<<<– 3 zile cu Dacian Cioloș în Spania (capitolul anterior)
Roquetas de Mar
Lăsăm bagaje, schimbăm cămeșa, bem un suc de portocale și fugim la prima întâlnire: colegii noștri din Valencia, Benidorm, Murcia, Cordoba ne așteptau cu masa pusă într-un restaurant unde 3 dintre cei 6 chelneri sunt români. Conduce mâna mea dreaptă, Dani, care conduce totuși cu stânga și ne încurcăm de vreo 3 ori, exact cam cum făcusem eu în parcarea aeroportului. Îl cunoaștem pe Adrian, care are o firmă de construcții la care, încă de la înființare, au lucrat doar români. Adrian este cel care mi-a dat o mână de ajutor esențială, într-o zonă pe care eu nu o cunoșteam mai deloc.
Daniel Moise este un luptător, o persoană care se încăpățânează să fie bună, în ciuda faptului că viața îi dovedește constant că trebuie să fie o canalie. Dar Dani o ține într-una pe a lui, el vrea să demonstreze că asta e calea corectă. E tot un suflet, ca o pâine caldă scoasă recent din cuptor. Și mai are o calitate deloc neglijabilă, Dani mă suportă și știe că în ciuda firii mele insuportabile, mai ales când sunt prinsă cu chestii, sunt o persoană admirabilă. Hahahaha! Acum fără glumă, Dani este persoana cea mai iertăcioasă din lume, te iartă de mai multe ori decât îți dai tu seama că ai greșit. Are un entuziasm cântărit, drămuit, de parcă i-ar fi frică să nu îl piardă și să rămână fără. E ardelean și asta ne ajută tot timpul.
După masa de prânz, unde oricum am ajuns foarte târziu, mergem pe unul dintre șantiere să îi cunoaștem pe angajați, e un pluton întreg cu căști și veste galbene, copleșiți cumva de importanța momentului, păreau că nu vor participa prea mult la discuții. Fotografii, strângeri de mână, și când credeam că putem merge liniștiți spre întâlnirea cu românii din Roquetas, începe o dezbatere politică de mai mare dragul, românii dovedesc faptul că sunt informați, poveștile lor sunt cu adevărat dureroase, unii sunt disperați, alții lipsiți de speranță, totul e pierdut Domnule Cioloș, acasă nu se mai poate face nimic, românii nu ies la vot, uite, trebuie să ieșim tot noi ăștia din afară, noi care nu ar trebui să mai aveam nicio treabă cu ce se întâmplă în țară, tot noi mergem câteva sute de km pentru un vot și cei de acasă nu trec nici măcar strada, nu ies din casă, și atunci Dacian Cioloș începe să le povestească cum se schimbă situația acasă, cum sunt primiți cei din alinață peste tot pe unde se duc, câte mii de tineri îi urmează, cum se trasnformă România de la o zi la alta, generația asta nouă pare să nu mai aibă răbdare ca noi, ăștia vor totul imediat, nu mai au timp de pierdut, destul am pierdut noi timp și pentru ei, am pierdut 30 de ani, dar copiii noștri nu mai au răbdare, trebuie să credem și să luptăm să schimbăm lucrurile, pentru că lucrurile nu se schimbă singure, trebuie doar bună creștere și bun simț…
Bunul simț a fost adus în discuție de cele mai multe ori, în aceste 3 zile bunul simț a devenit noua obsesie, toți vorbim despre asta, cel mai mult se pare că doare lipsa bunului simț din istoria ultimilor 80 de ani, de aceea, din lipsă de bun simț s-au cocoțat unii în poziții și funcții în care nu aveau ce să caute, din lipsă de bun simț au uitat de cei 7 ani de acasă.
Nu am mai ascultat mai departe, mă uitam la oamenii aceștia împovărați de poveștile lor, oameni care muncesc și sunt bine plătiți, care au asigurări de sănătate într-un sistem care chiar funcționează, care locuiesc la malul Mării Mediterane, dar care, au și spus-o, s-ar întoarce și mâine acasă dacă ar avea o garanție că lucrurile se vor îndrepta.
