2019 – Pagina 4 – Revista de Barcelona

20/04/201920/04/2019

Asasinatul de la Ulldecona / Tarragona – cu Nuria Ventura primarul orasului (interviu)

Marti, 9 aprilie 2019
Deja nimeni nu mai neagă moartea tinerei Nelea S.

Corpul fără viață, al tinerei de 26 de ani a fost găsit pe jumătate îngropat pe un teren viran de lângă Ulldecona, la douăzeci de kilometri de Vinaros unde victima, din Republica Moldova, locuia. Logodnicul, de 22 de ani, român, este arestat acuzat de moartea violentă a perechii sale. Vorbim cu Nuria Ventura, primarița orașului Ulldecona / Tarragona.

Îndoielile unora, speranțele majorității, au primit singurul lucru concret în această poveste începută vinerea trecută cu arestarea unuia dintre locuitorii satului Ulldecona (Tarragona): odată descoperit corpul neînsuflețit al femeii de 26 de ani se putea vorbi despre crimă.

Moartea s-a supus probelor

Dintr-un moment în altul au încetat să îi mai spună Adrian și au început să vorbească despre el folosind sintagma „bărbatul acesta”. „Ăsta”. Ceea ce, într-o mica localitate precum Ulldecona este un apelativ care funcționează atunci când vrei să te distanțezi de cineva. Un demonstrativ care, de moment, este prima condamnare primită de tânărul de 22 de ani care se presupune că în urmă cu câteva săptămâni i-ar fi luat viața celei care fusese perechea lui sentimentală.

Acești oameni liniștiți, locuitori ai așezării tarragonese, își imaginau că poveștile cu morți violente sunt ceva ce aparține domeniul cinematografiei și programelor de televiziune. Un sat întreg emoționat și în șoc. Nu există sfaturi pentru a face față neputinței. Și nici furiei. A exprima în cuvinte pare a fi, deși nu sutem absolut siguri, cea mai bună metodă de a vindeca.

Nuria Ventura, primarul Ulldeconei, jurnalistă de profesie, e o obișnuită a întrebărilor. Le-a adresat diferitelor personaje pe care le-a intervievat de-a lungul timpului și, ca autoritate publică-deputat, primar- a și răspuns colegilor dumneaei. Obținerea acestui interviu a fost un lucru complicat. Primărița care de obicei acționează neîntârziat, de data aceasta ezita.

După patru zile ne răspunde totuși:

Sensibilitatea ne supune că, emoțional, morțile violente sunt de nerezolvat. În ce își găsește sprijinul Nuria, persoana, în confruntarea cu acest act de violența extrema?

N.V. Este un moment de tristețe absolută și de dezolare. Dar în fața adversităților știm să ne unim forțele. Sunt zile foarte dificile dar sunt și zile în care ne unim pentru a oferi familiei, apropiaților și cunoscuților Neleei sprijinul, afecțiunea și condoleanțele noastre sincere. Dovada publică a celor enumerate o constituie decretarea celor doua zile de doliu oficial.

Eficiența forțelor de ordine ne-a înapoiat corpul victimei și, deocamdată, o parte din adevărul faptelor. Ne rămâne doar să nu o facem de „două ori victimă”.
Cum putem debilita neimplicarea individuală și colectivă în cazurile de violența de gen, cum putem lăsa de „îndulcit statisticile” ?

Ne reafirmăm convingerea că este nevoie de o schimbare la nivel social care să elimine orice fel de violență de gen, fie ea fizică, verbală ori de altă natură și încurajăm relațiile de respect și egalitate între bărbați și femei. Crimele de acest tip sunt cea mai agravată consecință a inegalităților și a discriminării pe care le suferă încă femeile. Nu ne aflăm în fața unei teme individuale, domestice ci se tratează de o problemă colectivă, politică și publică și, tocmai de aceea, cu toții trebuie să ne transformăm într-o voce colectivă care sa spună Suficient!

Este evident că nu există comportamente rezonabil-violente. Până în ce punct aspiră legea civilă să regularizeze relațiile care sunt, în fond, niște acorduri personale?

Nu este vorba de a continua să formulăm vise și dorințe. Trebuie să construim o societate care să nu tolereze, mai mult, să respingă orice tip de violență de gen. Trebuie să transformăm realitatea pentru a putea obține o societate liberă și sigură, o societate justă, egalitaristă, o societate în care nici un bărbat să nu se simtă îndreptățit să omoare o femeie.

Este necesar să penalizăm această atitudine și să luptăm impotriva imaginilor care o normalizează, banalizează sau chiar îi fac apologie. În definitiv, vom lupta pentru o societate egalitaristă, dreaptă, bogată, integratoare și liberă de violență. Echilibrata.

Acestea sunt marile provocări pe care le avem în față și trebuie să beneficiem de sprijinul și ajutorul tuturor instituțiilor, agenților sociali, femeilor și bărbaților din orașele și satele noastre. Doar așa putem transforma această idee în realitate.

În ultimii ani au existat polemici în ceea ce privește pedepsirea acestor fapte. Este suficientă această „veghe a statului”? Cum se poziționează societatea? Cum se pot obține bunele practici care să frâneze comportamentele delictive?

Șocul pe care ni-l produc crimele care au la bază violența de gen trebuie să servească pentru a impulsa o reflexie profundă asupra a tot ceea permite și sprijină violența contra femeilor. Astăzi suntem marcați de durerea provocată de asasinatul Naleei dar suntem un grup și vom transforma această durere în forță pentru a continua să luptăm pentru drepturile femeilor.

O crimă, trei naționalități implicate.

„Cei de-ai casei”, românii (una dintre comunitățile cele mai importante din Spania) și cetățenii Republicii Moldova. Într-un fel reprezintă un pas înapoi pentru unele dintre colectivele de inmigranți cele mai bine integrate din zonă.

Castellón, Vinaros, Ulldecona, La Senia. Geografie cu oameni. De mai bine de 15 ani, Ulldecona, este (și nu va înceta să fie) un referent pentru integrare. Cum se reface un sat extenuat de tragedie?

N.V. În astfel de situații nu se pune problema naționalității. Mai presus de locul din care provenim suntem toți persoane. Ne afectează pe toți și toți blamăm violența împotriva femeilor și asasinatul ca maxim exponent al acesteia.

Violența împotriva femeilor reprezintă una dintre cele mai josnice violări ale dreptului omului și, din păcate continuă să fie o problemă globală care nu ține cont de frontiere, vârstă, cultură sau statut social sau economic. Este prezentă în timp de pace și în perioade de conflict, în mediul familiar, la locul de muncă sau pe stradă. Este o nedreptate care împiedică avansul societății pe drumul spre egalitate și bunăstare așa cum toate și toți ne dorim.

Pentru a nu se îmbolnăvi (cine a spus că poporul nu se poate îmbolnăvi la fel cum o fac persoanele) Ulldecona luptă. Am asistat ieri la adunarea convocată de Plenul Primăriei, marșul organizat de Grup de Dones. Un mod de a nu lăsa durerea doar la stadiul de sentiment de impotență, nu?

Să continuăm lupta, să nu uităm. Să educăm. Să sumăm tinerii în lupta noastră pentru egalitate. Este imperios necesar să exprimăm public dezaprobarea noastra față de violență și să cerem pedepsirea, fără drept de apel, celor care o practică. Pentru că o parte fundamentală a luptei împotriva violenței o reprezintă condamnarea socială totală și absolută.

Asasinatul reprezintă manifestarea cea mai grotescă dar începe mult înainte și se ascunde în spatele faptelor sociale acceptate și fundamentate în comportamente cu bază structurală și culturală; situații care alimentează inegalitatea dintre femei și bărbați care se traduce într-o relație de subordonare care fracturează conviețuirea și pacea unei societăți care dorește un viitor fără frică.

Sigur că ne-am intrebat de ce…
Viața are o valoare supremă și,tocmai de aceea, să adâncim interogativul doare. „Om bun”, „vecin bun”, „ne era drag”… Dar moartea insistă în convingerile sale. Timpul ne va liniști dar, de asemenea, ne va impiedica să continuăm ca înainte.

Fiecare are propria sa viziune, care este cea a Nuriei? Care este postura primarului din Ulldecona?

N.V. Lupta pentru egalitate și impotriva discriminării a reușit să avanseze în atingerea obiectivelor însă mai a rămas mult drum de parcurs până să putem spune că bărbații și femeile se bucură de același tratament demn. Nu vom reuși doar cu ajutorul cuvintelor și al legilor. Este nevoie de multă implicare și de crearea unei rețele de sprijin pentru femeile care suferă din pricina violenței astfel încât ele să poată denunța, să poată cere și primi ajutor. Trebuie ca în această luptă să se implice barbați și femei, întreaga societate.

