Doar copiii pot – Revista de Barcelona

culorile au hotărât dinainte,
felul în care peste noi se aşează
roşul cel sânge sau albastrul cuminte
verde-copac ca şi galben amiază.
la hainele lumii s-a-ntrecut meşteşugul
şi s-o-mbrace au pus parte din fiecare
doar ajunse la om nu ştiau cu belşugul
alb sau negru ori galben? toate trei la-ntâmplare!
aripi în odihnă zânele de-şi pun
treaba cu minuni cine-o împlineşte?
liniștitul lor, toţi copiii spun
monștrii către somn îi călăuzeşte.
de-aş găsi eu loc pentru tihnă bun
lângă visul meu aș aduce-al lor
frigul negru, hâd, doar ca să răzbun
veghea cu lumini nu mi-ar face dor.
mama care ştie (nu ştiu toate ele?)
că fără de zâne greu e genelor
sărutând copilul, ocroteşte-n piele
pulberea cu stele a vitejilor.
ploaia cum o şti apa să-şi împartă
picături cu număr pe ferestre puse
dac-a mers la şcoală, ştie să despartă
ţârâiala-n litri caselor ajunse.
de pământul are rana de la sete
şi cu aşa boală rodul nu-i sporeşte
îşi adună forţa,din şuvoaie cete
vindecat e câmpul unde verde crește.
cerul, tot blândeţe, noua faţă schimbă
peste păsări pune ce-i lumina lui
caută-mpăcare sau cu vorba plimbă
răpăită apă ce venit-a şui.
au pus picioare-n cer şi dă-i scuturătură
copacii-atunci când vor la joacă se întrec
bunica a mirare afumă-n bătătură
închide foc pe frunze, în negru toate trec
ce-or face ei când noaptea uneşte pas cu pas.
şi fără de lumină, ca-n ceata tâlhărească,
se scapă de povară, trec creanga de impas
neapăraţi de haine, cu iarna să tocmească.
când tăinuindu-şi mersul, de zgomot niciun gând
pun rădăcina iar de la plecat pământul
e semn că peste luni a mai trecut un rând
decembrie-i sosit şi-n ger îi e cuvântul.
doar copiii pot, toamna ea îi lasă
soare strop să strângă în bucăţi de-oglinzi
viaţa asta mică să o ducă-n casă
umbra dată huţa între două grinzi.
când din haine pierde, fără aţă frunze,
şi din câte păsări, cer fără noroc,
pun vorbă copiii să îi facă pânze
îşi plătesc din joacă schimbul reciproc.
să mai stea cu ei, de şcolar să facă
note premiante veselă s-anunţe
când uitat-a vrutul, iarna ne îmbracă
pune fulgii grei, dedesubt tot frunze.
dă-mi mâna, vântule!
mâinile înainte, sprijinite-n cerc
se-ntâlnesc acum, se cunosc mai bine
jocul început îndrăzneţ încerc
roata de sub nuc numai bine-mi vine!
florile puteau lumea să şi-o strângă
să aştepte seara, mama să ne strige
paşii de pământ între toţi s-ajungă
noi invinşi să fim,vara să câştige.
de la baba-oarba, ameţit e vântul
două, trei culori, câte mai avea
mâine stă acasă că şi-a dat cuvântul
face cum e bine, nu cum i-ar plăcea!
a venit iar soare!
miere fără drum, soarele se pierde
coardă fugii lui unde să găsim?
speriat de ploaia peste câmpul verde
cerul are poartă, doar că nu i-o ştim.
Ochii-şi spală-n grabă de alergătură
aerul-lumină, agăţat în flori
laşul galben, mare, printr-o crăpătură
numără să vadă unde mai sunt nori.
în pământul nou, ca în burta mamei
toată viaţa-şi pune carne-n rădăcini
a trecut furtuna şi în locul spaimei
soarele se-ntoarce să fim iar vecini.
Cu un singur cuvânt
De la inimă scos de sub rouă
Mama scapă cer de vânt
Lumea îndrăznind o făcea ca nouă.
Apa de plânset a fricii
Ochilor când dădea să se-ascută
La cuvânt înnodaţi licuricii
Pace puneau nou-născută.
Lumina băută din mână
Ajungea cât să spele pământul
Din cuvânt creştea lumii fântână
Noi copiii urcam mamei gândul.
aşteptând să mai crească
cu prieteni e jocul
cad din iarba cerească
stele, uitându-şi locul.
în scutur dospesc
aducând spor la noapte
ochiul plecat îngeresc
Domnului să-i facă şoapte.
n-au rabdare, vei şti
zilei să se arate.
soare, tu n-ai copii?
nu-s plecate departe!
Lalu gata-i mare!
când lumina se stinge
ochii-i dau ascultare
somnul bun o învinge.
trecută de frică
la-ntuneric vitează
a păpuşii ei doică
să-i dea veghe visează.
ştie luna să suie
ni se-aşează pe casă
nu intreabă, descuie
aşa-i ea, curioasă.
de dat huţa prin lume
a rămas mică toată
nu acum, fără glume
e jumate din roată.
de la galben destramă
de perdele se-anină
pune Papu şi-o cheamă
cu noi două la tihnă!
