Aș fi putut să ascult ce se vorbește despre tine și să spun celorlalți „povestea” poeziei lui Viku Zenescu. Dar eu sunt omul admirației precise, vreau să fiu responsabilă de a te fi citit și înțeles.
Sunt obișnuită cu poeți care merg în grup, ușurează lucrurile să nu iei toate deciziile scrisului tău, să mai lași și curentului literar. Nu caut însă poezie căreia îi merge bine ci din cea care e de-adevăratelea. Sunt întrebări recomandate școlarizaților literaturii.
Tu nici măcar nu ar fi trebuit să fii poet ci sculptor. Cum ți se pare poezia, Viku, cum o vezi, dacă tot te consideri de-al breslei?
Ar fi multe de spus. Nu știu dacă trebuia să devin sculptor. Întodeauna jovilam între sculptat, desenat, pictat, performat și scris versuri pe pereții facultății. De aceea m-a bucurat când am descoperit poezia performativă. Întocmai pentru că poate întruni toate aceste arte și să i se spună totuși poezie. Ți-aș arăta povestea debutului meu. Dar nu cred că interesează pe nimeni.
Cât despre breasla poeziei… Ce să zic? Fac parte din ea în măsura în care sunt luat ca parte integrată. Aș fi răspuns poate în urmă cu câțiva ani. Însă am depășit etapa confirmărilor. Apoi, slavă Domnului au fost poeți vechi care m-au luat ca atare și care m-au ajutat și încurcat. Asta s-a întâmplat și pentru că am fost foarte preocupat de poezia mea. Eu am iubit și totodată combătut poeți, bineînțeles că-n mintea și inima mea, pentru a crea ceva specific mie, poezia mea. Așa am înțeles eu că pot aduce ceva nou în limbaj. În măsura în care nimeni nu inventează roata dar o poate reinventa. Practic acest lucru a făcut și slam poetry continuând rostirea poeziei ca spectacol de scenă vechi de când lumea. A fi combătut nu înseamnă a fi înfrânt, mai degrabă a fi viu.
Astăzi cuvântul „hate” a devenit foarte uzitat în spațiul literar românesc. Dar eu cred că micile antipatii sunt numai descărcări nervoase de moment și plăcerea românului de a face teatru. În urmă cu câteva zile mergeam pe stradă și îmi tot venea în minte un vers a unei poete slam din Germania (îmi scapă acum numele). „Să fii diferit nu este o greșeală, este o altă cale pentru a fi bun”. Îmi tot făceam procese cognitive în cap despre ce ar putea înseamna asta cu exactitate. Poate a fi diferit înseamnă și să nu-i faci cuiva mereu pe plac. Apoi am fost distras brusc de o pungă frumos colorată plutind pe cer și m-am regăsit în acea clipă. Cred că asta înseamnă poezia clipa simpatică combătând ceea ce poate fi antipatic.
Nu am scris-o atunci pe loc, pentru că îmi place s-o trăiesc înainte de toate, de aceea mă bazez pe memorabil. Iar mie o rețetă a succesului nu mi se pare întodeauna memorabilă.
Bănuiesc că ești obosit de faza asta cu organizarea perspectivelor și totuși. Cum ai decis că preferi altă artă decât cea care era la dispoziția ta prin studii?
La arte vizuale mă mai întorc dar foarte rar. Am încercat să schimb paradigma din ceea ce nu pot exprima vizual să exprim prin cuvinte în inversul acesteia. Iar lucru acesta l-am resimțit acut ca o reușită enervantă atunci când mi-a fost publicat volumul “Anestezicul din palmă”. Acesta reprezentând cu adevărat debutul în poezie. La recomandarea nimănui mi-am schimbat și pseudonimul adăugând sufixul “escu”. Mulți au numit asta mișcare slabă de marketing. La început existând o oarecare promovare făcută lui Viku Zen. Așa cum se-ntâmplă cu mulți poeți care intră în lumea aceasta. Dar nu mi-a păsat. Eu așa mi-am atins alter-egoul, mi-am exstins egoul și câteva probleme de ordin psihologic. Dar am scris o carte bună, în care se află și un poem despre care Mircea Dan Duță a spus că este cel mai bun poem de la doomism încoace.
Ești un devot atipic și cum nu-mi ajunge ce am strâns, datele, n-ar strica și o confesiune. Consecințele căror experiențe sunt primele tale încercări poetice? Sau ai lucrat cu logaritm, ai știut când trebuie să apari și cu ce tip de poeme?