Lupta impotriva violenței de gen ar trebuie să fie planul prioritar. Pentru că deja moartea este prea mult!

19/04/201919/04/2019

San Jordi / Carte și Trandafiri / Istoria Catalunyei tradusă la București

San Jordi și-a trimis ambasadorii la București
Istoria Catalunyei a fost prezentată cititorului român săptămâna aceasta la librăria Eminescu

San Jordi (Sfântul Gheorghe, 23 aprilie) are pentru catalanul contemporan semnificația armistițiului în cuplu, bărbatul dăruiește trandafiri iar femeia carte.

Dincolo de simbolistica sărbătorii trecătorul se vede înconjurat la tot pasul de vânzători de trandafiri și standuri încărcate cu volumele autorilor la modă. O forfotă veselă transformă ziua (lucrătoare) într-o fiesta a emoțiilor, cartea va schimba noptiera la puțin timp după ce trandafirul s-a ofilit deja.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Anul acesta San Jordi a avut ambasadori la București înarmați cu traducerea în limba română a volumului „Istoria Catalunyei” semnată de istoricul Jaume Sobrequés. Traducerea în limba română aparține Janei Balacciu, editura care l-a tipărit este catalana Editorial Meronia iar prezentarea a fost făcută de Stelian Brezeanu, profesor la Universitatea București..

Volumul de față este prima lucrare semnată de reputatul istoric catalan, destinată publicului larg, tradusă în limba română – Jana Balacciu

Lucrarea istoricului Jaume Sobrequés, Istoria Catalunyei, apropie trecutul acestei regiuni mediteraneene cititorului străin care, vizitând Catalunya, caută să afle notiuni generale despre ce înseamnă nord-estul peninsulei Iberice în ultima mie de ani. Este o prezentare pe scurt a frământărilor trăite aici și despre influența Europeană pe care catalanii au avut-o de-a lungul secolelor.

Că istoricul, slujind, atât cât îi stă în puteri, adevărul, este dator și țării sale, este ceva ce mi-am asumat din ziua în care am publicat primele studii asupra trecutului catalan – Jaume Sobrequés

La Palatul Cantacuzino din București au avut loc, în cea de a doua zi a manifestării, o manifestare prezentată de traducătoarea Jana Balacciu care a adus pe scenă alături de poetul Marius Torres pe Margarida Prats și Joan Ramon Veny, profesori la Universitatea din Lleida. Încheierea actului a aparținut sopranei Eulalia Ara și pianistei Lavinia Coman.

Întregul eveniment a fost făcut posibil de editura Meronia și Institutul Ramon Llull din Barcelona.

Despre lucrările publicate de istoricul Jaume Sobrequés mai multe informații aici

18/04/201918/04/2019

Savoarea de cafea din Guatemala in inima Valenciei

Cafeneaua Mayan, savoare din Guatemala în inima Valenciei

Dacă am despica gustul unei mâncări sau băuturi ca pe un fir în patru, am realiza că, la o-nghițitură, străbatem teritorii sau chiar mai multe țări. Fiecare ingredient cu particularitățile lui poartă o fărâmă din spiritul locului de obârșie. Există însă o băutură a cărei origine, deși e cunoscută ca îndepărtată și exotică, ne întoarce la noi. Aroma cafelei, mai ales a celei de dimineață, nu ne poartă cu gândul Kenya, Brazilia sau Indonezia, ci ne trezește toată energia dinăuntru și ne aduce în prezent.

Cafeaua unei dimineți

O dimineață de pe la jumătatea lui martie, plecasem la vânătoare de fallas-uri prin Valencia. Eram lângă Torres de Quart, Turnurile Quart, și deși băusem o cafea înainte de plecare, aveam toate semnele că nu era suficientă.

”Mayan Coffees” sau cafeneaua Mayan. E scris în dreptunghiul alb desenat pe peretele gălbui, sub o cană mare, cu conturul verde. Sub ea, tot cu verde: ”Cultivăm. Prăjim. Servim”. De-a lungul peretelui, spre intrare, niște table suspendate, una în spatele celeilalte, se mișcă ușor în vânt. Prima îmi atrage atenția: ”Cafea de la ferma noastră”.

Odată ce le-ai trecut pragul, unele localuri îți trezesc o altă senzație decât cea la care te așteptai văzându-le de-afară. La ”Mayan”, prevestirea galbenului din exterior, de atmosferă caldă, simplă și plăcută se continuă firesc și în interior, ca și când o pensulă uriașă a pictat totul dintr-o mișcare.

Chiar în fața intrării, un bar mic, cu două scaune. Sunt ocupate de un cuplu. De partea cealaltă o mașină de prăjit cafea. Înaintez ușor nesigură, neștiind dacă să cer la bar sau să merg la masă, dar când dau cu ochii de aglomerația de pe jumătatea stângă a barului, mă opresc. O tavă cu croisante, un bol cu portocale și două suporturi de sticlă cu picior, de sub ale căror capace par a râde o prăjitură cu mere și una cu morcovi. De fapt, ce mai rămăsese din ele. Cea de morcovi era ceva mai mult de jumătate. Nuanțele de maro, consistența blatului, dar și a glazurii care nu era țeapănă, sunt pentru mine semnele unei prăjituri de casă. Doamna alături de care ajunsesem, văzându-mi privirea lungă, mă îndeamnă în engleză:
– E foarte bună, încearc-o!!
Întorc capul spre ea. Un chip blând și luminos, de o frumusețe elegantă îmi inspiră încredere, așa că decid să beau cafeaua cu o felie de prăjitură.
Aștept ca baristerul să se uite la mine. Nu vreau să îl deranjez, pare într-o lume a lui. El, mașina de cafea, ceștile, pe care le întoarce cu fața în sus, cana în care toarnă lapte și celelalte ustensile din jur. Sunt acolo, în acel local, dar totuși separați de restul spațiului prin ceva: de mișcările lui scurte și sigure care arată că știe exact ce face.
Cred că simțurile îi sunt adaptate mediului de lucru, că nici n-apuc să termin gândurile și întorcându-se spre mine, mă întreabă ce vreau.
– Un capucino și o prăjitură cu morcov.
– Imediat!

Cafeneaua Mayan – un colț de Guatemala

Mă duc spre partea din spate a cafenelei, la o poliță-bar din dreptul ferestrei și mă cocoț pe scaun. Înălțimea scaunului îmi oferă avantajul de a studia în jur fără să par curioasă. Locația nu e mare, să aibă poate zece mese cu totul. Ce atrage și dă sentimentul de familiaritate, nu sunt atât dimensiunile, cât decorațiunile și desenele de pe pereți. Suportul de șervețele așezat într-o găină sau cocoș tricotat, maro cu galben, niște mingi mari și ovale, portocalii, prinse într-un cui, circuitul cafelei de când e floare până când ajunge-n cană desenat cu verde, cantitatea de cafea din fiecare tip al băuturii pictată în dreptul barului. În spatele a două fotografii alb-negru cu Turnurile Quart în anii ’60, un desen ce mă duce cu gândul la cultura Maya. Este reprezentat tot circuitul cafelei, dar prin simboluri și linii.
– Cafeaua și prăjitura! mă trezește vocea celui care îmi aduce comanda.
Poate că rândurile de față ar fi trebuit să înceapă din acest moment: când am sorbit cafeaua și am mestecat o bucată de prăjitură pentru că în ele am găsit ceva mai mult decât ingredientele obișnuite. Că n-a fost o părere aveam să aflu când m-am dus să plătesc. De fapt mi-am creat ocazia de afla câte ceva.

De la plantație la cafenea

– Gustoasă tarta asta de morcovi, e făcută în casă?
Cel care mă servise e la bar. Zâmbește ușor și îmi spune:
– E făcută de soția mea! și arată spre bucătărie. O cheamă pe Gladys, îi spun că mi-a plăcut.
– Mulțumesc! Îmi place să fac prăjituri, e o rețetă din familie! Și ce nu e al meu, spun asta! Uite, cum sunt croisantele! Pe ele le cumpăr! Prăjitura cu morcov una pe zi.
Îmi povestește puțin despre blat, care nu e nici sec, dar nici foarte însiropat și despre morcovii pe care îi folosește. Nu îi aud cuvintele, doar le înghit cu noduri.
– Și cafeneaua? întreb, intuind că ei nu sunt niște simpli angajați.
– Cafeneaua am deschis-o în urmă cu cinci ani. Când bunica mea a lăsat moștenire plantația de cafea, La Morenita (Guatemala), ne-am gândit să facem ceva mai mult! De trei generații familia noastră se ocupă de cafea! Am vrut să aducem oamenilor povestea cafelei, să știe tot procesul, de la arbore și până când ajunge în ceașcă…. Plantația noastră nu e mare, are o suprafață de 4000mp și se află la o altitudine de 1350m și ceea ce ajunge azi la ”Mayan” este rezultatul muncii oamenilor de acolo. Am format o cooperativă și în ea lucrează persoane de toate vârstele, îmi spune Gladys și face o pauză, probabil să vadă dacă am înțeles.