Dar cine să vă dea garanții, lucrurile singure nu se îndreaptă, trebuie să le îndreptăm noi. Nu eu, nu Guvernul, nici parlamentul, lucrurile trebuie îndreptate de fiecare dintre noi, în familiile noastre, la locul de muncă, la școala copiilor, la medicul de familie. Schimbarea mare o facem pornind de la propria schimbare la nivel individual.
-Dar Dumneavoastră credeți că o să reușim?
-Singur nu. Împreună, da!
Au râs cu toții de mine când am păstrat vesta pe care o purtase Dacian pe șantier. Că tot râdeau de mine colegii mei din alianță că cică umblu cu poza lui Dacian în buletin. În buletin, nu! Pe desktop, da! Pentru că e adevărat că am o fotografie salvată pe desktop, o imagine în care este el, irecuperabil de îndrăgostit de soția lui, Valerie, alcătuiesc amândoi un cuplu la care îmi face o plăcere uriașă să mă tot uit. Un cuplu înconjurat de liniște, senin, uite, chiar mă inspiră fotografia aia, de aceea am salvat-o pe desktop și o deschid din când în când, pentru că zâmbesc văzându-l pe Dacian atât de topit de drag. Tocmai pentru că vorbim despre un prim ministru, pe care te aștepți să îl vezi în ipostaze guvernamentale, și îl descoperi un bărbat care își iubește soția, într-un context din care dispare și politicul și istoria României, și rămân doar doi oameni îndrăgostiți. I-am arătat și lui fotografia de pe desktop, iar Dacian a spus:
-Eram la Sibiu, la seminarul…
Dar eu nu l-am mai ascultat, pentru că mi se păruse atât de fain că își amintea exact cum și unde se făcuse fotografia aceea, nu l-am mai ascultat și pentru că văzusem că îi era dor de vara aceea de la Sibiu, de terasa aceea rustică, îi era dor de Valerie și poate că și de liniștea acelor vremuri.
Așadar, să rețină heiterii, am fotografia lui Dacian cu Valerie salvată pe desktop și mai am și vesta pe care a purtat-o el în mașină. Poftim! Dovada mesianismului și a adorației liderului suprem! Am râs cu toții când am spus că o să scot vesta la licitație și chiar Adrian, posesorul vestei, o va cumpăra de la mine, ca să o pună în biroul lui, în ramă cu titlul: ”vesta pe care a purtat-o Dacian Cioloș când a vizitat șantierul meu, cu ocazia primei sale descinderi în Andaluzia.”
Ar mai fi stat să îi asculte pe oameni. Poate data viitoare o să avem parte de timp mai mult. Pentru că sigur că va mai fi o dată viitoare.
Am alergat apoi cu sufletul la gură la întâlnirea din Roquetas, unde nu mi-a ieșit prezentarea așa cum trebuia, nici organizarea așa cum visasem, dar până la urmă am dres-o cât de cât și s-a încins și acolo o dezbatere, de or trebuit să ne scoată afară din sală, că de nu, mai stăteam probabil și acum. Și tot despre bun simț s-a vorbit. Și despre ce e acasă.
Aveam locuri pregătite pe scenă, dar Dacian Cioloș și-a luat microfonul și a coborât în sală, între rândurile de scaune și i-a întrebat pe cei prezenți:
Sunt eu curios de ce vă mai interesează România, dacă ați plecat și v-ați făcut un rost aici? De ce mai participați la alegerile de acasă? De ce vă mai interesează politica de acasă?
Pentru că suntem români, cum de ce.
