Ne scăldăm în lumină, dar nu ne preocupă ce o generează decât atunci când se stinge.
Şi așa cum privighetorile și canarii n-au nevoie de cineva care să pună pe note cântecul lor sau clipocitul izvoarelor, foșnetul frunzelor, balenele și vuietul mării n-au luat nicodată ore de canto, așa cum păsările zboară fără să li se pară mare lucru, la fel și poezia vine din suflet trecând prin el așa cum ne este inspirată din absolut.
Nevoia de poezie este ca nevoia de lumină, ea nu are nevoie de prezentare cine simte nevoia o scrie sau o caută, o găsește și se bucură de ea. Pentru că poezia se dăruie și pentru că hârtia e scumpă iată că internetul face acum posibil un lucru pe care tiparul n-a reușit să-l facă niciodată, anume acela de a permite accesul liber , nelimitat și gratuit la poezie, atât celor ce vor să creeze cât și celor care vor să se bucure de ea.
Frunzele toamnei
Din frunzele toamnei nebune răsar
Uitate iubiri undeva prin cuvinte
În umbra luminii de-un galben amar,
Iar vinul cel dulce ne-aduce aminte
Că oameni doar suntem și îngeri mai rar.
Din vara cea caldă rămasă în urmă
Să-și dea corigența la anul în curs,
O rază de soare rebelă mai scurmă
Amurgul cel roșu cu sângele scurs
Și mult s-a vorbit, dar nimic nu s-a spus.
În vântul ce bate mesajul se scrie
Cu slove prin aer grăbit către poluri
Și strugurii plâng după vița-de-vie
Se mint și se-alintă cu alte simboluri
Că știu numai dânșii ce nimeni nu știe.
Pământul părinte-l sărută și mor
Când frunzele toamnei fatal se preschimbă
Din mândre coroane în palid covor,
Iar spațiul și timpul vorbesc altă limbă
Schimbând înțelesul cuvântului dor.
Ovidiu Vasile – Cluj-Napoca