Românii au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Zâmbesc în semn de plăcere, dar nu văd esențialul. Continuă:
– Pe plantație lucrează și copii! În America de Sud e sărăcie …… De aceea avem bolul acela (n.a. și-mi arată cu mâna bolul imens de sticlă de pe bar în care sunt monede). Tot ce se strânge acolo merge la copii. Forța de muncă de pe plantațiile de cafea este mult subevaluată!! Companiile mari au cumpărat plantații și plătesc lucrătorii cu foarte puțin. Noi nu am vrut să o vindem pe a noastră și nici să profităm de pe urma celor care muncesc așa că am format cu ei o cooperativă, iar câștigurile le împărțim. De doi ani exportăm și în Orientul Mijlociu și pentru asta suntem foarte bucuroși, pentru că ferma noastră se susține din eforturile proprii, putem să îi plătim pe oameni astfel încât să fie mulțumiți! Iar toate fermele de cafea cu care colaborăm sunt ale particularilor, nu aparțin unor companii.

O privesc și ascult pe Gladys cum vorbește și mă întreb oare ce iubește mai mult: cafeaua sau spiritul de comunitate? Deși, dacă stau bine să mă gândesc, cam greu să vorbești despre ele separat. Cafeaua are nevoie de colectivitate ca din arbore să ajungă licoare, iar pe de altă parte, orice comunitate când se reunește, o face în jurul unor căni cu cafea. În drumul ei cel lung, cafeaua unește invizibil existențe.
– Toată cafeaua de aici este de pe plantația noastră!! Noi o prăjim aici, noi o preparăm, nimeni nu intervine în procesul ăsta înafară de noi! Sunt importante solul în care crește arborele, aciditatea lui, temperatura la care crește și mai ales tot ce se întâmplă după ce e culeasă.
– Am văzut desenele astea, îi spun arătând la cele de pe pereți.
– Da, reprezintă circuitul cafelei. Aici este ca o poveste, are și text, e pe înțelesul oricui, iar aici, mai simplu și în stil guatemalez. Am vrut să atragem atenția celor care vin aici asupra procesului cafelei! Este unul lung și presupune multă muncă!! Uite, la orice masă ai sta, vezi unul dintre desene! îmi arată răsucindu-se ușor pe loc.

Familia de la cafenea

– E tare plăcut aici la voi, la cafeneaua Mayan e o atmosferă ca de familie!
– Păi suntem o familie! El e soțul meu, Oscar (n.a. cel care îmi adusese cafeaua și prăjitura), iar ea este mama mea, dar nu lucrează aici, adaugă râzând. Mi-o arată pe doamna de la bar, cea care îmi recomandase prăjitura.
Mă întorc către ea și îi spun râzând:
– M-ai păcălit!!
Își dă ușor capul pe spate amuzată:
– De ce, nu a fost bună?
Doamna și domnul sunt americani, le place să călătorească și câteva luni pe an le petrec în Valencia. Le plac orașul, clima, oamenii …..
– Dacă nu vă supărați, aș vrea să vă fac o poză tuturor. Asta doar dacă vreți și sunteți de acord să o pun în articol.
Aud un cor de ”Sigur!” Gladys și Oscar vin grăbiți și se așează alături de doamna și domnul. De partea cealaltă a barului, baristerul își vede de treabă fără să atragă atenția. Oscar îl strigă și îi face semn cu mâna să se alăture:
– Christian, vino! Vino și tu!! Doar ești parte din Familia Mayan!

Orice turist care ajunge în Valencia vizitează și Turnurile Quart, care sunt un obiectiv turistic. Odată ajunși aici, nu ratați cafeneaua Mayan, e chiar în spatele turnurilor! La prețuri decente o să aveți parte de o experiență cu savoare și zi de Guatemala!

COORDONATE: Strada Murillo 54, lângă Turnurile Quart, Torres de Quart, 46001, Valencia
Program: 09.00-20.00
Informații suplimentare: se poate servi mic dejun și ceai.
Recenzii Tripadvisor: https://www.tripadvisor.com/Restaurant_Review-g187529-d7591109-Reviews-Mayan_Coffees-Valencia_Province_of_Valencia_Valencian_Country.html

13/04/201913/04/2019

Magda Popovici – Premiul Diego Velazquez / Barcelona

Magda Popovici a fost distinsă cu Premiul Internațional Diego Velazquez în cadrul bienalei internaționale de arte de la Barcelona desfășurat săptămâna trecută.

Comitetul de selecție al „Bienal International de Arte Barcelona”, a decis sa acorde Premiul Internațional Diego Velazquez pictoriței Magda Popovici recent stabilită la Barcelona.

Comitetul format din Francesco Saverio Russo, Salvatore Russo, doctori în artă de la EA Editores din Palermo (Italia) și editorul Sandro Serradifalco.

Bienala Internațională de la Barcelona, aflată la a 3-a ediție anul acesta, s-a desfășurat la Muzeul European de Artă Modernă (MEAM) din Barcelona.

Un grup de artiști plastici internaționali printre care și pictorița Magda Popovici au avut onoarea să își expună lucrările în sălile prețioase ale Palatului Gomis, la o plimbare distanță de Muzeul Picasso.

„Au fost selectate opere de artă ale unor artiști destinați să rămână în istorie” au declarat organizatorii. „Lucrările au fost publicate în catalogul oficial al evenimentului iar proiectul va fi răspândit pe plan internațional, astfel încât artiștii noștri să poată avea o vizibilitate deosebită” au adăugat.

Evenimentul de importanță internațională a fost conceput și instruit de Francesco Saverio Russo, Salvatore Russo și Sandro Serradifalco avându-l ca invitat pe José Manuel Infiesta, directorul Museu Europeu d’Art Modern.

Magda Popovici va participa anul acesta cu lucrări și la Bienala Internațională Mantua din Italia. Arta Contemporană Mantua (Mantova) BIENNALE este un eveniment menit să implice cele mai importante expresii artistice într-o mare întâlnire internațională. Între 8 și 16 iunie, lumea artei se adună în Muzeul istoric Gonzaga pentru a celebra lucrările celor mai valoroși artiști contemporani.

Are programate expoziții între 9 Aprilie – 9 Mai la Milano Milan, la Moda, Arte si Design Galleria, și la Expozitia Internationala Contemporana „Leonardo Da Vinci” intitulata „Tribut”.

Va mai expune:

17-31 Mai in Galeria Prado din Madrid.
1-16 Mai la Palazzo Giandalia galleria, Sicilia, Italia.
1-15 Iunie, la Museum Galerie Rosmolen Universart, Olanda
15-30 Iulie, Gallerie ARTES – Paris

13/04/201913/04/2019

Cat de departe e aproape

Astăzi este sâmbătă. Luni dimineață contabilul din țară trebuie să fie la ANAF-ul românesc cu împuternicirea de la tine în mână. Ce faci? 2.600 de kilometri distanță, ar fi două zile și jumătate de condus în condiții ideale (sau o zi și jumătate pâna la graniță, 2.000km, și încă o zi pentru ultimii 600km pe drumurile patriei).

Într-un univers paralel ANAF-ul românesc ar fi conectat la internet și semnătura ta electronică pentru o interogație oricare către fisc ar fi suficientă. ANAF-ul românesc pare că nu și-a plătit factura la fibră, nu are internet sau aplicațiile pentru care plătesc ei nu merg și ai nevoie de cineva în carne și oase, contabilul tău de exemplu, să facă de ghiocel la găurica ghișeului corespunzător. Nu oricum, ci cu procura pe hârtie și timbru sec pe care ai obținut-o de la consulat după patru ore de șofat pe C-58 și Ronda de Dalt dimineți la rând.

Cum să faci ca hârtia ta să ajungă pe masa funcționarului luni dimineață? Sfântul facebook e plin de povețe, oricare se arată generos măcar să-ți lărgească lexicul cu nume exotice ca DHL, Correos Express, americanisme, dar practic niciuna nu e soluție la problema care te arde, hârtia din mâna ta trebuie să fie luni pe masa biroului ANAF unde ai tu treabă. 2.600 de kilometri pe dreapta din locul în care te găsești.

Recomandările curg binevoitor dar e greu să ai încredere în DHL. Adică ai încredere în DHL worldwide (peste tot în lume) dar nu în componenta DHL Romania, fix bucata de care e nevoie mai mare, de la aeroport pâna la adresă, ăia 10km, ultimii. Fix distanța pe care știi sigur că o vor acoperi în cel puțin patru zile, exclus să ajungă în timp util, sistemul metric românesc e recunoscut impredictibil, exclus.