În loc de noapte bună…
dorm în zbor încuiate
gâzele nopţii şi luna
orele-n minute curate
mâlce tac, una-n una.
n-are vis ceasul, ştiu
mama vine şi-i pune
plânsu-i stins, bunul viu
urma pune pe lume.
somnul-copil, la trompete
umezindu-le glasul
la lumini şi la aur banchete
lasă prinţilor dansul.
Buză de cuptor, iese soare-n lume
nodul zilei dus de la cer să-l dea
la lumină cale, omului anume
sa se-arate copt,asta-i vrerea sa.
Abia tăiat cercul, umblătoare pâine
dată rostogol unde norii-s duși
joaca de-a căldura poate până mâine
rodului să vină va da carăuși.
Încălțat ca micii, stângul unde-i dreptul
seara îl găsește la bolta-ungher
meritând odihnă și pe de-a întregul
somnul să-i dea apă de-i în vis stingher.
De lumină furați
Caută-n liniștea verde
Pomii de creștet înalți
Somnul ce frunzei îi crede.
Cu păsări cu tot
Faţa pun către lună
Cântec în aripi și pot
Cipirind tuturor „noapte bună”.
Câte-un vis își fac drag
Bun de-ascuns dimineaţa
Nu-l trec soarelui prag
Doar din noapte ia viaţa.
Fiecare somn are vrerea lui
Ceasului când pune ore-n așternut
Așezată apa, marea visului
Unde rău de bine încă nu-i cernut.
Ochiul ce-a umblat zilei drum întreg
Să-și ferească tihna, se închide poarta
Negrul lumii sus, fără chip să dreg
Cozile de stele nopții îi fac toarta.
Numai dimineața ce ridică gene
Împacare face între cer și cer
Jumătate-n păsări, din albastru pene
Și din ce rămâne lunii grănicer.
Cine-ar fi crezut că pamântul
unde se rupe îi iese galbenă carne
și frica de toamnă i-aduna cuvântul
cum ploaia căldura s-a pus să-i răstoarne?
Așa sprijinit între vrăbii arice
pe marea-i faptură fără haina potrivă
vântul la frunze surghiunind pe sub bice
din galben căzut în arama captivă.
Și-n tremur lăsați cum ne-ar fi nouă?
cuminte e iarna când abia de-i venită
unind din zăpadă cu mâinile două
alba-mprejur la brazda dormită.
La cer dimineți, încă pe tăcute,
unde norii-și țin apa-n avuții
gerului, cu grabă, vorba să ajute
picătura-n fulg, munca să te ții!
Trebuința a fost până și-n culoare
iernii amintire ochilor să-i dea
îmbrăcat de frig, gri la supărare
primenit pamântul, altfel nu ningea!
S-au chemat copiii, n-a ieșit doar unul
sa-și ia bucuria, palmele s-o țină
rumenind la bulgări, tăinuind Ajunul
Moș „împarte daruri” înc-un an să vină
Zborului lumina căutându-i pielea
pasărea cu ața după vânt se-ascunse
mâna de copil, tainelor acelea,
le făcuse drum însă nu pătrunse.
Și crezând în jocul unde se înalță
pedepsită-i mâna la pământ când dai
fără să gândească vântului descalță
zmeul fără grija piciului bălai.
Norii dacă-s puși nu-s ca să îi mergi
fără îndrumare, se pierdu săracul.
Cuvintele, când gurii piatră de vorbit
locului cel nou prima dată-i pun
mamă lângă tată, zisul lor iubit
cer să strângă lumea, miez la toate bun.
Pasului de lipsă-i drum pe dinainte
șovăială plină, mâini ce rod nu știu
mamă lânga tată, zisul lor cuminte
dă învățatură pentru tot ce-i viu.
Timpul, ca și el omul îl apleacă
la povești le schimbă traiul celor drepți
mamă lânga tată,zisul lor de pleacă
gol rămâne gurii ce-n zadar îndrepți.
Oamenii cei mari, de copii părinți
Lumea în deschis uită s-o măsoare
în cuvântul lor ne-așezăm cuminți
să ne dea-nvățat, la știut strânsoare.
Așteptând la noi cum să-i înțelegem
punem înălțimea cotului pe toate
uitând din silabe, câte-avem, și mergem
unde-i pas, pamânt; unde-i cer, tot roate.
în încheg or crește și cu rod îi urcă
mintea, unde brațe spre făcut a pus
buna-nvățătură vieții îi descurcă
taine adunate, tot cum e și-i spus.
Odihnă să n-aibă piciorului jocul
Copiii au toți înțeleasă menire
Și își zbuciuma râsul și – al lor e tot locul
La lume încep cu întâia dorire.
Și nu – i vine – n gând nimănui să postească
Înspre locul cu flori roua pașilor trec
Între ei fără zgomot tainuind cum să crească
Rascolind după fluturi, ei și zborul se – ntrec.
Cerul, tot o blândețe, unde – s păsări se – anina
Treazul pomilor, verde, de stăpâni ascunzis
Ineluș – vartecus întrebat la lumină
Fugă – n pradă cu ceata la ieșit din frunziș.