. Între timp, împachetam „viața”. A fost o întâmplare care m-a speriat.

Pusesem pe un site cu vânzări unde puneau expats diverse bunuri, acolo fiind un du-te-vino continuu. A venit un om care a tot aruncat ochii prin sculele lui Gelu și prin electronice, a zis că vrea să vină cu soția. Si când a sunat că vine, eu nu am mai avut grijă să fie Rachel (care se mutase în bloc cu mine și avea grijă zilnic dacă sunt ok) cu mine, el a tot amânat ora, astfel încât a venit pe la nouă seara, cu trei femei si patru copii, ele complet acoperite (bedu le ziceam) și s-au împrăștiat prin toată casa, și pe unde aveam cutii pentru cargo, ma tineau de vorbă, ceilalți umblau, am găsit-o pe una trăgând de sertarele de la bucătărie (acolo aveam puse acum actele, banii, bijuteriile rămase, in fine, tot ce era mai de valoare), iar la un moment dat am prins o privire de-a lui care m-a speriat, mi-a zis ceva de Gelu și de Dumnezeu; știu că mi-am zis: sunt o femeie străină, într-o țară străină, nu știe nimeni cine a venit în casă, poate să mă omoare ăsta dacă nu-i dau ce vrea, mă jefuiește, sunt mulți, de ce au venit atâția la ora asta? I-am zis cu blândețe că să vină a doua zi, că îi împachetez deoparte ce vrea, ca e târziu, că am serviciu, să-i văd plecați, că de fapt ele nu voiau nimic de bucătărie. Mi-a venit rău, am ajuns la spital. Am clacat. Apoi am sunat la cargo să împacheteze tot, am lăsat pt Lilani ce am lăsat și atât, am zis că mai bine le dau aici de suflet. Ceea ce am făcut.

În vara lui 2013 m-am repatriat. Cu Aki și cu un cargo în care mi-am împachetat viața mea de adult și de familie. A venit fratele meu acolo să ne ia și să ne aducă acasă. Femeie singură, plecată din țară de 19 ani, cu vârsta de 53 de ani, la care ești moartă pe piața muncii, nu cunoști pe nimeni, abia de mai știi numele străzilor din oraș. Prea obosită și la o vârstă la care vrei tihnă, nu agitașie și proiecte mărețe, pentru care oricum n-ai nici bani nici energie. Am colaborat la TREI școli private. În toamnă am mers la o școală și am lucrat fără salariu, ca să încep de undeva, să văd cum sunt pe sistemul din România. Activitatea mea aici este una de afterschool. Anul următor am mers la școala din complex. Cu tot cu mobilier și cu materiale școlare. Cred că am lăsat niște urme aici, ba, mai mult, cred că multe lucruri s-au făcut odată cu mine și au fost continuate, așa cum le văzusem, învățasem și aplicasem la BSK.

Am muncit la o altă școală, mai veche, la managementul sălilor de clasă și al spațiilor comune ale școlii, ocazional întrând pe câte o oră ca substitute. Intre timp am făcut și un afterschool, dar care nu a funcționat nici o oră, persoana care avea spațiul s-a răzgândit. Ăla a fost un eșec pe care l-am resimțit din plin. În 2018 m-am retras. Am un blog, acolo mai povestesc. Am fost invitată la câte o școală, mentorat cu elevii. Cu adulții am întâlniri în care vorbesc despre educație și stil, la fel și cu tinerii. M-am ocupat de imaginea câtorva persoane. Și de organizarea unor dulapuri. Amenajări interioare la câteva apartamente. Desigur că ale mele au fost primele.

Deși nu mai am un loc stabil de muncă, simt că acest activism social al meu aduce mai multă plus-valoare, un profit social. Or, asta e bine, înseamnă că pot fi de folos. Cred că se poate trece și prin dureri, griji, tristeți, cu spirit și cu grație. Pe mine m-au salvat și mersul la operă, la teatru, la filarmonică, filme, cititul, legătura cu oameni creativi și activi.