Dacă trăiești ca mine într-o vecinătate a barcelonei, calculezi cam la ce oră ar trebui să pleci de acasă ca să ajungi în aeroport într-o sâmbătă dimineața fără mult trafic, stabilești că o oră este suficient și pui plicul cu hârtia în buzunar hotărât. La nouă și jumătate mai sunt două ore până la decolarea avionului din Prat iar coadă la checkin la zborul TAROM e deja consistentă.

Abordezi apoi o pereche cu un copil școlar și te prezinți, îți spui necazul, că urgență, hârtii, situație, transpiri, emoții, după care care doamna îți taie franc tensiunea, „stați liniștit, știu cum este, vă ajutăm cu plăcere”. Repet, e doar așa de simplu, te-ai prezentat, ți-ai spus oful către perechea de perfect necunoscuți cu toată reținerea naturală și anxietatea momentului iar femeia zice simplu „nicio problemă, poftiți numărul meu de telefon, să mă aștepte cineva în aeroport”.

Pe el îl cheamă Florin, atâta știu. Le mulțumesc și pe această cale.

Ni se umple gura vorbind despre românii plecați care nu se ajută unul pe celălalt, curge deruta pe singurătatea închipuită din capul nostru, hrănită cu stereotipuri și etichete înghițite pe nemestecate. Ne închipuim că trăim într-o europă plină conaționali reci unul față de celălalt. Asta credem cel puțin. Până la proba contrarie, aia care troznește în plină față amatorul de expresii tari din bula lui de facebook.

11/04/201911/04/2019

La vanatoare de vrajitoare

Asta ne cam scapă dintre mâini. Insistența în a căuta ca poveștile să se alinieze noilor curente la modă astăzi prin mediile sociale, oricât de bune ar fi ele, este aberantă.

Avem să ne preocupăm urgent că în „Cei trei purceluși” -nici nu mă gândesc cât de fierbinte ar fi iadul dacă în loc de purceluși ar fi fost purcelușe- există prea puțină egalitate de șanse și în „Albă ca zăpada” aproape că nu există (7×1+regina/vrăjitoare, care e rea), aparte că este înțesată cu episoade de violență în familie?

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Școala Taber din Barcelona, una publică, a hotărât să revizuiască catalogul de titluri care fac parte din fondul de carte al bibliotecii de nivel infantil. După ce au analizat cărțile destinate fetelor și băieților de până în șase ani au decis să retragă 200 de titluri considerate „toxice” pentru că ar avea trăsături sexiste, 30% din total. 60% dintre ele aveau probleme mai puțin grave în timp ce abia 10% au fost considerate sigure din punct de vedere al egalității de sex.

O privire sumară asupra ofertei de povești în care eroul termină cu dragonul arată că majoritatea titlurilor merg pe ideea că personajul masculin este eroul cel viteaz care salvează prințesa sfioasă. În ultimul timp au apărut pe piață povești alternative ca „Santa Jordina” (Ines Macpherson, editura La Galera) -Sfânta Gheorghina în traducere românească- sau „Revolta Sfintei Jordina” (Lyona y David Fernandez, editura Amsterdam), în care fata este eroina și unde, evident, dragonul nu trebuie neapărat să moară.

„Legenda lui Sant Jordi” (Sfântul Gheorghe) este una dintre cele vetate de școala barceloneză, dar se adaugă „Frumoasa din pădurea adormită” și „Scufița roșie” acestei vânători de vrajitoare, scrie cotidianul spaniol El Pais.

09/04/201909/04/2019

Cabinet Parlamentar de Diaspora – Radu Mihail a ținut audiențe / Barcelona

Radu Mihail este primul oficial care a susținut audiențe într-un cabinet de parlamentar în diaspora, la Barcelona. Singurul de până acum. Ne-am bucurat să vedem că dincolo de numele titularului lucrează o echipă de consilieri iar petițiile depuse de cei care au profitat de ședința deschisă au primit un număr de înregistrare și le va putea fi urmărită evoluția.

Am primit asigurări că a fost doar prima din seria de audiențe organizate parlamentarul românilor din diaspora.

A fost semnal de normalitate democratică / birocratică din viața noastră de căpșunari, unul în care am înțeles că putem avea un corespondent cu autoritate care să ne sprijine în interacțiunea cu sistemul îndepărtat de care încă mai depindem, primul moment în care am adăugat depășirii pragului tensionat al relației civilizate cu misiunile diplomatice de până decurând dimensiunea dialogului decent cu autoritățile naționale din țară. Că petițiile noastre vor fi luate în seamă sau nu de instituțiile cărora li se adresează sau că ne vom rezolva păsurile, nu știm. Dar cineva care să vină la serviciu și să se ocupe de ele am aflat că există.

Circumscripția 43 diaspora este reprezentată în parlament de patru deputați și doi senatori proveniți de la trei partide politice pentru care românii dinafara granițelor și-au îndreptat încrederea în urmă cu trei ani, USR, PNL și PMP. Unul dintre veșnicele reproșuri vine din numărul mic de reprezentanți ai diasporei în parlament, doar 6 la un potențial de 4 milioane de votanți. Avem doar șase iar patru dintre ei stau călduț pe scaune pe care nu și le justifică față cu diaspora, poate că am putea să ne uităm mai atent la activitatea celor pe care îi avem deja înainte să cerem mai mulți.

Ochii care nu se văd se uită spune un dicton familiar celor care trăiesc afară. Ne ofeream atunci, înainte de alegeri să găzduim punctual audiențe ale parlamentarilor de diaspora. Să punem umărul la organizare ziceam, să facem de legătură între ai noștri și țară pentru că toți și fiecare avem la un moment al vieții ceva de rezolvat, o petiție de înaintat autorităților statului care ne-a emis pașaportul iar rostul parlamentarului în circumscripția care l-a susțiut este și acela de a găsi calea spre rezolvare a situațiilor guvernate de legile naționale.

Fie că e vorba de un conflict cu primăria din buletin, o solicitare de statut juridic, de îndreptat o silnicie suferită de neamurile din țară sau redobândirea cetățeniei pierdute, oricare dintre noi are la un moment dat ceva de reclamat statului român. Este rolul parlamentarului din circumscripția 43 să preia plângerile noastre și să le caute parcursul spre rezolvare. Noi știm doar că suntem cetățeni europeni până la proba contrarie, iar de interesele noastre trebuie să se ocupe cineva plătit din taxele pe care părinții noștri le plătesc și cu bani de la noi.

08/04/201908/04/2019

Disprețuitorii căpșunarilor

Căpșuna și disprețuitorii căpșunarilor

Căpșuna este un fruct senzual după care vă curg tuturor balele! Recunoașteți! Acolo, în miezul papilelor gustative, dansează neștiuți demoni care se încing doar la vederea unei farfurii cu căpșuni.

Cum s-o fi întâmplat oare transferul semantic dinspre suculentul fruct, către jalnica superioritate a românului rămas în țară față de românul plecat în Spania?

Doar în Spania sunt căpșunari. Românii din Italia, Anglia, sau restul planetei, nu au generat în mentalul colectiv de acasă nicio denumire. Pare că a secătuit creativitatea agresiv-invidioasă a românului, după ce a dat căpșunarul ca termen, nu i-o mai rămas neam de inspirație ca să îi pricopsească și pe alții cu preaplinul inventivității semantice mioritice.

Am rămas, așadar noi, românii din Spania, beneficiarii unicului efort de nu-ire a conaționalilor noștri. Să fie într-un ceas bun, spun! Să fie primit!

Mă gândesc că nu e tocmai rău să fii căpșunar în soarele blând al Spaniei, blând doar în lunile în care se coc căpșunile, ianuarie, februarie, martie, pe câmpurile imense ale Huelvei, căci în Spania ghioceii sunt înlocuiți de căpșunile astea de un violent erotism irezistibil.

Mai puțin, mult mai puțin erotică este munca de a le culege, blestem al șalelor și spatelui, care lasă corpul în unghi de 90 de grade. Dar nu le pasă românilor de acasă ce înseamnă o căpșunăreasă, le este absolut indiferent cum ajung prin Moneygram cei 300 de euro pe lună.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Ei doar îi disprețuiesc pe cei care au plecat pentru a găsi în Spania o soluție la disperarea și sărăcia endemică de la ei de acasă acceptând munci înjositoare și prost plătite, într-o societate blândă și îngăduitoare, unde s-au așezat și și-au făcut un rost.

De pildă eu, mă numesc Oana, iar pentru colegii mei de la Universitatea din Granada sunt profesoara de română: Oana, la profe de rumano. Așa îmi spun.

Pentru țara mea însă, eu sunt un căpșunar, doar pentru că nu m-a dus capul să plec într-o țară mai melodramatică, o destinație mai fancy așa, mai de doamne ajută, am venit la pasionalii ăștia bătători din palme la flamenco, la climă faină și oameni veseli, apropiați și compătimitori, deschiși și prietenoși.