Primul poem l-am scris mamei de Opt martie când aveam nouă, zece ani. Înainte de asta mai scriam povestioare pe caiete de biologie. Le scriam de mână imitând scrisul de tipar. Voiam să am cartea mea. Poveștile de la școală mă plictiseau, pentru că uneori stăteam mai mult timp pe lecție eu le știam pe de rost. Îmi plăceau mai mult autodictările din poezii decât orele de gramatică. Dacă te uiți mai cu atenție, deși multă lume a spus că aș fi o voce hipnotică, în poemele mele există logaritm dar este unul muzical.
Debutul a fost un accident. Iar ca strategie precisă de ce ar merge și ce nu nu m-a interesat niciodată. Intensitatea și misterul îmi provoacă imaginația, și tot în cheia asta, informația se transmite mai bine și se simte fizic.
Te cunosc de câțiva ani, de pe Facebook și, de la început, nu am știut dacă să te citesc sau să te și vigilez. Nu prea mergi pe ce ți-ar sta bine în lume. Teribil poate, de unde oare?
Tu mă întrebi defapt de ce nu am colgate smile? Câte dintre etichetele folosite pot nimeri sufletul? Pe Lucifer tot Dumnezeu l-a fabricat. Ador adrenalina deși uneori mă obosește și orbește, poate este și ceva congenital. Apoi, în ultimii ani, am dobândit acel “să râzi de tine însuți”. Teribil poate însemna și simpatic. În plus mă cuprind momente când nu-mi găsesc locul. Poate și pentru că am o slăbiciune specială pentru personajul Joker. Personajul acesta, Joker, protopilul psihologic – Lautreamont l-a inventat. Când scrie în Cânturile lui Maldoror cum își crestează colțurile gurii privindu-se în oglindă. Este unul dintre poeții mei preferați și îl consider regele sarcasmului în poezie. Pe de altă parte, un băiat a spus-o foarte bine, nici nu ai cum să nu fii deloc de căcat, undeva tot trebuie să fii de căcat. Acum…
Căutările Google nu m-au asigurat de nimic. Scrii și lași, publici dar nu faci eforturi, performezi dar nu s-a transformat într-o obișnuință. Ce viitor procesezi, cum te vezi mâine, de pildă? Știu că aș pierde vremea să merg pe timp multiplicat, ești imprevizibil. Mă mulțumesc și cu planuri în varianta scurtă.
Ce înseamnă a fi imprevizibil dacă nu dezobișnuință de la maniera de lucru? Eu cred că viața unui om în esență este concepută din două substanțe. Nu știu care sunt acestea, dar prima este repetabilă iar ceea de-a doua ceea ce nu este planificat și totuși făcut din inimă, instinct, intuiție. Între cele două unii dintre noi mai apelăm la deducție, ceea ce ne face să părem inteligenți. Dar nu știu dacă suntem.
Apoi, ceea ce ar putea însemna o obișnuință solidă este și din pricina lipsei unei scene. Mă supără să văd cum proiecte ce se pretind a fi serioase și promițătoare dispar. Și mă bucură să văd cum cele ca o joacă de copii durează mai mult de un an. Pentru că da, nu ține numai de responsabilitatea poeților. Peste tot în lumea bună noua formă de literatură așa cum a fost denumită mai mult din motive comerciale este susținută de instituții care au ca obiect de lucru cultura. Cât timp nu va exista un festival și concursuri de la slam poetry, noi poeții performeri vom rămâne niște nomazi. Și nu poți spune că nu ai pe ce clădi, că ideologia ta este cu totul și cu totul alta, ș.a.m.d. Când tot dintr-o joacă de copii rudimentară înregistrarea poemul “Molia” din volumul meu de debut a strâns în câțiva ani 12.000 de vizualizări, în măsura în care poezia performativă în spațiul internautic românesc este foarte puțin gustată. Când grupul de la Cluj Poethree a bucurat foarte multă lume la “Românii au talent” și multe alte motive bine întemeiate. Eu unu pot rămâne foarte bine și pe muchie de cuțit, mă pot hrăni din durere și eșec, îmi place și așa voi rămâne, oricum. Pentru mine nu este nicio pierdere, dar pentru cultura română da! Tot ce risc este să folosesc termenul pionier în sens impropriu.
Planuri? Să strâng un grup unit de poeți spoken-word. Să-mi public cele două manuscrise la care lucrez de ceva timp. Unul dintre el trebuia să apară, dar am fost pus pe lista de așteptare și lista de așteptare înseamnă de fapt niciodată. Așa m-am învățat minte să nu mă mai abat de la lecția pe care o învățasem credeam bine, nu spune înainte până nu este sigur. Nu am făcut nici obiectul unui scandal public pentru că nu sunt un poet care să conteze, să aibă impact media, deși mi-am dorit să contez. Îmi este și greu să găsesc sponsori, pentru că asta mai face un artist independent. Și eu nu fac deloc bine acest lucru, dar mă voi descurca. Așa este acum.
