Literatura sub semnul istoriei

Literatura sub semnul istoriei

Trimite și altora
  • 11
    Shares

  • România este țara invitată la a 77-a Ferie a cărții din Madrid. În ultimul secol literatura sa a fost marcată de totalitarism și exil.

„Dupa ce i s-a interzis tot ceea ce se putea nega sub soare începând cu soarele însăși…” Despre ce ne aduce aminte acest tip de frază? Exact: sună a Cioran, Emil Cioran (1911-1995). Pe fundul sertarelor sale încă mai apar câteva pietricele strălucitoare și acum se publică în spaniolă doua opere din tinerețea sa – ceea ce în cazul său nu ne vorbește de imaturitate pentru că viziunea sa asupra lumii și stilul său s-au menținut mereu mai mult sau mai puțin fidele lor însele. Fernando Savater va prezenta amândouă cărțile împreună cu Luminița Marcu, doctor în literatura română și profesor la Universitatea din Salamanca, în data de 9 iunie în cadrul Festivalul Cărții din Madrid. Una dintre ele, versiunea completă și originală a cărții “Lacrimi și sfinți” 1937 – lui Cioran i-a părut rău că a trebuit să o scurteze și să o adapteze, “din pietate față de agnosticii francezi”, el care gândea că este cea mai bună carte a sa; cealaltă “Peregrinări”, mănunchi de texte scurte și sentințe lapidare ca cele care deschid acest paragraf și care se întorc undeva prin anul 1945 și al cărei manuscris se odihnea inexplicabil până acum în fundurile bibliotecii Jackes-Doucet din Paris.

Expatriați

Este semnificativ să începem acest periplu prin literatura română cu apatridul Cioran, care s-a făcut cunoscut în Europa începând cu momentul în care, expatriat la Paris, a început să scrie în franceză, (Mauriac susținea că scria cea mai bună proza de la Pascual încoace), pentru că înstrăinarea sa de decade, fără a te lăsa să te gândești pentru asta la paradisul pierdut al satului său Rășinari, este foarte specific românesc. În Paris cultiva prietenia cu compatriotul său Eugene Ionesco, autor al operei “Cântăreața cheală” și “Rinocerul”, pietre de hotar ale teatrului absurdului. Exista o fotografie foarte grăitoare în care se văd cei doi pe una din străzile din Paris, cu polifațeticul Mircea Eliade care se afla acolo în trecere și care va și muri de un atac de inima provocat de lectura elogiului pe care Cioran i-l închina în “Exerciții de admirație”.

cioran ionescu eliade
Cioran, Ionesco y Eliade, în Paris, 1977. Louis MONIER (GETTY)

Cazul acestor trei coloși români exilați nu este surprinzător ci un model național. În a sa „Sinteză personală și cronică”, Marcu semnalează că exilul care s-a impus atâtor scriitori sub regimul comunist, se extinde sau se renovează în diaspora actuala cu o pleiada de scriitori mai tineri și contemporani care trăiesc în alte țări și scriu în alte limbi. Cătălin Dorian Florescu trăiește în Elveția și scrie romane în limba germană (Zaira și Masajistul orb) traduse în multe alte limbi; ultima data când am vorbit cu Marius Daniel Popescu care a scris în franceză opera sa excelentă „Simfonia lupului”, era șofer de autobuz în Lausane și conducea revista „Le persil”, specializată în autori elvețieni. Ramona Bădescu a scris în franceză 25 cărți de povești pentru copii, răspândite în lumea întreagă, și cu ediții spaniolești. Gyorgy Dragoman, celebrul autor al „Regelui alb”, carte povestită de un copil de 11 ani ai căror parinți au fost trimiși într-un lagăr de muncă pentru că au semnat o scrisoare de protest, lucru care a adus ruina întregii familii, locuiește în Budapesta și scrie în ungurește; Ioan T.Morar, care în romanul „Negru și roșu” îndrăznește să atingă doua teme până atunci tabù – deportarea țiganilor și genocidul comis de către Armata română împotriva evreilor din Odesa – scrie în română dar trăiește în Franța.

Ei și mulți alți poeți și scriitori, prelungesc, zeci de ani după dramaticul final al dictaturii, fuga de talente care determinat-o pe Herta Muller, româncă de etnie germană, să se exileze mulți ani înainte de a fi distinsă cu Premiul Nobel pentru cărți scrise în limba germană despre care spune ”astăzi aș fi preferat să nu mă mai regăsesc pe mine însămi”, descrie relațiile tensionate între aspectele cele mai grotești și brutale ale vieții în țara sa în timpul dictaturii lui Ceaușescu.

O suta de ani ai unei țări moderne.

Natural, nu toți au plecat, rămân în București autori ca Varujan Vozganian (1958) și Dan Lungu(1969), ca să citam doar doi din cei mai cunoscuți în Spania. Primul este autorul Cărții Șoaptelor, memorie romanțată autobiografică, familiala și colectivă, epopee în șoaptă sau cum o numește el „carte de psalmi” despre persecuția împotriva armenilor ocazionată de genocidul turcilor în 1915, persecuția naziștilor și regimului stalinist. Joi, 7 iunie, va vorbi la Feria del Libro din Madrid și acest ex-ministru, personaj de aspect peculiar, aproape fosforescent și mare scriitor. Lungu, pe lângă a fi un scriitor atractiv, vesel, cu stil lejer și precis, aplică cunoștințele sale de sociologie în demersul literar, de exemplu în „Sunt un geezer comunist”, unde, prin intermediul unei bătrâne care povestește propria viață, explică ”enigma psihologică” conform căreia, multa lume care, la fel ca și protagonista sa, deși a trăit sub un regim totalitar, sever și umilitor, tânjește după el.

ana blandiana
Ana Blandiana, în Bogota. DANIEL MORDZINSKI

Literatura română se prezintă ca invitată de onoare la Feria de carte de la Madrid, sub lema generica „Istoria de descoperit”. Istoria ascunsă este o obsesie națională. Pentru că, spre deosebire de alte țări a căror traiectorie literară a urmat – prin intermediul epocilor, a traumelor și rupturilor – o traiectorie inteligibilă și o deriva lineală, zbuciumata istorie a României moderne care împlinește acum 100 ani – „s-a născut” în 1918 după primul război mondial, cu anexarea Transilvaniei formând România Mare, care, după al doilea război mondial se micșorează, prin pierderea Moldovei și Bucovinei, – a determinat ca transmiterea puternicei moșteniri literare de la o generație la următoarea, să fie în mod deosebit, chinuitoare. Mare moștenire dar problematică.

Astfel, sub protecția Institutului Cultural Roman și datorită apariției unor prolifici și excelenți traducători spanioli, au ajuns la noi aproape simultan, bijuteriile frumoasei epoci, cea interbelică, cele ale exilaților epocii comuniste, ale celor care ”au rămas” și ultimele noutăți ale scriitorilor contemporani: clasicul literaturii dandi si boema, depravații Crai de curtea veche, de Mateiu Caragiale(1885-1936), în același timp cu Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război și Patul lui Procust , opere maestre ale unui artist care mai apoi se corupe adulând tiranul pentru ca să primească în schimb firimituri: Camil Petrescu (1894-1957) – și ca „Același drum de toate zilele” de Gabriela Adameșteanu (1942).

[…]

O literatură sub semnul istoriei, care este fără îndoială un semn incomod, neliniștitor.


Traducere: Maria Liciu
Articolul original El Pais sub semnătura lui Ignacio Vidal Folch

  • 11
    Shares