Atât s-a putut. Atât m-a dus și pe mine capul. Ia să fi mers și eu ca oamenii culți și cultivați, prin vreo țară mai misterioasă, mai depresivă un piculeț, cu profunzimi mai adânci acolo pe terasă, să savurez și eu o bericioaică de 7 euro, și nu o biată sangria de 2, cu tapa inclusă în preț.

Apoi dragilor, să mă iertați că vă adresezi vorbă directă, dar pe mine m-au obosit fandoselile Domniilor Voastre și superioritatea inexplicabilă cu care vă înfățoșați solemni, în fiecare dimineață, în fața propriei oglinjoare din baie, vă sugeți burțile și vă șoptiți în barbă: măcar eu nu sunt căpșunar, ca ăia!

Păi ce să însemne monșer să fii căpșunar? Care să fie păcatul pe care nu îl iertați românilor din Spania? Că nu o fi fiind, oare, vreun trist reflex de la practicile agricole din liceu, când mergeați la cartofi și nu puteați mânca, sau la sfeclă roșie, că nu avea toată lumea bafta de a face prima săptămână de școală în livezi de meri ionatani. Că acolo era raiul, la mere, acolo mâncai de te spărgeai și îți asigurai aportul de Vitamina C pentru tot restul vieții.

Poate că, privindu-te în oglindă, ți-i și imaginezi pe românii de la căpșuni, molfăind cu poftă kile întregi de fruct roșu senzual, îl vezi lenevând sub soarele Andaluziei și îți intră așa niște furnicături și ieși din baie cu sentimentul că las că e mai bine la tine în bloc, și la tine în oraș și la tine în țară, măcar cunoști exact cum merg treburile aici la noi, aștepți alocația copiilor și uite așa te apropii de pensie.

Și parcă nici orașul tău prăfuit și trist nu mai pare chiar așa nasol, nu are el palmieri, de fapt, nici măcar un parc nu are, dar ce mare rahat și parcurile astea, tu dacă vrei poți lua un autobuz și să mergi pe câmp în afara localității și ai acolo toată natura de care ai nevoie. Nu trebuie să mergi în altă țară și să înveți altă limbă, alte obiceiuri. Uite ce bine e la tine! Zău așa!

Dacă însă ești mai pe hipstereală, atunci nu mai vorbim despre superioritate, ci direct dispreț!

Și cum îți mai tremură nara și ți se micșorează privirea, când, admirându-ți unghiile de pianist, că până la urmă și tastatura e tot un fel de pian, era să scriu pain, dar nu scriu! Tremură carnea pe tine gândindu-te la suboamenii ăia de la căpșuni, tu mergi acolo prin Tenerifele alea și Baleare, tu mergi la muzee băi, chiar, o fi muzee sau muzeuri, că nu mai știi nici tu băi cool-ule, de când cu engleza asta care îți habitează creierul, nu mai știi nici tu care e pluralul, dar mergi la muzee și la Praga și parcă îți cam pute Spania și bagi niște concedii scurte prin țări din Asia ca să ai ce povesti la bericioaică cu ăia de la PR, în timp că vă priviți șosetele colorate, de pe gleznele subțiri.

Și cum spuneam, îți admiri unghiile mișto și te gândești la transpirații ăia de căpșunari, cum se îmbulzesc fraierii la low costuri, tu nu, frate, tu ești alt aluat, nu ai nimic în comun cu nimicurile astea, chiar, care o fi pluralul? Nimicuri sau nimice, dar pe asta o spui la mișto, băi, că știi că nu are cum să fie nimice, dar așa faci și tu o poantă de mare și fin boier intelectual, tu nu o să mergi în Spania decât să cheltui, că e mai ieftină decât Londra, tu nu o să scarmeni pământul, pentru că de aia ești deștept în capul ăla al tău, exact ca să se facă diferența între elite și pleavă, între șmecher și fraier.

Tu ești deștept și știi că Spania nu este o căpșunărie, dar ce mi-e roșii, castraveți, măsline sau căpșuni: tot un drac, tot câte 16 stau într-un apartament, nu ca tine în junior suit, în regim single, că poate agăți și tu vreuna din străinătate, că ești sătul de pițipoanecele astea de prin cluburi, ești sătul de ele, vrei ceva mai autentic, o femeie adevărată, hotărâtă, care să știe ce vrea, astea ale noastre sunt proaste, dar nici pe deșteapta aia nu o vrei pe viață, ci așa, de 2 selfiuri să moară de invidie proștii de acasă.

Iar dacă ești în aeroport, ridici din nou nara când treci pe lângă coada la care stau românii, culmea, ca să meargă la ei în țară, că nu îi duce căpățâna când au concediu să se ducă să cunoască lumea asta mare și cosmopolită, pentru că ție ți-e rușine de căpșunari, așa cum îți este rușine de toți săracii din țara ta, de toți săracii din lume.

Sărăcia nu se ia, nu e contagioasă! Stai liniștit! Tu vei fi regele lumii de acum până la sfârșitul universului. Așa se întâmplă cu toți ăștia născuți la Buckingham, ca tine.

Eu mă identific cu căpșunarii, pentru că mă apropii de ei, îmi fac timp să îi ascult, sunt curioasă să văd care le sunt poveștile, de ce au plecat, de ce au rămas, ce fac în concediu, dacă își cumpără case în țara lor de aici, sau în țara lor de acolo. Mie îmi țin de cald căpșunarii și astăzi am mâncat mici și ciorbă de burtă, pe malul mării, la Roquetas, la restaurantul Liviei, și eram exact acasă. Toată lumea vorbea în limba română, glumeam cu chelnerii în limba noastră, făceam politică, nu trebuia să explicăm nimic, ne înțelegeam subtilitățile. Bucurii de căpșunari!

Păi ne bucurăm, sigur că ne bucurăm, că nu am mai mirosit leușteanul din iarnă. Ciorbă de burtă nu am mai mâncat de câțiva ani. Firește că mirosul de mici îmi activează glande salivare pe care nici nu credeam că le aveam atât de sensibile. Îmi place afumătura și când am dinainte un blid cu aceste mirosuri, sau niște papanași, eu sunt fix acasă. Noi, toți căpșunarii.

Dragă conaționalule tu nu știi cum arată munca oamenilor de aici. Nu-i bai, că nici media nu s-a topit de grija lor și nu v-au bombardat cu documentare și filme despre noi. Eu îi admir pe căpșunarii mei, pentru muncile infernale pe care le fac, la care voi nu ați rezista nici în primele 10 minute. Îi venerez pentru curajul de a fi visat că ei și familiile lor pot avea o viață mai bună, nu s-au mulțumit cu zoaiele pe care societatea le avea pregătite pentru ei, de a-și fi luat lumea în cap mergând în urma visului lor.

Vis care doare, e cu adaptare, cu uitare, cu lobotomizare cum spunea un deștept cât mai mulți deștepți îngrămădiți, care scria despre românii care uită să vorbească limba română când ajung în străinătate. Așa e, Sherlock, o uită, pentru că like in no time, trebuie să pună mâna să vorbească o limbă pe care nu o învață la școală, nu merge la cursuri, ci o învață din mers, la piață și la ei în casă, unde probabil locuiesc un conglomerat de naționalități ca în Turnul Babel. Uită limba română pentru că este esențial pentru a supraviețui, are nevoie de cuvinte noi într-o limbă străină, le caută cu disperare, le vede cum se lipesc de el și începe să le folosească rapid. Nu mai folosesc limba română decât de două ori pe săptămână când vorbesc acasă, în rest se afundă în baia lingvistică.

Se adaptează. Cu toții am trecut pe acolo.

Ești un anonim într-o lume din care nici tu nu înțelegi nimic, nici ea din tine, te identifici cumva, atragi atenția asupra ta, începi să mănânci dimineața felii de pâine prăjită cu ulei de măsline, pentru că așa mănâncă toată lumea din jurul tău și nu vrei tu să fii anapoda, mănânci 3 mese pe zi, lucru care nu ți s-a întâmplat niciodată acasă, mâncai pe apucatelea, te umpleai cu covrigi și apoi pe la 6 mâncai și tu ceva în silă. Acum nu, mesele au un orar ceva mai strict decât oamenii.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Ai început să te îmbraci altfel, te dai cu lumea, îți cumperi haine din magazine care nici nu știai că există când trăiai în țara ta, încă 300 de euro pleacă acasă, poate pun și oamenii ăia centrala la casă anul ăsta, poate repară acoperișul, ei, or vedea ei, mai trimiți câte un pachet cu cârnați din ăștia albi de pe aici, că jamon serrano nu prea gustă cei de acasă.

Dar pentru cei de acasă nu e suficient.