Și oamenii au început să povestească despre venirea lor în Spania, fără viză de muncă, doar cu una de turist pentru o perioadă de 6 luni, după care nu s-au mai putut întoarce în țară, cum au muncit la început, cum muncesc acum. Despre greutăți, despre dezastrul de acasă. Unii mai obidiți ridicau tonul. Alții nici nu mai respirau de indignare. Alții împăciuitori, nu îl mai așteptau pe Dacian să răspundă, răspundeau ei, încercând să le explice că un om nu poate ține loc și de justiție, și de instanță divină, și de medic, și de învățător și de notar.
Ne-o gazat ăia în Piața Victoriei și Dumneavoastră nu ați făcut nimic! Sunteți toți la fel!
Și Dacian Cioloș s-o apropiat de bărbatul acela, care avea peste 40 de ani, timp suficient în care să adune dureri în suflet, l-o ascultat până la capăt, apoi o început să îi explice care e diferența dintre Președinte, Guvern și Parlament, care sunt prerogativele fiecărei instituții, ce se poate face pentru a recupera prejudiciul adus de hoțiile din ultimii ani, ce legi ar trebui schimbate și care este drumul pe care îl parcurge o lege din stadiul de proiect până la stadiul de lege. Omul avea lacrimi în ochi. Și-o cerut scuze la final. Tot cu lacrimi în ochi a vrut o fotografie cu omul care tocmai îi ținuse un curs de educație civică.
Dacian este un excelent profesor. Atunci mi-am dat seama, la Roquetas. Acum, fiecare învață lecțiile de care are nevoie: eu am învățat de la el două lecții fundamentale pentru mine: lecția răbdării și ascultării și lecția dragului de oameni. Pentru că lui Dacian Cioloș îi pasă de oameni, se apropie de ei, le strânge mâna energic și le adună poveștile. Și nu o face ca să capete capital de imagine. Cei care susțin această teză sunt rău intenționați. El vrea să găsească soluții pentru fiecare problemă a fiecărui om. Și eu știu că va face o sinteză și că nicio poveste nu se va pierde.
-Câtă răbdare poți avea, îi spun când plecam spre hotel. Cum poți risipi atâta răbdare? Răbdare și mai ales energie.
-Asta nu e răbdare risipită! Asta e răbdare investită. Nu poți schimba în bine viața oamenilor dacă nu îi asculți. Oamenii au adunat frustrări de-a lungul întregii lor vieți, Oana. Nu i-a ascultat nimeni. Pentru ei e foarte important să îi asculte cineva. Și este foarte important să înțeleagă, să știe ce trebuie făcut și să urmărească dacă lucrurile se fac bine.
Înțelegeți acum? Înțelgeți de ce vă spun că lui Dacian îi plac oamenii?
La fotografia de grup, pe treptele Bibliotecii Municipale, dezbaterea a continuat. Dacian avea shooting sesion de fotografii, eu rămăsesem fără baterie la telefon, mă isterizam pe această temă, trebuia să dau niște telefoane evident că extrem de importante, îmi dau seama că nu știu nici pinul de la telefon pentru că făcusem un contract nou, mi se părea că îmi cade cerul în cap și mă sugrumă marea de plastic, mă alterează situațiile pe care nu le pot controla, dar m-a calmat Dana mea, Dana de mi alma, hai să scrii un mail acasă să îți recuperezi pinul, vedeți de ce vă spuneam cât de important era să o ai pe Dana cu tine? În tot acest timp, Dacian continuă să îi asculte pe unii și să le răspundă altora la problemele pe care le invocă.
Mergem spre hotel unde mai avem o întâlnire, cu membrii PLUS veniți din tot orientul spaniol, unii de la 700 de km, făcând eforturi supraomenești, au venit unii dintre ei cu copiii, ne întindem și acolo, punem țara la cale, cum va fi, cum ne vom organiza, ce facem după alegeri, cu cine ne unim, cu cine facem pact de neagresiune, și apoi gata, ziua asta infinită se termină și ne retragem pe terasă, unde am rămas la povești, mai mult am vorbit noi, pentru că ei erau topiți de oboseală. Am râs și am făcut planurile pentru cea de-a doua zi infinită.
Serele din Almeria
–->>> va urma