Poezia pune cerul, poeții ar trebui să știe de ziduri și cetăți. Ai învățat cum să faci poezie la care lumea să vrea să se întoarcă? Că de plecat și scriitorul mai pleacă din ce a scris, să se cunoască fără să stea de mână cu nimeni.
Brook… Din cartea sa “Spațiul gol” am învățat să lucrez mai mult cu “cum-uri” decât cu “ce-uri”. De învățat am învățat. Acum știi cum este cu practica… Uneori îți iese, alteori mai puțin.
Ți-ar fi plăcut să se întâmple altuia și nu ție poezia? Cum îți afectează tonusul general când nu poți scrie?
Poezia în genere li se întâmplă tuturor, dar numai poetul și cei cărora le place se sesizează. Poezia mea și da și nu. La mine a fost întodeauna și cal și nicovală și scut și sabie. Știu că am făcut rău când o fată din public mi-a spus că a simțit poezia mea ca un pumnal în plex. Așa simțind-o și eu. Dar în același timp știu că dacă trece răul acela și vine o vindecare te poți simți foarte bine. Viața rănește, la distracție ne simțim bine cu toții oricum. De aceea uneori mai apelez la ea, pentru că și umorul tot distracție este.
Când mă cuprinde o constipație literară, vrei să zici. Sunt mai atent la lumea din jur, poate și mai energic, pentru că pe mine poezia mă consumă și eu o consum. În rest nu este mare diferență. Excepție făcând poate zilele rare când simt că am dat lovitura cu un poem ca să zic așa. Atunci mă lovește o exuberanță copilăroasă și cred că îmi ridică și tonusul și moralul.
Lumea judecă excesele, tu le-ai derivat către poezia ta. Ai rupt dinámica arătând că și valorile societății se pot oțeti. Unii spun că ai prejudiciat, eu spun că ți-ai extins libertatea și că asta e o îndemânare numai bună artistului. Mai e artist cel care acceptă moderația? E și poezia pe straturi, crezi că ai trecut la nivelul la care rigoarea ta ca artist acționează în ceilalți producând respectul?
Excesele mă ajută să obțin metafore distopice, maximale, interesante. Să scap de clișee care lucrează cu prea mult și prea puțin. Alinare la de ce-uri existențiale. Ce nu judecă lumea? Oare cei care atacă pe tonul comisarului pe cei care nu respectă unul sau mai multe sisteme de referință nu creează un prejudiciu? Este artist cel care învârtește și moderația și excesul. Este și cel care își asumă moderația deplină. Depinde acum ce vrei. Eu vreau să vină așa cum vine o zi plină cu de toate. Și rece și cald și vești bune și vești rele.
Respect? Nu știu ce să spun despre respect. Copil fiind taică-miu m-a luat cu el la fabrica unde muncea. Oamenii de acolo își mai vorbeau murdar. L-am întrebat pe tata de ce își vorbesc așa și totuși nu se supără nimeni. Mi-a spus: pentru că ne respectăm. Respectul ține și de mediu, nivele educaționale obiective sau subiective. Apoi când lumea o ține într-o caterincă se depășesc aceste mărginiri, asta face umorul nu? Atacă vulnerabilitatea. Iar la noi este și multă bășcălie, ne place asta. Dacă spui “are și umorul o limită” nu se va opri nimeni din râs, asta pot să-ți garantez.
Mie unuia nu-mi plăcea deloc cum sună sintagmele “public bun” și “public rău”. Dar dacă ar fi să mă încadrez în asta… Am avut ca mulți și public bun și public rău. De la luatul microfonului și întrebat “tu chiar vrei să citești mizeriile astea?”, bineînțeles că voiam, până la aplauze la scenă deschisă în Berlin și recent toată sala strigând cu mine “rap, rap”. Cred că este vorba de cine te simte bine și cine nu. Totul oscilează atât de mult, nu mai vreau să mă gândesc la respect că îmi dă dureri de cap. Aș fi vrut să termin puțin mai optimist, dar așa mi-a venit.
Îmi amintesc că mi s-a spus odată că poezia nu e o deficiență ireparabila și, cu toate astea, aici suntem amândoi, ignorând sistematic.
Bine, putem servi subtil și de avertisment!