Am cunoscut poeți, profesori de geografie sau de fizică, că ce meditații să dea ei, sau profii de desen, sau de chimie? Au copii de ținut în facultăți și rate la bănci, își iau concediu fără plată și vin la muncă în Spania: la salată, la usturoi, la măsline, la portocale. Vin și se întorc acasă mai bogați. Un an, doi, apoi te pomenești cu ei veniți cu totul, cu toată familia, de tot.

Căpșunarii nu au furat! Nu au putut să se apuce de furat, de combinat, de descurcat. Nu au așteptat să le rezerve statul un loc în armata de săraci.

Așa e că îi disprețuiți? Pe cine disprețuiți, oare?

04/04/201904/04/2019

Oferta de munca Barcelona si Malaga – Instalatori apa/gaz

Mantenimiento e Instalaciones ACLIMAR s.l. din Madrid angajează instalatori apa/gaz/încălzire centrală pentru zonele Barcelona si Malaga.

Compania își extinde activitatea pe zonele mai sus menționate și caută personal calificat pentru incorporarea în echipă.

Pentru amănunte privind condițiile ofertei contactați:

Mantenimiento e Instalaciones ACLIMAR s.l.
Calle Polvoranca 138, Alcorcon (Madrid)
telefon: 916812221
email: aclimar@aclimar.com

Călin Mărginean
Delegado zona Centro
telefon: 647670772
email: calinmarginean@aclimar.com

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

04/04/201904/04/2019

La Riba Roja – barul tinut de Ester

Era trecut de 17.30 când am ajuns lângă casă și după o scurtă negociere am primit învoirea de-a intra la „La Riba Roja” pentru un pahar de vin. Care o să se facă două, știam asta, dar e ok, a zis vocea care are ultimul cuvânt de obicei.

La Riba Roja este un bar tipic spaniol, cu ceva farmec în plus: mic și îngust, se-ntinde pe lung, nu are nimic din aerul unei taverne vechi de cartier. La intrare pe dreapta are o vitrină pe colț, cu mostre de sandwich-uri, un bol mare cu portocale, semn că fac fresh (storc portocale proaspete), urmează barul lung cu 4-5 scaune, cu maneta din care pare că poate curge bere până la sfârșitul lumii, dulapul cu sticle de băuturi și trei pahare cu picior pline de bani mărunți.

O mașină mare de făcut cafea și un tonomat de muzică, din cele pe care le vedem în filmele americane. Pare că nu cunoaște muzica modernă. De câte ori am fost acolo am auzit doar Ray Charles, Bee Gees și The Beatles&co.

Proprietara este Ester, o femeie de statură potrivită, cu părul negru prins în coadă, în jur de vreo 50 de ani, mai mult o simți decât o vezi, toată ziua e acolo. Când nu trebăluiește, e fie la laptopt, fie la o țigară, fie de vorbă cu fiica ei, Fara. Așa ca două prietene, le-am urmărit cu coada ochului de câteva ori. Fara, fata ei, are de 22 de ani, și este singurul ajutor, nu au angajați. E tânără, frumușică, deloc excentrică, amabilă, și ușor reținută. Dacă o întrebi ceva răspunde cald și zâmbind, apoi pare că se retrage în ea.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Când mă întorc acasă și am chef de o cafea sau un vin, intru la Ester. Mă așez la bar, Fara deja știe că vreau una copa de vino blanco (un pahar cu vin alb) și-n timp ce-l beau, îi privesc pe cei care se opresc acolo pentru o cafea, unul, două sau mai multe pahare, să mănânce un sandwich sau doar să o întrebe pe Ester de sănătate.

Într-o seară a venit băiatul care vinde bilete de loterie și Ester l-a servit imediat, nu l-a tratat ca de-al casei, n-a amânat pentru că se cunoșteau sau pentru că el are degetele de la mâini contorsionate de o boală. Au schimbat câteva cuvinte, au râs, el a plecat după ce și-a mâncat și plătit jamon-ul.

În altă zi a venit o femeie care se sprijinea și împingea în același timp de un cadru cu roți. Mică și slabă, îngrijită, deși ridată tare, nu cred să fi avut mai mult de 65 de ani. Dar tremura din toate încheieturile. Indiferent că se mișca sau stătea, era într-un tremur continuu ca și cum trupul ei încerca să spună ceva. Ester a lăsat baltă ce făcea în spatele barului și s-a dus s-o ajute. Neștiind cum să procedez, dacă să intervin sau nu, doar m-am ridicat de pe scaun și l-am tras cât a încăput sub tejghea. Pe Ester a îndepărtat-o respectuos cu o mână și a zis ceva la fel de tremurat. A înaintat la fel, iar când a ajuns în dreptul meu s-a oprit și mi-a spus ceva. Cred că același lucru, că se descurcă singură, nu am înțeles. Și-a continuat drumul împingând la cadru până la capătul barului, acolo s-a oprit și a făcut o comandă. Ester s-a aplecat la urechea ei, femeia a repetat și într-un final a reușit să înțeleagă comanda, un sandwich cu jamon și o cola.

În fața barului sunt opt mese rotunde, mici. Orice ar face înăuntru, și ea și Fara, dacă aud zgomot de scaune trase, imediat vede că e nevoie de atenție apoi le vezi îndreptându-se în grabă către cine-i acolo să ia comanda.

Azi când am ajuns, cânta Ray Charles, Fara era la mașina de cafea, iar Ester luase frigiderul la control și curățat. Mă uitam la ea cum cerceta buchisind fiecare produs, unde nu vedea data de expirare o întreba pe Fara, schimba ambalaje, apoi scotea raftul de sticlă și îl spăla proptindu-l de un sul de hârtie de bucătărie. Din când în când cânta versurile melodiei în engleză și dădea din cap.

Nu mai știu cum am intrat în vorbă și mi-a explicat în câteva cuvinte diferența între data expirări și perioada rezonabilă de consum.

– Ester, vreau să te întreb ceva! i-am zis când a făcut pauză.
– Sigur.
– S-a deschis un bar lângă tine. Cum te simți?

S-a oprit din așezatul mâncării în frigider și m-a privit. Era chiar în fața mea. Chipul ei nu are nimic agresiv sau dur, așa că nici privirea de acum nu a fost așa.

– Cum să mă simt?? Îți dai seama că în primele zile am fost …..

Și s-a oprit.

– Dar tu cum te-ai simți? mă întreabă.
– Îngrijorată, speriată că îmi ia clienții!! e firesc, sunteți ușă în ușă. Mă crezi sau nu, dar de când am văzut că au deschis, seara înainte de culcare m-am gândit la voi două, la tine și la Fara, întrebându-mă oare ce simțiți?
– Aș minți să spun altceva! Am simțit nu doar frică ci și supărare! Dar asta e ceva firesc! Creierul omului e făcut din două părți: rațiune și emoție!! E firesc să preia emoția controlul mai ales în situații ca asta, când muncești și nu ști dacă vei avea suficienți bani la sfârșit de lună pentru plăți. Dar dacă te lași după emoție, mintea intră în nori și nu mai gândești limpede. Așa că trebuie să-ți revii!!! Ce faci? Că în viața asta, tu ai mâinile pe volan!! Dacă le iei, pierzi controlul!

Tonul și gândirea ei m-au lăsat fără cuvinte. Ester a continuat:

– Ei, normal că îmi este frică, dar nu o las să mă conducă!! Fac totul cât pot eu de bine! Eu știu că mai am niște mici corecturi de făcut aici, dar am să le fac. Încet-încet! Și îmi văd de drumul meu!! Când am deschis barul ăsta, ei erau aici. Nu patronii de acum, alții, erau venezueleni. Au închis repede. Nu din cauza mea, ci pentru că au făcut greșeli. Acum au venit tot niște venezueleni. Dacă fac ca și ceilalți, e clar unde ajung!! Iar eu, spre deosebire de atunci știu unde au greșit ei și ce am eu de lucrat la mine!! Așa că sper să fie bine! Înțelegi?

A zâmbit satisfăcută, s-a întors la frigider și a continuat așezatul mâncării.

– Ester, sincer îți spun că te respect! Toată admirația pentru cum gândești și ce faci!

Cum era pe sfert înăuntru, s-a tras puțin înafară, cât să poată întoarce capul, mi-a mulțumit uitându-se la mine, apoi a continuat. Unele zile sunt așa, fără întâmplări, peisaje care să-mi taie respirația, fără mare sau evenimente speciale. Sunt despre viață pur și simplu și normalitate.