Pandemia m-a prins destul de încercată la situații de criză. Comuniștii, apoi lipsurile, locurile, toate m-au antrenat pentru o viață cumpătată, la nevoie chiar austeră, cu acest cult al locului în care locuiesc, pe care, indiferent cum e el, să mi-l fac cuib. Și în care să mă simt în siguranță si bine cu mine. Și chiar cred că merit să îmi fie tihnă și pace cu mine și în jur. Aș vrea să pot să călătoresc atâta timp cât mă mai țin puterile. Și să pot să am grijă de mine și să mă bucur de ai mei, familie și prieteni. Și să scriu. Să povestesc. Poate cuiva îi e de folos ceva din toate cele

-Când ți-ai dat seama, prima oară, că oamenii iau în serios felul în care te îmbraci? Că nu aveai neapărat nevoie permanența unor venituri ridicate pentru a ieși în evidență?

-Încă din facultate. Deși nu se găsea mai nimic, ori poate tocmai de aceea, am devenit creativă și am început să improvizez, să îmi pun tușa mea. Cu câte un accesoriu construiam ceva diferit. Când am ajuns în Kuwait, am început să fac lucruri faine cu bani foarte puțini. Am spirit organizatoric, am un pragmatism format tot din permanenta chiverniseală pe care am tot fost nevoită să o aplic. Sunt conștientă de faptul că mă ajută ochiul, că am un simț al proporțiilor, al culorilor, că mereu m-a atras frumosul sub toate formele lui, iar designul cred că ar fi fost o opțiune, dacă aș fi avut alte condiții în vremurile în care am crescut eu.

Mereu am reușit să armonizez un spațiu, mutând sau adăugând o piesă. Și acum fac lucrul ăsta pentru prieteni. Dar felul în care m-am prezentat, oriunde am mers, că era o vizită, ori o recepție cu protocol înalt, că eram la școală sau în vacanță, cred că are o caracteristică: adecvare cu situația.

Sunt mulți ani de când merg cu prietene sau colege în oraș la cumpărături, sfătuindu-le ce să cumpere, potrivit cu ele, cu casa lor, cu persoana pentru care poate cumpărau un cadou. Nu știam pe atunci că asta înseamnă personal shopper și personal style adviser.

Acum un timp am primit un mesaj de la o persoană care locuiește în Belgia. Mi-a scris că mă găsise pe Facebook, și era coleșită de acest fapt. Pe când eu eram tânără, ea era copilă, locuia in același bloc cu soacra mea. Și mă aștepta în fiecare zi, când veneam de la serviciu, să vadă cum o să arăt în ziua aia. Apoi a aflat că noi am plecat în Kuwait și mergea la soacra mea, să îi povestească despre mine. Odată, a intrat în camera in care erau lucrurile mele și era fascinată, își amintea un parfum în sticlă roșie (Samsara), care era parfumul meu. Eu am amuțit, fiindcă nu am știut că încă de pe atunci eram un model. Altă dată, mi-a spus o doamnă de la operă că se adună la intrare ca să vadă cu ce ținută o să vin.  O colegă de la școală mi-a spus că știe de la intrare dacă sunt venită, că „miroase a Ofelia”, eu schimbând parfumurile, pesemne e un ceva al meu distinctiv. Așa cum spuneam eu în anii 90 că în duty-free miroase a Occident.

Când eram la școală, adesea vorbeam cu colege, învățasem tot felul de tips & tricks pe care le învățam. Asta fac și acum. Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine. Pot să am o curea pe care am dat mai mult decât pe toate hainele. Și, oricum, nu este vorba doar despre haine, ci despre un ansamblu armonios, începând cu culoarea părului și tunsoarea, ochelarii – dacă există – machiajul, încălțămintea, parfumul, alte accesorii și hainele. Dar am învățat cu ce să punctez și unde nu se poate „trișa”.  Și mi-am mai dat seama de ceva: toate lucrurile mele seamănă între ele și cu mine.

Și când spun toate lucrurile, mă refer și la cele din casă, mobilă, prosoape, perdele, pahare… este o coerență care s-a construit cu pași mici și ritmici și care pot spune acum că sunt stilul meu. Și poate că ăsta este „secretul” meu, autenticitatea, fac lucrurile în felul meu, așa cum le simt și mi le simt potrivite. Asta cred eu că mi-a conturat imaginea asta de firesc, de nechinuială, de recognoscibil. Faptul că nu este discrepanță între felul în care arăt, mă port, trăiesc în casă și în afară ei, in online și offline, faptul că sunt eu în toate ipostazele, toate astea au făcut să devin un personaj, un brand.

...

-> citeste partea a patra

...


Trimite și altora
  • 16
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    16
    Shares