Doar copiii pot

Doar copiii pot

Trimite și altora

  1. culorile au hotărât dinainte,
    felul în care peste noi se aşează
    roşul cel sânge sau albastrul cuminte
    verde-copac ca şi galben amiază.
    la hainele lumii s-a-ntrecut meşteşugul
    şi s-o-mbrace au pus parte din fiecare
    doar ajunse la om nu ştiau cu belşugul
    alb sau negru ori galben? toate trei la-ntâmplare!
  2. aripi în odihnă zânele de-şi pun
    treaba cu minuni cine-o împlineşte?
    liniștitul lor, toţi copiii spun
    monștrii către somn îi călăuzeşte.
    de-aş găsi eu loc pentru tihnă bun
    lângă visul meu aș aduce-al lor
    frigul negru, hâd, doar ca să răzbun
    veghea cu lumini nu mi-ar face dor.
    mama care ştie (nu ştiu toate ele?)
    că fără de zâne greu e genelor
    sărutând copilul, ocroteşte-n piele
    pulberea cu stele a vitejilor.
  3. ploaia cum o şti apa să-şi împartă
    picături cu număr pe ferestre puse
    dac-a mers la şcoală, ştie să despartă
    ţârâiala-n litri caselor ajunse.
    de pământul are rana de la sete
    şi cu aşa boală rodul nu-i sporeşte
    îşi adună forţa,din şuvoaie cete
    vindecat e câmpul unde verde crește.
    cerul, tot blândeţe, noua faţă schimbă
    peste păsări pune ce-i lumina lui
    caută-mpăcare sau cu vorba plimbă
    răpăită apă ce venit-a şui.
  4. au pus picioare-n cer şi dă-i scuturătură
    copacii-atunci când vor la joacă se întrec
    bunica a mirare afumă-n bătătură
    închide foc pe frunze, în negru toate trec
    ce-or face ei când noaptea uneşte pas cu pas.
    şi fără de lumină, ca-n ceata tâlhărească,
    se scapă de povară, trec creanga de impas
    neapăraţi de haine, cu iarna să tocmească.
    când tăinuindu-şi mersul, de zgomot niciun gând
    pun rădăcina iar de la plecat pământul
    e semn că peste luni a mai trecut un rând
    decembrie-i sosit şi-n ger îi e cuvântul.
  5. doar copiii pot, toamna ea îi lasă
    soare strop să strângă în bucăţi de-oglinzi
    viaţa asta mică să o ducă-n casă
    umbra dată huţa între două grinzi.
    când din haine pierde, fără aţă frunze,
    şi din câte păsări, cer fără noroc,
    pun vorbă copiii să îi facă pânze
    îşi plătesc din joacă schimbul reciproc.
    să mai stea cu ei, de şcolar să facă
    note premiante veselă s-anunţe
    când uitat-a vrutul, iarna ne îmbracă
    pune fulgii grei, dedesubt tot frunze.
  6. dă-mi mâna, vântule!
    mâinile înainte, sprijinite-n cerc
    se-ntâlnesc acum, se cunosc mai bine
    jocul început îndrăzneţ încerc
    roata de sub nuc numai bine-mi vine!
    florile puteau lumea să şi-o strângă
    să aştepte seara, mama să ne strige
    paşii de pământ între toţi s-ajungă
    noi invinşi să fim,vara să câştige.
    de la baba-oarba, ameţit e vântul
    două, trei culori, câte mai avea
    mâine stă acasă că şi-a dat cuvântul
    face cum e bine, nu cum i-ar plăcea!
  7. a venit iar soare!
    miere fără drum, soarele se pierde
    coardă fugii lui unde să găsim?
    speriat de ploaia peste câmpul verde
    cerul are poartă, doar că nu i-o ştim.
    Ochii-şi spală-n grabă de alergătură
    aerul-lumină, agăţat în flori
    laşul galben, mare, printr-o crăpătură
    numără să vadă unde mai sunt nori.
    în pământul nou, ca în burta mamei
    toată viaţa-şi pune carne-n rădăcini
    a trecut furtuna şi în locul spaimei
    soarele se-ntoarce să fim iar vecini.
  8. Cu un singur cuvânt
    De la inimă scos de sub rouă
    Mama scapă cer de vânt
    Lumea îndrăznind o făcea ca nouă.
    Apa de plânset a fricii
    Ochilor când dădea să se-ascută
    La cuvânt înnodaţi licuricii
    Pace puneau nou-născută.
    Lumina băută din mână
    Ajungea cât să spele pământul
    Din cuvânt creştea lumii fântână
    Noi copiii urcam mamei gândul.
  9. aşteptând să mai crească
    cu prieteni e jocul
    cad din iarba cerească
    stele, uitându-şi locul.
    în scutur dospesc
    aducând spor la noapte
    ochiul plecat îngeresc
    Domnului să-i facă şoapte.
    n-au rabdare, vei şti
    zilei să se arate.
    soare, tu n-ai copii?
    nu-s plecate departe!
  10. Lalu gata-i mare!
    când lumina se stinge
    ochii-i dau ascultare
    somnul bun o învinge.
    trecută de frică
    la-ntuneric vitează
    a păpuşii ei doică
    să-i dea veghe visează.
    ştie luna să suie
    ni se-aşează pe casă
    nu intreabă, descuie
    aşa-i ea, curioasă.
    de dat huţa prin lume
    a rămas mică toată
    nu acum, fără glume
    e jumate din roată.
    de la galben destramă
    de perdele se-anină
    pune Papu şi-o cheamă
