Îmi place de tine. Mi-a plăcut de când au început să îți rotunjești niște sâni prea mari pentru timpurile când mă adolescentizam eu, atunci sânii mari erau semn clar de predispoziții la perversiuni și stranii patologii sexuale, de parcă ar fi fost plini doar cu parșivenii și desfrânări, sânii mari erau impudici și lipsiți de rușine și trebuia să îi ascund, să îi înghesui, să nu creadă careva că fetița minionă brunetă cu păr cârlionțat (ușor țigancă), crescând s-a transformat în curvă. Așa că i-am presat cum am putut, pe sub oribilul sarafan în care mi-am petrecut adolescența, visând la șosete de dantelă ca Madonna, alt semn de exagerată și vulgară senzualitate, așa cum avea să exprime zâmbetul dirigintelui meu, când m-a scos afară din clasă să merg să mă schimb.
Oana Ursache / Granada
Mi-a plăcut și când ai fost însărcinat, și când din tine a ieșit o fată și apoi, la numai doi ani, un băiat, mari și grăsunii ca niște godaci, puși pe ghiftuială, amândoi. Iar după ce ți-ai făcut treaba cu născutul natural fără alte sclifoseli, ușor cretacic, din moment ce singurul ajutor la naștere primit în maternitate, a fost namila de infirmieră care s-a apăsat pe corpul tău deformat, din care a ieșit copilul ca un dop de șampanie care astupa gaura unui ac de vaccin, dar ai supraviețuit, te felicit și acum când copilul 1 face 21 de ani și copilul 2 face ca mâine 19, sunt mândră de tine pentru că i-ai hrănit pe amândoi, că sânii ăia atât de chinuiți în adolescență acum erau plini de lapte ca Calea Lactee, cu cacofonie cu tot.
Bravo, corpule! Ai făcut o treabă excelentă și abia acum îți mulțumesc. Nici nu știu exact ce mi-a venit să îți scriu, poate pentru că te-ai dolofănit, nu mai ești ca tras ca prin inel, ți-ai făcut rost de niște șolduri de statuetă preistorică de zeiță a fertilității, nici nu știi, dragă corpule, că statuetele astea pe care le-ai tot văzut reproduse prin manualele de istorie, sunt de fapt niște mici amulete, ți se pierd în palmă, exact așa cum corpul tău s-a tot tocit sub în palmele bărbaților care l-au parcurs mângâindu-l, doar că pielea, de la mângâieri și îmbrățișări și atingeri, s-a sensibilizat excesiv, acum tresar atomii pe sub piele de parcă îi apucă parangheliile, serios, îmi imaginez cum atomii se aleargă, se prind, fac dragoste pe sub piele, o nebunie totală, nu-i chip să mă bată o persoană cu palma pe spate, pentru că mi se activează un întreg sistem de alertă, mi se ascut simțurile toate, de parcă nu ar mai exista nicio protecție între stimulul exterior și sistemul neuronal.
Un corp cu bun simț. Nu am pierdut timpul cu el, nu l-am dus la gimnastică, nu am stat la coadă la spital, nu mi-a cerut niciun fel de regim, m-a susținut când am zburat cu balonul și a venit după mine pe munte, a rezistat pe un scooter în Maroc, pe o ploaie și un vânt diluvial. La mai mare dragul de corp. Merită să îi închin vreo două ode.
*
Nu îmi mai amintesc exact care a fost primul semn de îmbătrânire. Poate pentru că am fost tot timpul pe fugă. Nu am avut timp de el. Când au apărut primele fire albe, a fost ok, mi s-a părut că aveam un aer de înțelepciune. Când mi s-au adâncit cele două riduri de expresie în colțurile gurii, mi-au plăcut pentru că am și râs pe cinste toată viața. Era normal ca tot râsul să lase urme.
Lupta cu părul de pe corp am ignorat-o tot timpul și tot pentru că nu au fost necesare intervenții masive. Doar că, în mașină fiind, mi-a spus privindu-mă: mamaaa! Ai un păr pe obraz! Un păr mare!
Cum naiba să îți crească un fir de păr pe obraz, în centrul obrazului, in the middle of nowhere, fără să anunțe, să crească acolo ca prostul, pentru ce? Care era logica lui? Abia atunci nu mi-a înțeles corpul și ca să nu mă supăr pe el, am apelat la antropologie, o fi vreo reminiscență de pe la frații cimpanzei, care se hotărâse să iasă la lumină pe obrazul meu, la 33 de ani. L-am smuls vreo 3 ani la rând și apoi a dispărut.
Iar la exact alți 10 ani, încercând să mă dau cu cremă pe spate, am descoperit chiar în punctul în care se îmbină șira spinării cu șezutul, într-un loc care ar trebui denumit ombilicul spatelui, ei bine exact acolo unde se termina ultima vertebră, a ieșit firul de păr. Îmi imaginez că trebuie să fi fost același, el de pe față, care a decis să nu mai iasă la lumină, ci să marcheze un început simbolic de coadă. Perfect! Cu vârsta mă transform într-o leoaică cu coadă, mă rog, cu un fir de păr sub formă de coadă, pentru că nici leoaicele nu mai sunt ce-au fost, am lăsat părul acolo, în centrul corpului, cel văzut din spate, să văd și eu cât putea să crească, dar a căzut singur și apoi a luat-o de la capăt, nesmintit, cu o energie de un comic desăvârșit.
Îmi înțeleg corpul și îl iubesc, cu excepția firului de păr de la spate, pe care îl consider prietenul meu Neanderthal.
