La a unsprezecea ediție a premiului María Elvira Muñiz, distincția a revenit poetului Juan Ignacio (Nacho) González pentru munca sa în fruntea caietelor „Heracles și noi” cărora le-a dedicat ultimii 30 de ani de activitate. Juriul a evidențiat „devotamentul, generozitatea și efortul” care au permis răspândirea gratuită a poeziei între sute de cititori și care i-a determinat pe mulți tineri autori să scrie primele lor texte.
Asociația Scriitorilor din Asturias i-a acordat premiul pentru poezie în limba spaniolă pentru volumul „Los Jardines en Ruinas”. O viață dedicată educației și poeziei în Gijón, care acum este de două ori recompensată.
Născut la Mieres în 1960, trăiește în Gijón din 1971. Nacho este profesor la Departamentul de Sociologie al Universității din Oviedo în domeniul asistenței sociale, un militant istoric al ecologiștilor din Asturias, fiind co-purtător de cuvânt pentru Alternativa Verde por Asturias EQUO și este, poate în primul rând, poet.
A participat la operele: „Cimavilla de retornos pasiones y canallas” / Cimavilla de în-toarceri, pasiuni și ticăloși și „Gijón reflejos de ciudad” / Reflexii ale orașului Gijón (pe fotografii de Juan Garay). A fost distins cu premiul „Ciudad de Alcorcón” pentru poezie în 1986 și cu premiul „Emeterio Gutiérrez Albelo” din 1996 la Tenerife
Poetul asturian Nacho González
Nacho González este autor al volumelor „Otros labios acaso” / Alte buze poate (1985), „Velar la arena” / A veghea în nisip (1987), Arta divinatorie (1995), „Contra la oscuridad” / Împotriva întunericului – cu José Carlos Díaz – (2003), „La vieja música” / Muzica veche – cu Javier García Cellino – (2004), „El cuaderno de la ceniza” / Caietul de cenușă (2013), „Cuando enero fue pasto de las llamas” / Când ianuarie a fost ars (2015), „El cuaderno de la guerra (y algunas notas sobre la paz)” – (2018) / Caietul de război (și câteva note despre pace) – 2018 și „Cuaderno para un confi-namiento” (2020) / Caiet pentru izolare. și-a adunat opera poetică în antologia „Los Jardines en Rui-nas” / Grădinile în ruină (2019). Nacho își trage seva de pe străzile orașului Gijón, care au fost bine reflectate în scrierile sale.
Nacho González a lucrat și ca redactor, aflându-se în spatele colecțiilor „Cuadernos del bandolero” / Caiete de bandit și „Heracles y nosotros”/ Heracles și noi, iar din cadrul Societății Gesto a promovat și condus nenumărate evenimente culturale în Gijón.
Coperta antologiei „În țări ca acestea”, poezie culeasă în anii 1985-2020
Din 2004, când a devenit tată, timp de aproape un deceniu, Nacho González a încetat să mai publice, ceea ce nu înseamnă că nu a continuat să scrie în caietele lui care l-au însoțit întotdeauna, mai ales în călătoriile sale frecvente cu trenul spre Madrid, datorită activității politice căreia i-a dedicat o neobosită luptă.
Juan Ignacio González a prezidat un grup poetic și o societate culturală, Gesto, mai bine de treizeci de ani. El a avut fericita idee de a reuni, în 1982, cele mai tinere voci ale poeziei din oraș în recitaluri susținute la vechea Catedră de Extindere a Universității de pe strada Begoña. Ca urmare a inițiativei, a apărut Grupul literar Cálamo a editat și câteva colecții de poezii.
Nacho González se folosește de un poem de Yorgos Seferis pentru a avertiza cititorul că uneori poeziile sale tratează inevitabila înfrângere a ființei umane [„Veți câștiga când veți fi supuși”].
Așa cum îl descrie José Carlos Díaz într-o recenzie, Nacho „a construit o operă, nu doar extinsă, dar care a și câștigat loialitatea multor cititori și admirația multor colegi de breaslă.”
„Pandemia ne-a oferit un timp pe care nu l-am avut, este un moment bun pentru poezie”, a declarat autorul de curând. Și pentru a descoperi ce drumuri poetice i-a deschis izolarea, ce a explorat prin gânduri și versuri, am decis sa îl abordez într-un interviu care să îl dezvăluie cititorilor noștri.
„Caut muzicalitatea, vorbesc în decasilabe chiar și când sunt la cursuri”, spune el. Sper să captez chiar și în traducere muzicalitatea vorbelor poetului.
ULTIMA FRONTIERĂ
Eu am primit în grijă veghea focului Am împlinit cum se împlineste vechea moștenire, precum ne învață codicele strămoșilor.
Cu el am rătăcit păstrând jarul prin trecătorile unde urlă lupii, pe pajiștile verzi unde cirezile nu tac si liniștesc păstorii frigul zorilor înainte ca zeii legile lor peste legi să pună între fierul și forja templelor urii și aruncând mocirlei învinșii.
De atunci îndeletnicire fu crima și noaptea perpetua alibiul nevoii ei.
Am văzut, sfâșiată, pielea copiilor viscerele lor, încă abur, devastând tribunele.
Am fost condamnat să trăiesc uitarea cum soldatul păzește săbiile crimei, sub ploi.
Luați focul Nevoie nu-i mai am Aduceți aproape rugului mâinile reci ardeți cărțile toate cele de învață să trăiești fără nicio speranță.
Mișcați cenușile căutați în jăratec, între fum și mărăcini, cioburile care să vă ajute să trăiți netemători pe ultima frontieră.
În original:
THE LAST FRONTIER (sobre fotografía, de Javier Fernández Teruelo)
Yo recibí el encargo de velar por el fuego. Cumplí como se cumple con la vieja heredad, como enseñan los códices de los antepasados.
Con él anduve errante preservando las brasas por los desfiladeros donde aúllan los lobos, por las verdes praderas donde muge el ganado y aquietan los pastores el frío de la aurora, antes de que los dioses impusieran sus leyes entre el hierro y la fragua de los templos del odio y arrojaran al cieno a los vencidos.
Desde entonces el crimen fue el oficio y la perpetua noche su coartada.
He visto, laceradas, las pieles de los niños, sus vísceras, aún tibias, asolando las gradas.
He sido condenado a vivir el olvido como guarda el soldado las espadas del crimen, bajo los aguaceros.
Tomad el fuego, ya no lo necesito, acercad a la hoguera las manos ateridas, quemad todos los libros que enseñan a vivir sin ninguna esperanza.
Removed las cenizas, buscad en los rescoldos, entre el humo y las zarzas, la esquirla que os ayude a vivir sin el miedo en la última frontera.