03/04/201903/04/2019

Scrisoare catre corpul meu – o istorie cu un fir de păr

Dragul meu corp,

Îmi place de tine. Mi-a plăcut de când au început să îți rotunjești niște sâni prea mari pentru timpurile când mă adolescentizam eu, atunci sânii mari erau semn clar de predispoziții la perversiuni și stranii patologii sexuale, de parcă ar fi fost plini doar cu parșivenii și desfrânări, sânii mari erau impudici și lipsiți de rușine și trebuia să îi ascund, să îi înghesui, să nu creadă careva că fetița minionă brunetă cu păr cârlionțat (ușor țigancă), crescând s-a transformat în curvă. Așa că i-am presat cum am putut, pe sub oribilul sarafan în care mi-am petrecut adolescența, visând la șosete de dantelă ca Madonna, alt semn de exagerată și vulgară senzualitate, așa cum avea să exprime zâmbetul dirigintelui meu, când m-a scos afară din clasă să merg să mă schimb.

Mi-a plăcut și când ai fost însărcinat, și când din tine a ieșit o fată și apoi, la numai doi ani, un băiat, mari și grăsunii ca niște godaci, puși pe ghiftuială, amândoi. Iar după ce ți-ai făcut treaba cu născutul natural fără alte sclifoseli, ușor cretacic, din moment ce singurul ajutor la naștere primit în maternitate, a fost namila de infirmieră care s-a apăsat pe corpul tău deformat, din care a ieșit copilul ca un dop de șampanie care astupa gaura unui ac de vaccin, dar ai supraviețuit, te felicit și acum când copilul 1 face 21 de ani și copilul 2 face ca mâine 19, sunt mândră de tine pentru că i-ai hrănit pe amândoi, că sânii ăia atât de chinuiți în adolescență acum erau plini de lapte ca Calea Lactee, cu cacofonie cu tot.

Bravo, corpule! Ai făcut o treabă excelentă și abia acum îți mulțumesc. Nici nu știu exact ce mi-a venit să îți scriu, poate pentru că te-ai dolofănit, nu mai ești ca tras ca prin inel, ți-ai făcut rost de niște șolduri de statuetă preistorică de zeiță a fertilității, nici nu știi, dragă corpule, că statuetele astea pe care le-ai tot văzut reproduse prin manualele de istorie, sunt de fapt niște mici amulete, ți se pierd în palmă, exact așa cum corpul tău s-a tot tocit sub în palmele bărbaților care l-au parcurs mângâindu-l, doar că pielea, de la mângâieri și îmbrățișări și atingeri, s-a sensibilizat excesiv, acum tresar atomii pe sub piele de parcă îi apucă parangheliile, serios, îmi imaginez cum atomii se aleargă, se prind, fac dragoste pe sub piele, o nebunie totală, nu-i chip să mă bată o persoană cu palma pe spate, pentru că mi se activează un întreg sistem de alertă, mi se ascut simțurile toate, de parcă nu ar mai exista nicio protecție între stimulul exterior și sistemul neuronal.

Un corp cu bun simț. Nu am pierdut timpul cu el, nu l-am dus la gimnastică, nu am stat la coadă la spital, nu mi-a cerut niciun fel de regim, m-a susținut când am zburat cu balonul și a venit după mine pe munte, a rezistat pe un scooter în Maroc, pe o ploaie și un vânt diluvial. La mai mare dragul de corp. Merită să îi închin vreo două ode.

Nu îmi mai amintesc exact care a fost primul semn de îmbătrânire. Poate pentru că am fost tot timpul pe fugă. Nu am avut timp de el. Când au apărut primele fire albe, a fost ok, mi s-a părut că aveam un aer de înțelepciune. Când mi s-au adâncit cele două riduri de expresie în colțurile gurii, mi-au plăcut pentru că am și râs pe cinste toată viața. Era normal ca tot râsul să lase urme.

Lupta cu părul de pe corp am ignorat-o tot timpul și tot pentru că nu au fost necesare intervenții masive. Doar că, în mașină fiind, mi-a spus privindu-mă: mamaaa! Ai un păr pe obraz! Un păr mare!

Cum naiba să îți crească un fir de păr pe obraz, în centrul obrazului, in the middle of nowhere, fără să anunțe, să crească acolo ca prostul, pentru ce? Care era logica lui? Abia atunci nu mi-a înțeles corpul și ca să nu mă supăr pe el, am apelat la antropologie, o fi vreo reminiscență de pe la frații cimpanzei, care se hotărâse să iasă la lumină pe obrazul meu, la 33 de ani. L-am smuls vreo 3 ani la rând și apoi a dispărut.

Iar la exact alți 10 ani, încercând să mă dau cu cremă pe spate, am descoperit chiar în punctul în care se îmbină șira spinării cu șezutul, într-un loc care ar trebui denumit ombilicul spatelui, ei bine exact acolo unde se termina ultima vertebră, a ieșit firul de păr. Îmi imaginez că trebuie să fi fost același, el de pe față, care a decis să nu mai iasă la lumină, ci să marcheze un început simbolic de coadă. Perfect! Cu vârsta mă transform într-o leoaică cu coadă, mă rog, cu un fir de păr sub formă de coadă, pentru că nici leoaicele nu mai sunt ce-au fost, am lăsat părul acolo, în centrul corpului, cel văzut din spate, să văd și eu cât putea să crească, dar a căzut singur și apoi a luat-o de la capăt, nesmintit, cu o energie de un comic desăvârșit.

Îmi înțeleg corpul și îl iubesc, cu excepția firului de păr de la spate, pe care îl consider prietenul meu Neanderthal.

foto: pixbay

02/04/201902/04/2019

Ambasada Romaniei la Madrid convoaca diaspora

În perspectiva desfășurării alegerilor pentru Parlamentul European în 26 mai 2019, Ambasada României în Regatul Spaniei invită asociaţiile, parohiile şi românii care activează în domeniile cultural, administrativ, educaţional sau de altă natură din Spania la o întâlnire a comunităţii, axată pe exercitarea dreptului de vot la alegerile pentru Parlamentul European din 26 mai 2019 şi pe implicarea românilor în viața politică a țării gazdă.

Evenimentul va avea loc la sediul Ambasadei României în Regatul Spaniei (Avda. Alfonso XIII nr. 157, 28016 Madrid) duminică, 7 aprilie, între orele 17:00 şi 19:00) şi se adresează celor din circumscripţia consulară a Ambasadei: Comunitatea Madrid, Castilia şi Leon (provinciile Leon, Palencia, Zamora, Valladolid, Soria, Salamanca, Ávila, Segovia), Insulele Canare şi Castilia – La Mancha (provincia Guadalajara).

Accesul la eveniment se va face pe baza confirmării participării, până la încheierea zilei de vineri, 5 aprilie, prin completarea formularului disponibil la această legătură: https://forms.gle/iSnWDcYqj69HbE1R6

Ambasada României

Madrid, 2 aprilie 2019

31/03/2019

Densus – cea mai veche biserica din piatra

Istoricii susţin că biserica din Densus a fost ridicată pe ruinele unui templu închinat zeului Marte, în altarul căruia romanii aduşi în Dacia obişnuiau să facă sacrificii.

Preotul Alexandru Gherghel, cel care slujeşte de aproape 14 ani în biserica din piatră, spune că locul bisericii poartă urme mult mai vechi: ale dacilor care au stăpânit peste ţinuturile Sarmizegetusei şi au avut propriile altare închinate lui Zamolxe. Dacă îi întrebi pe sătenii din Ţara Haţegului despre biserica lor, unii îţi vor spune, încredinţaţi de poveştile cu care au crescut, că lăcaşul a fost ridicat „de urieşi“, scrie digitalul identitatea.

Toti românii din diaspora au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

În zidurile bisericii de la Densus au ajuns blocurile de calcar din fostul oraş daco-roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe pereţii vechi străjuiesc picturi bizantine vandalizate în trecut de cotropitorii turci, care le-au scos ochii sfinţilor pictaţi, dar şi icoane stranii, care îl înfăţişează pe Mântuitor în costum popular românesc sau pe apostolul Toma în timpul schingiuirii sale. Deşi nici în prezent nu este clară data la care a fost construită biserica, cert este că, în ultimii peste 700 de ani, în Densuş au fost ţinute neîntrerupt slujbe, iar locul este considerat cea mai veche biserică românească din piatră.

Lăcaşul de cult din Densus e situat la zece kilometri de Haţeg, în apropierea şoselei Haţeg-Caransebeş. Biserica a fost ridicată pe un deal şi e înconjurată de un cimitir vechi, în care mormintele sătenilor şi ale preoţilor care au slujit aici sunt învecinate cu pietre funerare antice. De orânduirea ei se ocupă părintele Alexandru Gherghel. Preotul locuieşte într-o căsuţă construită în vecinătatea bisericii şi, la orice oră a zilei, îi întâmpină pe turişti. „I s-a dus vestea bisericii de la Densuş şi de asta vin aici credincioşi de peste tot, români, dar şi mulţi unguri, italieni, ba chiar şi indieni sau japonezi“, spune Alexandru Gherghel.