    cu noi două la tihnă!
  11. În loc de noapte bună…
    dorm în zbor încuiate
    gâzele nopţii şi luna
    orele-n minute curate
    mâlce tac, una-n una.
    n-are vis ceasul, ştiu
    mama vine şi-i pune
    plânsu-i stins, bunul viu
    urma pune pe lume.
    somnul-copil, la trompete
    umezindu-le glasul
    la lumini şi la aur banchete
    lasă prinţilor dansul.
  12. Buză de cuptor, iese soare-n lume
    nodul zilei dus de la cer să-l dea
    la lumină cale, omului anume
    sa se-arate copt,asta-i vrerea sa.
    Abia tăiat cercul, umblătoare pâine
    dată rostogol unde norii-s duși
    joaca de-a căldura poate până mâine
    rodului să vină va da carăuși.
    Încălțat ca micii, stângul unde-i dreptul
    seara îl găsește la bolta-ungher
    meritând odihnă și pe de-a întregul
    somnul să-i dea apă de-i în vis stingher.
  13. De lumină furați
    Caută-n liniștea verde
    Pomii de creștet înalți
    Somnul ce frunzei îi crede.
    Cu păsări cu tot
    Faţa pun către lună
    Cântec în aripi și pot
    Cipirind tuturor „noapte bună”.
    Câte-un vis își fac drag
    Bun de-ascuns dimineaţa
    Nu-l trec soarelui prag
    Doar din noapte ia viaţa.
  14. Fiecare somn are vrerea lui
    Ceasului când pune ore-n așternut
    Așezată apa, marea visului
    Unde rău de bine încă nu-i cernut.
    Ochiul ce-a umblat zilei drum întreg
    Să-și ferească tihna, se închide poarta
    Negrul lumii sus, fără chip să dreg
    Cozile de stele nopții îi fac toarta.
    Numai dimineața ce ridică gene
    Împacare face între cer și cer
    Jumătate-n păsări, din albastru pene
    Și din ce rămâne lunii grănicer.
  15. Cine-ar fi crezut că pamântul
    unde se rupe îi iese galbenă carne
    și frica de toamnă i-aduna cuvântul
    cum ploaia căldura s-a pus să-i răstoarne?
    Așa sprijinit între vrăbii arice
    pe marea-i faptură fără haina potrivă
    vântul la frunze surghiunind pe sub bice
    din galben căzut în arama captivă.
    Și-n tremur lăsați cum ne-ar fi nouă?
    cuminte e iarna când abia de-i venită
    unind din zăpadă cu mâinile două
    alba-mprejur la brazda dormită.
  16. La cer dimineți, încă pe tăcute,
    unde norii-și țin apa-n avuții
    gerului, cu grabă, vorba să ajute
    picătura-n fulg, munca să te ții!
    Trebuința a fost până și-n culoare
    iernii amintire ochilor să-i dea
    îmbrăcat de frig, gri la supărare
    primenit pamântul, altfel nu ningea!
    S-au chemat copiii, n-a ieșit doar unul
    sa-și ia bucuria, palmele s-o țină
    rumenind la bulgări, tăinuind Ajunul
    Moș „împarte daruri” înc-un an să vină
  17. Zborului lumina căutându-i pielea
    pasărea cu ața după vânt se-ascunse
    mâna de copil, tainelor acelea,
    le făcuse drum însă nu pătrunse.
    Și crezând în jocul unde se înalță
    pedepsită-i mâna la pământ când dai
    fără să gândească vântului descalță
    zmeul fără grija piciului bălai.
    Norii dacă-s puși nu-s ca să îi mergi
    fără îndrumare, se pierdu săracul.
  18. Cuvintele, când gurii piatră de vorbit
    locului cel nou prima dată-i pun
    mamă lângă tată, zisul lor iubit
    cer să strângă lumea, miez la toate bun.
    Pasului de lipsă-i drum pe dinainte
    șovăială plină, mâini ce rod nu știu
    mamă lânga tată, zisul lor cuminte
    dă învățatură pentru tot ce-i viu.
    Timpul, ca și el omul îl apleacă
    la povești le schimbă traiul celor drepți
    mamă lânga tată,zisul lor de pleacă
    gol rămâne gurii ce-n zadar îndrepți.
  19. Oamenii cei mari, de copii părinți
    Lumea în deschis uită s-o măsoare
    în cuvântul lor ne-așezăm cuminți
    să ne dea-nvățat, la știut strânsoare.
    Așteptând la noi cum să-i înțelegem
    punem înălțimea cotului pe toate
    uitând din silabe, câte-avem, și mergem
    unde-i pas, pamânt; unde-i cer, tot roate.
    în încheg or crește și cu rod îi urcă
    mintea, unde brațe spre făcut a pus
    buna-nvățătură vieții îi descurcă
    taine adunate, tot cum e și-i spus.
  20. Odihnă să n-aibă piciorului jocul
    Copiii au toți înțeleasă menire
    Și își zbuciuma râsul și – al lor e tot locul
    La lume încep cu întâia dorire.
    Și nu – i vine – n gând nimănui să postească
    Înspre locul cu flori roua pașilor trec
    Între ei fără zgomot tainuind cum să crească
    Rascolind după fluturi, ei și zborul se – ntrec.
    Cerul, tot o blândețe, unde – s păsări se – anina
    Treazul pomilor, verde, de stăpâni ascunzis
    Ineluș – vartecus întrebat la lumină
    Fugă – n pradă cu ceata la ieșit din frunziș.

Trimite și altora