Apropierea sărbătorilor transformă bisericuţa din piatră într-un adevărat loc de pelerinaj. Chiar dacă în Densus nu ajung atât de mulţi turişti ca la Mănăstirea Prislop, aflată la doar 20 de kilometri distanţă, pelerinii care vizitează biserica se întorc impresionaţi de ceea ce au găsit în Densuş. „Biserica de piatră îţi dă un sentiment de linişte şi parcă te umple de energie. Am urcat la ea pe potecă, trecând printre crucile vechi, printre copacii înfloriţi. Am văzut în jurul ei păşunile şi livezile înverzite, iar în depărtare Retezatul acoperit încă de zăpadă, am simţit aerul proaspăt al locului şi am admirat construcţia care este incredibilă şi icoanele din interior“, spune Alina Stamate (31 de ani), unul dintre turiştii veniţi din Cluj-Napoca la Densuş.

Atmosfera liniştită a lăcaşului se păstrează şi în zilele Paştelui. În noaptea de Înviere, aici ajung în fiecare an cel puţin 200 de oameni. Cei mai mulţi dintre pelerini asistă la slujbă în curtea bisericii.

Biserica ortodoxă română din Densuş poartă hramul Sfântului Proroc Ieremia (1 mai) şi al Sfântului Ierarh Nicolae (6 decembrie). Prima atestare documentară a bisericii a fost la 2 iunie 1360, cu ocazia unui „scaun de judecată“ al românilor din Ţara Haţegului. Cei mai mulţi istorici o plasează ca fiind ridicată în secolul al XIII-lea, în timp ce alţi oameni de ştiinţă susţin că ar fi fost construită în secolele X-XI.

Biserica a fost restaurată în anii 2003 şi 2005, prin contribuţia Ambasadei Statelor Unite ale Americii şi a Ministerului Culturii. Din anul 1991, ea a fost propusă pentru a face parte din patrimoniul UNESCO.

fotos: RoBarna, 2018

30/03/201931/03/2019

Om de stat

„Mulți politici dar puțini oameni de stat”.
Se plâng spanioli și francezi, englezii o repetă de la prima bere iar pentru germani a devenit o mantră.

Europa mea și a ta, locul în care ne potrivim cu arme si bagaje se referă la timpuri grele ca la vremuri în care nu se găsea de muncă.

Noi, est-europenii, spunem că ceva nu se găsea, nu se dădea. În capul nostru Om de Stat e ăla care ne dă, care are el niște lucruri de care noi avem nevoie și ni le dă. Dacă vrea, dacă nu, aia e.

Și totuși

Vedem că în țările cu apă caldă Om de Stat e ăla care se duce la serviciul lui, statul, și scrie reguli care să-i încapă pe toți care l-au trimis acolo. Și o face cu obstinație chiar dacă riscă să se aleagă praful de el. Vocațional, nu te faci om de stat, pentru salariu bun sau că așa s-a nimerit, om de stat devii, nu e ceva care se dă odată cu fișa postului.

Omul de stat este politicul care lucrează pentru ca regulile să funcționeze. Pot fi bune sau proaste dar regulile sunt jaloanele civilizației funcționale, cea mai bună dintre cele inventate până acum, înspre Rusia nu prea migrează nimeni iar noi oameni de stat care să le actualizeze pe cele proaste acolo nu apar.

Cioloș este un Om de Stat. Unul care se duce la serviciu dimineața și se forțează cu obstinație să scoată untul din locul ăla de muncă, la fel ca tine și ca mine. Știi sentimentul ăla de siguranță când te gândești că fără tine s-ar duce dracului prăvălia care îți plătește nomina, că ești cel mai bun lucru pe care compania îl are? Aia e conștiință și vine fix din suma eforturilor tale.

Al doilea job, primul serios, mi-a permis să îmi aduc familia în Barcelona într-o chirie și facturi plătite, altfel decât la grămadă șase inși, mi-a pus pe masă încrederea. Am dat fata la școală, ne-am cumpărat în rate o plită electrică și-am făcut planuri să ne luăm saltele noi.

Cioloș a venit de aiurea și-a cerut să-și facă un guvern cum l-a tăiat pe el capul, a obținut trei sferturi, că așa erau vremurile, cam ca mine cu saltelele în rate.

Omul s-a dus la serviciu. Zilnic.

Cu task-uri, ținte puține dar clare, a tăiat hărtii, normat administrație, unificat regulamente, simplificat fiscalitate, a făcut chiar și-o aroganță, a riscat crezând că schija strămoșească ar crede într-un Brâncuși eclectic dar a ratat; nu-i nimic, a încercat, ne-a plăcut, a avut încredere.

Când e să compari politicul românesc cu cel european te umflă râsul. Om de Stat, dincolo de declinația de gen, e ăla care face lucruri pentru toți, cei din ograda sau din clubul din care face parte, ori fix definiția asta suferă de inadecvare înlăuntrul granițelor.

Avem miniștri de finanțe care nu plătesc taxe, demnitari care nu au încredere în sistemul bancar românesc, vice-prim miniștri cu mașini personale înscrise pe Bulgaria, consilieri cu lingouri dosite prin cimitire ori sfinți cripto-comuniști care nici să fure ca lumea nu au fost în stare.

Cârma e tot la unii din Floreasca, există o ierarhie, Teleormanul nu are o Cireșica; oricâte Beline și-ar trece în cartea funciară tot TR scrie pe placa de înmatriculare, tot țăran pe șosete. Ora exactă se dă când e rece vinul la Perla în Dorobanți. O vreme s-a dat de la Potcoava dar cursul istoriei nu era ăla.

Un sămădău a tot rotit aiuritor plutonul de slugi până a rămas cine trebuia plus câțiva ca orezul din sarmale. Cu hărmălaie i-a rotit, cât să acopere zgomotul a trei zboruri charter plus două neprevăzute dar necesare, convins că e ca la păcănele, casa câștigă întotdeauna.

E așa pănă vine ăla de la RENEL cu factura pentru curent. Păcănele, păcănele, dar fără curent nu crește nici iarba.

Cunoașteți vreun om de stat?

În treizeci de ani am reținut multe nume proprii, mai multe decât am fi dorit; pe unele le-am uitat la primul lustru, altele rămân subiect de bancuri, dar unul ne-a rămas, în ciuda vremelniciei prim-planului, Dacian Cioloș.

Ce a făcut dumnealui ca să merite statornicia în mentalul colectiv? S-a dus la serviciu făcând ce știa el mai bine, reguli care să ne cuprindă pe toți.

29/03/201929/03/2019

Ora Pamantului – sambata stingem lumina de la 20,30 la 21,30

Sâmbătă 30 martie, stingeți tot pentru Ora Pamantului!

Fondul Mondial pentru Natură (WWF), ca în fiecare an începând din 2007, promovează acțiunea Ora Pământului, o oră fără lumină peste tot în lume, pentru sensibilizarea cât mai multor persoane față de consecințele schimbării climatice.

Ora Pământuylui este o inițiativă simbolică în care suntem chemați să stingem toate luminile în interval de o oră, de la 20,30 la 21,30. Municipalitățile, magazinele, monumentele luminate în mod obișnuit sunt îndemnate să facă același lucru.

În anii precedenți, Primăria Barcelona, Sagrada Familia, fântânile publice emblematice ale orașului, Arcul de Triumf au stins luminile. La fel cum au făcut Palatul Buckingam la Londra, Turnul Eiffel din Paris și Coliseumul Roman. În total 188 de tări de pe mapamond au răspuns stingând luminile monumentelor.

Românii au în casa TV românesc. Tu?
Stai informat, tine legatura cu evenimentele din tara, vorbeste romaneste / Tv satelit oriunde in Europa /

Ora Pământului, cea mai mare mișcare voluntară de mediu, va reuni încă o dată milioane de oameni din întreaga lume care-și arăta angajamentul față de Planetă. Ora Pământului 2019 este un moment-cheie pentru oameni, companii, autorități să își folosească puterea pentru a face schimbări la nivel personal, dar și la nivel global, încât să protejeze natura de care depinde bunăstarea și dezvoltarea umanității.

„Cele mai recente dovezi științifice ne spun că impactul activităților umane aspra Planetei este atât de puternic încât a modificat profund mediul în care trăim. Disponibilitatea resurselor naturale, condițiile climatice, calitatea apei, aerului, solului, diversitatea și abundența speciilor sălbatice, vitale pentru umanitate în prezent și viitor, sunt periclitate”, spune Orieta Hulea, director WWF România. „In același timp, avem informațiile și soluțiile necesare pentru a schimba acest parcurs negativ și depinde de implicarea fiecăruia dintre noi. Activitatea noastră de zi cu zi are un impact, nu mai există niciun dubiu în această privință, trebuie să decidem ce impact vrem să avem”.